Casa mare

_______________________________________________________________________________________

Simbol al purităţii morale şi un spaţiu al sacralităţii

ION DRUTA
 Prezentarea generala:Ion Druta

 Ion Druţă, născut la 3 septembrie 1928 în Horodişte, judeţul Soroca, România este

un scriitor, poet, dramaturg şi istoric literar din Republica Moldova, membru de
onoare al Academiei Române. A absolvit şcoala de silvicultură şi Cursurile
superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor
din U.R.S.S.. Din 1969 se stabileşte la Moscova, Rusia.  Primele povestiri ale
prozatorului sunt publicate la începutul anilor ’50. Operele sale, adunate în 4
volume, Frunze de dor, Balade din câmpie,Ultima lună de toamnă, Povara bunătăţii
noastre, Clopotniţa, Horodişte, Întoarcerea ţărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul
păstoriei ş.a. fac parte din „fondul de aur” al literaturii naţionale contemporane
          CREAŢIA DRAMATICĂ A LUI ION DRUŢĂ, CARE CUPRINDE ÎN MARE
PARTE PIESELE CASA MARE, PĂSĂRILE TINEREŢII NOASTRE, FRUMOS
ŞI SFÂNT, DOINA, CERVUS DIVINUS, IA ÎN DEZBATERE TEME ŞI
MOTIVE CARE POT FI GĂSITE ŞI ÎN PROZELE SALE: RAPORTURILE OM-
MORALĂ, SACRU ŞI PROFAN, ECOLOGIA NATURII VERSUS ECOLOGIA
SPIRITULUI, REPERCUSIUNILE TEHNOCRATIZĂRII, PROBLEMA
MEMORIEI ŞI A ISTORIEI. 
 CASA MARE

 Casa mare este una dintre cele mai reprezentative piese în acest sens, pentru că
înglobează componentele, dominantele dramaturgiei lui Ion Druţă. 
    Textul se constituie , în linii mare, din nararea a trei evenimente centrale:
„gătirea” casei mari, relaţia sentimentală a Vasiluţei şi a lui Păvălache şi
despărţirea protagoniştilor. 
Vasiluţa deschide galeria unor personaje dramatice druţiene la fel de
memorabile: Călin Ababii, Horia Holban, mătuşa Ruţa, Doina etc. 
    Aidoma personajelor tragediilor antice, ea trebuie să facă dificila alegere între
datorie (să rămână fidelă memoriei soţului căzut în război) şi sentiment (să accepte
dragostea lui Păvălache).    Piesa lui Ion Druță, “Casa mare” este, în felul său, o
metaforă în care se cuprinde drama tuturor satelor golite de viața lor firească, în
urma războaielor, drama oamenilor a căror soartă se înscrie sub însemnul
neîmplinirii dragostei autentice.Conflictul principal al acestei drame este unul de
natură interioară. Natură înzestrată, complexă, eroina posedă şi capacităţi
disociative. .
  Drama Casa mare este o operă profund poetică, are un subtext bogat, vorbele Vasiluţei, ca şi
ale bătrânului ei tată, comportă sem­nificaţii adânci în context, viorile din aminti­rile Eleonorei
şi alte detalii formează un al doilea plan al textului, ca şi replica finală a Vasiluţei:
“Ce păcat că avem numai un singur pământ şi un singur cer deasupra lui …”
    Astfel, gestul final al Vasiluţei semnifică asumarea destinului, împlinirea de sine ,
accederea în spaţiul sacru. Este drama unei femei care a ales deliberat singurătatea şi care ani
de-a rândul va trăi cu gândul că ar fi putut fi fericită. Drama Casa mare poate fi considerată,
de altfel ca şi alte texte epice şi dramatice ale lui Ion Druţă, un veritabil manual de etică,
valabil şi pentru lumea de astăzi, care se schimbă rapid şi radical.  Casa mare. În acest
sens casa mare se umple de o semnificaţie etică bine definită: ea simbolizează acel colţişor al
sufletului, în care omul păstrează tot ce are el mai curat şi nobil.Casa mare - simbolul
fericirii dar şi al deznădejdii. Drama conţine, în fond, şi o frumoasă poveste de dragoste,
neglijată de criticii seduşi de schema morală.
 PERSONAJE/CARACTERIZARE
 Caracterizarea Vasilutei
In drama „Casa mare” Vasiluta ocupa locul personajului principal .Numele ei semnifica –bunatate,sarguinta.Lucra mereu pe,cutreiera
campurile ca furnicuta muncind toata ziua,ceea ce ne demonstreaza ca este o buna gospodina.Ea este o femeie tanara,simpla de la
tara care a ramas vaduva din tinerete deoarece sotul ii murise pe front.
E o femeie frumoasa,sprintena si plina de viata,mereu ingindurata gindindu-se mereu regretind faptul ca a fost ademenita de acea
dragoste falsa a lui Pavalache pe care insasi constientiza ca ar fi mai bine daca ar pune capat acestei relatii.

Firea ei primitoare si timida o descrie fiind gingasa si fina.

Caracterizarea de catre alte personaje:Pavalache-o vede pe Vasiluta fiind cea mai harnica si cea mai vrednica din toate femeile pe
care le-a cunoscut vreodata.

Mos Ion-o compatimeste si o are pe acea mai exemplara fiica.

Petre-o vede ca o femeie tinara si frumoasa.Satenii-credeau ca Vasiluta a facut ceam mai mare greseala casatorindu-se cu Pavalache.
Sofia-o credea ceam mai buna prietena.

In opera Vasiluta are relatii bune cu toate personajele,deoarece are un suflet mare.
 Dupa parerea mea Vasiluta este o fire primitoare si recunoaste dragostea catre Pavalache in acelasi rind dezamagindu-se incalcind
memoria si cinstea sotului si fiului ei.
 Caracterizarea lui Pavalache
Este unul dintre personajele principale ale operei. In drama apare ca un flacau, un
fustangiu caruia nu-i scapa nici o fusta,stiind cum sa le ademeneasca pe toate. Toata
actiunea in drama se petrece in jurul sau. In drama el este un barbat tanar,frumos,inalt
de natura si cu o fire deschisa,suspicios si siret. Lucrul sau era de mare valoare in sat,
aducind in sat lemne din Kiev acesta ademenia fetele prin siretlic.
In opera acesta se casatoreste cu Vasiluta, facindu-i viata un chin. Casnicia a durat
putin fiind luat la razboi prin surprindere.
Caracterizarea de catre alte personaje: Satul-il descrie ca pe un fustangiu fara
pereche,Sofia- in viziunea ei aceste este un baiat perfect de care s-a indragostit pina
peste urechi. 
 Caracterizarea Soficai
Ocupa rolul secundar din drama “Casa mare”.Este o fata de 17 ani
tanara,frumusica cu ochi caprui,o copilita din totdeauna indragostita de Pavalache.
De fire era rusinoasa,se intimida foarte repede cind il vedea. Era o fetita staruitoare
invatind bine la economie.
 În opera lui I. Druţă, motivul casei se asociază cu destinul personajelor: casa mare a
Vasiluţei, casa dornică de co­costârci a Ruţei, casa-stână a păstorului, casa-clopotniţă
a lui Horia, casa-biserică a Ecaterinei, casa-pământ a lui Gh. Doinaru. La acest
autor, casa are cer, are pământ-temelie, are ferestrele des­chise cu lăcomie spre
lume. Pe Onache Cărăbuș din „Povara bunătății noastre” dorul de casă îl face să
înfrunte riscuri­le unui riu în primăvară. Ciobanul din „Toiagul păstoriei” revine din
fundul lumii, durându-şi de fiecare dată casă, adică destin. Pentru el, casa e un
spaţiu al statorniciei şi purităţii, al siguranţei şi retragerii în intimitate. Construită pe
vârf de deal, are asemănare cu stâna, este o continuare a casei din vis: „Şi-a ridi­cat
deci o căsuţă acolo, în vârful dealu­lui, pe un petec de pământ moştenit de la
răposata sa maică… numai că prea semăna ograda ceea a ocol; portiţa prin ceva
amintea de strunga prin care trec dimineaţa oile când le vine vremea mul­sului…”
 APRECIERI
 “Ion Druţă a preferat, conştient şi benevol, calea autoexilului: mai întîi – a celui intern, de
creaţie, apoi şi a celui extern, existenţial. Chiar de la începutul activităţii sale literar-
artistice el evadează din lagărul de concentrare al ideologiei oficiale, retrăgîndu-se şi
situîndu-se ireversibil pe poziţiile umanitarismului şi ale valorilor etno-naţionale,
constituite de-a lungul istoriei. (...) Disidenţa lui Ion Druţă nu era una pur politică, de
confruntare directă şi făţişă cu regimul, ci una ideologico-artistică şi etno-morală, cu
implicaţii adînci în spiritualitatea neamului. Era o rezistenţă exprimată în chipuri şi
imagini de o valoare artistică excepţională...”
(Haralambie Corbu, academician)

“Scriitorul impune, autoritar, formula narativă lirico-simbolică, afirmîndu-se pe linia

tradiţiei lui Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu. În primele nuvele şi în lucrarea de mari
proporţii “Frunze de dor” (1957), dar şi mai tîrziu, cu deosebire în romanul “Clopotniţa”
(1972), cea mai importantă scriere a sa, Ion Druţă cultivă aproape fără excepţie un
principiu baladesc, naraţiunea fiind intens colorată de atitudinea emoţională, de
ataşamentul simpatetic faţă de eroi. Autorul şi personajele pe care le creează constituie o
unitate plasmatică, actul identificării absolute făcînd dovada apartenenţei la un univers
autarhic”
(Mihai Cimpoi, academician)
 „Lung e drumul textului druţian pînă la suflarea vie a actorului în scenă. Lung şi
anevoios, pentru cel ce vrea să fie stăpîn pe un spectacol după piesele lui Ion
Druţă. Dar frumos e drumul acesta, căci te îmbogăţeşte...

Enigma dramaturgiei lui Druţă e însuşi sufletul autorului, pe care fiecare îl

sesizează, dar nu-l poate transpune aidoma scenic”
(Veniamin Apostol, actor şi regizor)

„Pentru personajul lui Ion Druţă este însă esenţial tocmai substratul sufletesc,
interioritatea cea mai ascunsă, numai rareori şi insuficient luminată de raza
conştiinţei lucide. Omul conceput de Ion Druţă e (...) o fiinţă profundă, capabilă
să comunice cu lumea sa la un nivel de intensitate şi complexitate deosebite. Dacă
am vrea să-l caracterizăm printr-o formulă lapidară, ar trebui, poate, să spunem
despre el, în primul rînd, că este un homo religiosus. (...) Evlavia în faţa
pămîntului pe care trăiesc şi în faţa lumii cu făptuirile ei caracterizează
personajele lui Ion Druţă”
(Anton Cosma, critic şi istoric literar, România)
 „Fără ascuţitul tragism al scrierilor lui Cinghiz Aitmatov, proza numai aparent
domoală a lui Ion Druţă cunoaşte multiple tensionări, exprimate în ample scene
tolstoiene, de o mare încărcătură emoţională”
(Valeriu Cristea, critic şi istoric literar, România)

„În aproape şase decenii de activitate scriitorul Ion Druţă şi-a rotunjit o formulă;
şi-a întregit un univers; şi-a făurit un nume; a impus nişte tipologii.(...) Ceea ce nu
putem să nu recunoaştem e faptul că în anii de uniformizare şi nivelare a
individualităţilor creatoare Ion Druţă nu şi-a pierdut individualitatea”
(Eliza Botezatu, critic literar, profesor universitar)