ETAPELE

AVANGARDISMULUI
ROMÂNESC
 CONTURAREA AVANGARDEI

 Mişcarea de avangardă (în toate

variantele sale estetice : futurism,
dadaism, constructivism,
expresionism, cubism, suprarealism)
se poate defini prin perspectiva a
două ipostaze radicale: refuzul
tradiţiei, ruptura cu trecutul şi, pe de
altă parte, afirmarea unei ideologii a
noului statuată pe o reconsiderare a
Cuvântului şi, implicit, a literaturii.
 DADAISMUL
 În 1916, Tristan Tzara, Marcel Iancu şi Hugo Ball
creează Dada. Cele şapte manifeste dadaiste
(publicate între 1916-1922) dezvăluie un eu ce se
dă în spectacol cu stridenţe de limbaj menite să
şocheze. Căci Dada criptează în primul rînd o
neîncredere absolută în “les vérités éternelles”.
Astfel, Dada se vrea o antiformulă şi dadaiştii aduc
în scenă ideea jocului permanent între afirmaţie şi
negaţie. Imperativul lor este distrugerea oricărui
model, a raţiunii şi logicii limbajului în favoarea
anarhiei, a nonconformismului. Pusă sub semnul
nihilismului, activitatea dadaistă “se prezintă sub
forma unui scepticism înverşunat, sistematic,
ducând rapid către o negare totală. Omul nu
reprezintă nimic”. Tristan Tzara spunea în
manifestele sale “proiectată la scara eternităţii, orice
acţiune e zadarnică”.
 FENOMENUL AVANGARDIST

 Mişcarea avangardistă din literatura română este o

experienţă de frondă, literatura, arta, în general,
fiind repuse în discuţie în tentativa de a revela o altă
dimensiune a acestora, descătuşatăde orice
convenţionalizare, ruptă de instituţie şi de regulă.
 Evoluţia avangardei româneşti presupune relaţiile
pe care grupurile de avangardă (din jurul revistelor
Contimporanul, Integral, Unu) le stabilesc cu ceilalţi
actori: relaţii de opoziţie, poziţionare în aceeaşi
parte a cîmpului literar, respingere sau acceptare.
 Avangarda s-a vrut şi a fost purtătoarea noului, a
marcat deschiderea spre o încercare artistică în
dihotomie radicală şi ireductibilă cu tradiţia literară
şi culturală, realizând o sincronizare perfectă cu
avangarda europeană.
 APARIȚIA AVANGARDEI
ROMÂNEȘTI
 Apariţia avangardei româneşti (1920-1930) este deceniul cel mai
pertinent al mişcării, cînd formelor artistice considerate osificate li
se dau răspunsuri la nivelul operei avangardiste:
 se scriu parodii despre condiţia artistului (artistul instituţionalizat,
aşezat confortabil pe piedestalul operei, producător necondiţionat
de valoare);
 se demitizează poezia (neoromantică, simbolistă), proza
(romanele de aventuri şi în genere orice fel de romanţ), precum
şi teatrul (fiind vizat în special, după expresia lui Apollinaire, cel
naturalist, în speţă realist-mimetic).
 literatura formată în jurul manifestelor şi al programelor artistice
are o dublă mişcare: de distrugere a tradiţiei şi de construire a
uneia noi. În fond, avangarda conferă un rol august metaforei în
poezie (este timpul „miliardarilor de imagini“, precum Ilarie
Voronca, Ion Vinea, Ştefan Roll, B. Fundoianu), construieşte
proza erotică (Ion Vinea, Felix Aderca) şi teatrul experimental
(„Sburător cu negre plete“ de Felix Aderca este prima operă
teatralo-cinematografică);
 sonoritatea imaginilor, exprimarea plastică din folclorul românesc
îiatrage în versificaţii facile sau pretenţioase pe foarte mulţi
scriitori, pe de altă parte, imaginarul hasidic popular este o sursă
de inspiraţie pentru povestitorul Ion Călugăru.
CONSTRUCTIVISMUL
 O primă direcţie conturată şi susţinută de o revistă,
s-a format în jurul şi prin activitatea grupului de la
Contimporanul, care apare la 3 iunie 1922 sub
direcţia lui Ion Vinea şi Marcel Iancu, promotori ai
constructivismului. Astfel, se poate spune că
punctul de plecare al avangardei româneşti este
unul constructivist, urmând ceea ce se întâmpla în
Germania ca reacţie la negativismul exacerbat al
dadaismului.
 La noi, ca şi în Belgia, constructivismul a
reprezentat o primă direcţie avangardistă justificată
şi definită în reviste (Contimporanul,Punct, Integral;
7 Arts, Anthologie,Ça ira!, De Stijl).
 CONTIMPORANUL
 Promotorul mesajului constructivist este revista lui
Ion Vinea Contimporanul, care practică, mai
degrabă, un constructivism “contaminat” de
vitalismul futurist sau chiar de elemente dadaiste.
Conturarea unui constructivism – e adevărat, mai
mult programatic – se concretizează în alte două
reviste, este vorba desprePunct şi, în special, de
Integral, aceasta din urmă lansînd un curent
specific avangardei româneşti, integralismul.
 Direcţia de la Contimporanul(1922-1932) este
continuată în mare măsură de revista Punct,
subintitulată Revistă de artă constructivistă
internaţională, unde Ilarie Voronca inventează
sintetismul: astăzi, realizările de artă sintetică,
poezie, construcţie, vestesc tumultuos, viril,
SECOLUL-SINTEZĂ
 INTEGRAL
 Însă adevărata sinteză a avangardismului
românesc la acea oră se va realiza prin Integral
(Revistă de sinteză modernă), integralismul
românesc refuzând “dezagregarea suprarealistă”,
respingând suprarealismul pe care-l consideră
“feminin expresionist”, propunând în schimb “o
sinteză ştiinţifică şi obiectivă a tuturor sforţărilor
estetice până în prezent încercate […] totul pe
fundamente constructiviste şi tinzând să răsfrângă
viaţa intensă şi grandioasă a secolului nostru
răscolit de vitezele mecanicismului”.
 Revista îi aduce laolaltă pe cei mai mulţi scriitori şi
artişti care nu-şi găsiseră un loc sub egida
Contimporanului: Ion Călugăru, B. Fundoianu, Ilarie
Voronca, Ştefan Roll sau M.H. Maxy
 UNU
 Revista Unu, apărută după Contimporanul şi Integral, nu
face decît să preia o abordare a cîmpului literar şi nişte
strategii ale predecesoarelor sale. Astfel, dacă în
Contimporanul scriu tradiţionalişti sau ortodocsişti,
precum Ion Pillat sau Sandu Tudor, şi în Unu vor fi
prezenţi ortodocsişti, precum Virgil Carianopol sau Paul
Sterian.
 Revista Unu condusă de Saşa Pană reflectă cu precădere
influenţa dadaistă, însă specifică spaţiului românesc este,
aşadar, mai degrabă manifestarea unor ecouri dadaiste
ce-şi găsesc locul alături de futurism, constructivism sau
suprarealism.
 Gruparea din jurul revistei Unu manifestă şi primele
semne ale unei academizări, adică transformarea din
situaţia de avangardă (lupta pentru acreditare) în
instituţionalizare, prin acceptarea unor premii literare sau
prin fenomene de epigonism.
 SUPRAREALISMUL
ROMANESC
 Intervalul 1945-1947, unul de relativă liberalizare după
dictaturile carlistă, legionară şi antonesciană, marchează
restabilirea unor relaţii pentru funcţionarea cîmpului literar.
Acum apare Grupul Suprarealist Român (Gellu Naum,
Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Paul Păun şi D. Trost),
recunoscut de Breton drept o „mişcare autentică“.
 Suprarealismul românesc, considerat de către André
Breton drept ultimul mare val al suprarealismului european,
se regrupează în broşuri şi volume publicate în mare
măsură în limba franceză.
 Prin insolitele asocieri de termeni, prin refuzul metaforei
tradiţionale, prin siluirea sintaxei, prin introducerea
limbajului familiar, prin violenţa dialectică a expresiei etc.,
discursul poetic iese radical transformat, pentru totdeauna
complet schimbat. De acum înainte textul poetic va fi
înţeles ca o posibilă practică semnificantă iar operaţia
combinatorie va fi pe deplin conştientizată; preocuparea
poeţilor ce vor urma va avea o direcţie unică: aceea de a
inova formele de expresie”
 SPECIFICITATEA
AVANGARDISMULUI ROMÂNESC
 Viziunea constructivistă, clădită de Contimporanul,
întreţinută de Punct şi nuanţată mai apoi în Integral,
consolidează imaginea artei ca expresie a
universului vieţii moderne, puse sub “zodie
citadină”. Se poate observa, în revistele şi
manifestele avangardei româneşti, o tendinţă
eclectică, făcând loc laolaltă ideilor futuriste (ce
individualizează o viziune dinamică a existenţei,
oraşul cu civilizaţia sa etc.), dadaiste (prin
adoptarea atitudinilor negativiste), constructiviste
(proclamând arta impersonală, refuzul formelor
naturale, anihilând subiectivismul auctorial), dar şi
suprarealiste (prin exaltarea visului, a imaginarului
şi suprarealităţii, a nebuniei şi magiei cuvântului),
întregind o veritabilă epopee a vieţii omului modern.
 CONCLUZII
 Avangarda contează pe o acţiune de “deparazitare” a
mentalităţilor orbite de convenţional, o deparazitare care
începe prin “umilirea” literaturii. Aceşti termeni categorici,
împrumutaţi din sfera semantică a anarhiei şi a
subminării, caracterizează discursul manifestelor de
avangardă de la noi şi de aiurea, consacrând o veritabilă
literatură “antiliterară”, adoptând o axiomă a ecuaţiilor
iconoclaste şi nonconformiste, în căutarea permanentă a
noutăţii. De aici, definirea avangardei în termeni de anti,
iar a manifestului drept “creaţie literară şi creuzet
ideologic”. Forme literare, manifestele avangardiste îşi
instituie conţinutul pe baza unor înscenări parodice ale
discursului literar, care ascund dispreţul faţă de literatură,
linia directoare a programului antiliterar şi desacralizant.
Refuzul operei le va părea, însă, pînă şi militanţilor cei
mai înverşunaţi destul de relativ, dacă nu chiar imposibil.
Tentaţia creaţiei îi pîndeşte pe toţi, vrînd-nevrînd, ei
creeazăopere, fie ele şi anti-opere, dar care se supun la
rîndu-le criteriilor literare, artistice.
 BIBLIOGRAFIE

 Avangarda românească între

frondă și canonizare,Raluca
Lupu-Oneț, Universitatea
“Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca
 Domni, tovarăşi, camarazi. O
evoluţie a avangardei româneşti,
Dan Gulea ,Paralela 45, 2007.