Sunteți pe pagina 1din 10

Colegiu de Medicină Ungheni

Studiu individual la limba latină în terminologie medicală


Subiectul:Principiile fonetice în terminologia
medicală

A realizat:Samaliuc Nicoleta AM-21


Coordonat:Hușanu Marina
Evoluția limbii latine

Limba latina, limba Romei antice si a teritoriilor


invecinate Latium-ului. Datorita expansiunii romane,
limba latina a fost dusa in toate zonele cunoscute ale
lumii antice si a devenit limba dominanta a Europei de
Vest. A fost limba invataturii si diplomatiei pana in
secolul al XVIII-lea si a liturghiei Romano-Catolice pana
tarziu in secolul XX.
Toate limbile romanice provin din latina-mamă, iar
multe cuvinte la baza cărora stă limba latină sunt
răspândite în alte limbi moderne, precum engleza.
Mai mult, în lumea vestică medievală, pentru mai
mult de o mie de ani, latina a fost o lingua franca,
fiind limba învățată și vorbită pentru conducerea
afacerilor Bisericii Romano-Catolice și soluționarea
problemelor de ordin științific, cultural și politico-
juridic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză, în 
secolul al XVIII-lea, și de engleză la sfârșitul 
secolului al XIX-lea. A rămas limba formală a
Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi,
ceea ce include și statutul său de limbă oficială a 
Vaticanului.
Sunetele în limba latină şi transcrierea lor grafică

Sunetele latineşti se împart în 3 mari grupe:


I Vocale = acele sunete care se pot pronunţa singure,
fără ajutorul altui sunet: a, e, i o, u. Nu există sunetele ă
şi î (â). Ele sunt inovaţii ce aparţin limbii române sub
influenţa limbilor popoarelor vecine (mai ales slave).
II Consoanele = acele sunete care nu se pot pronunţa
(auzi) decât cu ajutorul unei vocale alăturate.
III Diftongii = un complex sonor format
din două sunete, din care primul sunet este vocală iar al
doilea este semivocală.
Cantitatea sau durata de pronunţare
a sunetelor latineşti

a. Toate vocalele latineşti au dublă serie în ceea ce


priveşte cantitatea de pronunţare.
Vocalele cu cantitate lungă notată prin – deasupra
prezintă o durată dublă în emisiunea sa:
ā, ē, ī, ō, ū
b. Vocale cu durată scurtă de pronunţare notată cu
ajutorul unei căciuliţe deasupra: ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ. În texte,
cantitatea vocalei nu este notată grafic pentru că
indiferent  de prezenţa semnului cantităţii, latinii ştiau
care este scurtă şi lungă. Diferenţierea în pronunţare se
făcea numai în vorbirea orală.
Importanţa cantităţii vocale

Cantitatea unei vocale are în primul rând rol lexical-


semantic, diferenţiind un cuvânt de alt cuvânt care are
aceeaşi sciere (omografie):
popŭlus –  popor
popūlus – plop
Cantitatea vocalei are şi rol morfologic, deosebind o
categorie gramaticală de alta.
Diftongii şi grupurile consonantice

– oe – se pronunţă – fie oi


– ae – se pronunţă – fie ai (latina restituta)
(în latina restituta) – fie e (latina conventională)
– fie e (în latina Ambele componente se
conventională) păstrează în aceeaşi silabă:
Se scrie şi se pronunţă într-o Phoebus – Phoe-bus (pronunţ.
Foi-bus sau Fe-bus).
singură silabă. Excepţie: oe nu formează
Excepţie: se pronunţă ae cu diftong, deci se scrie şi se
fiecare element în silabe pronunţă cu fiecare element
diferite în cuvântul aer şi component în silabe diferite,
derivate. în cuvântul
Accentuarea cuvintelor în limba latină

Accent = intensitatea cu care se pronunţă un sunet.


Deoarece consoanele nu se aud, accent vor avea doar vocalele şi diftongii. Diftongii
au întotdeauna cantitate lungă.
Reguli de accentuare a cuvântului:

1. Niciodată latina nu 2. De regulă, locul accentului se află pe silaba


penultimă a cuvântului. Aceasta se întâmplă
pune accent pe ultima numai dacă penultima silabă are cantitate lungă.

silabă 3. Când penultima silabă este scurtă, accentul se


bar-bá-tus mută pe antepenultima silabă.
Cantitatea silabei

1. Silaba este lungă dacă:
a) are diftong – aúc-tor; Phóe-bus
b) conţine o vocală urmată de două (2) consoane consecutive,
chiar dacă aceste consoane trec în silaba următoare – séx-tus
c) conţine o vocală lungă (prin natura sa) – sep-tí-mi-us
2. Silaba este scurtă dacă
a) ea conţine o vocală urmată de altă vocală, adică un hiat – a-
mi-cí-tĭ-a
b) când conţine o vocală scurtă în silabă deschisă (neurmată de
consoană) – hó-dĭ-e
c) când conţine o vocală scurtă (prin natura sa) chiar dacă este
în interiorul cuvântului – pó-pŭ-lus