Capitolul II

Eroziunea pluvială

Aspecte generale

Procesul natural complex de distrugere a formelor pozitive de relief şi de

ridicare prin sedimentare a locurilor depresionare sau plane, produs de agenţii externi de
modelare, se numeşte eroziune, denudare sau gliptogeneză.
Definită în acest fel, eroziunea este o noţiune generică ce cuprinde următoarele
forme: - eroziunea pluvială;
- eroziunea fluvială;
- eroziunea glaciară;
- eroziunea marină;
- eroziunea eoliană;
- degradarea şi formarea grohotişurilor;
- nivaţia;
- alunecări sau deplasări de teren.
 Eroziunea pluvială reprezintă
procesul de dislocare a solului produs de
acţiunea precipitaţiilor, care după ce
lovesc solul se scurg pe versanţi sub
influenţa gravitaţiei fie difuz, fie
concentrat şi exercită o triplă acţiune: de
roadere-desprindere, transport şi
depunere.
Eroziunea pluvială poate să
îmbrace două forme şi anume:

o eroziune în suprafaţă –
denumită şi pluviodenudaţie, produsă de
acţiunea picăturilor de ploaie şi de apa
care se scurge difuz pe terenurile
înclinate;

o eroziune în adâncime –
denumită şi eroziune torenţială, produsă
de apa de precipitaţii care se scurge
concentrat sub formă de şuvoaie, pe
linia de cea mai mare pantă. Eroziune în suprafaţă – a
Eroziune în adîncime – b
 Mecanismul şi dinamica eroziunii pluviale

Acţiunea apei din precipitaţii, factor cauzal în procesul de eroziune

pluvială este de natură fizico-chimică. Apa umectează, dizolvă, descompune,
roade, antrenează şi depune, jucând rol lubrifiant, dizolvant, motor şi transportor.
Materialele detaşate sunt antrenate în diverse moduri şi anume în soluţie,
în suspensie (salturi lungi), în salturi scurte şi prin târâre-rostogolire.
Desfăşurarea eroziunii pluviale depinde cu precădere de starea suprafeţei
solului, de natura şi caracterul precipitaţiilor şi de elementele scurgerii.

Starea suprafeţei solului

influenţează considerabil detaşarea
particulelor, precipitaţiile (în special
cele sub formă de ploi) determină
detaşarea şi chiar transportul prin
împroşcare (fig. 1).

Fig. 1 Acţiunea de împroşcare a

picăturilor de ploaie pe un teren înclinat
 Rolul cel mai important în desfăşurarea procesului de eroziune pluvială revine
scurgerii pluviale ale cărei principale elemente sunt viteza, volumul şi debitul curenţilor.
Viteza reprezintă spaţiul parcurs în unitatea de timp de curenţii de apă.
Aceasta se notează cu v, se exprimă în m/s şi valoarea ei medie poate fi determinată
atât în mod direct cât şi pe cale indirectă.
Pentru determinarea directă a vitezei medii se folosesc flotori, morişti
hidrometrice, iar pentru determinarea indirectă se foloseşte cunoscuta relaţie a lui
Chèzy:

v  C R I
în care: v - este viteza medie în secţiune în m/s;
R - raza hidraulică, reprezentând raportul dintre suprafaţa udată (A) şi
perimetrul udat (P), R=A/P, în m.
I - panta planului de scurgere, egală cu sin α;
C - coeficientul de viteză, care depinde de raza hidraulică (R) şi de
coeficientul de rugozitate, în m 0 , 5 /s
Volumul reprezintă cantitatea de apă care se scurge de pe o suprafaţă de
teren în urma unei precipitaţii. Se notează cu W şi se exprimă în m³.

Debitul reprezintă cantitatea de apă care se scurge printr-o secţiune în

unitatea de timp. Acesta se notează cu Q, se exprimă în m³/s.
 Eroziunea în suprafaţă

Eroziunea în suprafaţă, denumită şi eroziune plană sau pluviodenudaţie,

reprezintă prima formă de eroziune accelerată şi este produsă prin acţiunea picăturilor
de ploaie şi a scurgerii elementare. Procesul se produce cu precădere pe terenurile
înclinate, cu soluri bătătorite şi destructurate, necoezive sau slab coezive, lipsite parţial
sau total de scutul protector al vegetaţiei.
Procesul se manifestă în următoarele situaţii:
- pe taluzele neprotejate de vegetaţie;
- în parchetele tăiate ras;
- în arboretele incendiate sau afectate de doborâturi de vânt;
- pe lizierele intens păşunate, în arborete degradate şi brăcuite;
- pe traseele de corhănire a materialului lemnos.
Eroziunea în suprafaţă este foarte frecventă în zonele de deal şi de munte,
unde această înlătură anual cantităţi mari de sol, ce se pot ridica la valori de zeci sau
chiar sute de tone la hectar.
Pentru determinarea cuantumului eroziunii în m³/an/ha sau în t/an/ha, se poate
proceda fie în mod direct, făcând observaţii sau experimente în teren, sau în mod
indirect, folosind relaţii de calcul.
 Dintre modalităţile de estimare
directă a cuantumului eroziunii în
suprafaţă, prezintă interes următoarele
procedee:
- Măsurători comparative,
simultane sau succesive, asupra
profilelor de sol;
- Determinarea stratului de sol
spălat de apă cu ajutorul unor repere
simple sau gradate, instalate de-a
lungul unor aliniamente;
- Determinări de scurgere şi de
turbiditate pe panouri special amenajate
(fig. 2) Fig. 2 Panouri special amenajate pentru
determinarea scurgerii şi eroziunii
pluviale

Estimarea cuantumului anual al eroziunii în suprafaţă pe cale indirectă se face

cu ajutorul unor relaţii empirice de calcul. Dintre aceste relaţii, cele mai cunoscute sunt
cele elaborate de Poleakov şi Gaşpar-Apostol.
După Poleakov, cuantumul eroziunii R, în t/an/ha este dat de relaţia:

6
R  W  r  10 (t/an/ha)

în care: W – este volumul scurgerii anuale, în m³/ha, care se determină în funcţie

de cantitatea anuală de precipitaţii h (mm) şi de coeficientul mediu anual de scurgere
(K);

r – turbiditatea medie a apelor scurse, în g/m³, care se determină în funcţie

de panta terenului I=tgα, de un coeficient B ce depinde de starea de degradare a
terenului şi are valori cuprinse între 0,5-8 şi de un factor A, care include influenţa
condiţiilor naturale locale şi are valori de 0,15-3,5.
 După Gaşpar şi Apostol, valoarea cantitativă a eroziunii E, în m³/an/ha, este
dată de relaţia:
A   Si  ei
E (m³/an/ha)
 Si
în care: A – este un factor care include influenţa condiţiilor locale (panta, starea de
degradare, etc.) şi are valori cuprinse între 0,5-1,5.
ei – indicii medii de eroziune ai diferitelor folosinţe, în m³/an/ha;
Si – suprafeţele de teren corespunzătoare diferiţilor indici, în ha.

În formula anterioară, A se ia în general egal cu 1, iar indicii de eroziune variază de la

mai puţin de 1 m³/an/ha, în cazul pădurilor şi pajiştilor normale, la 100 m³/an/ha, în cazul
terenurilor neproductive foarte puternic sau excesiv degradate.