Parohia, comunitate-comuniune în Hristos.

Metode de vitalizare duhovnicească

Coordonator ştiinţific:
Pr. Conf. Univ. Dr. Dorel Man

Candidat:
Pr. Vadim Patrinica
Preliminarii

I. Provocările misiunii pastorale într-o lume secularizată şi

globalizată

II. Mijloace de dinamizare a activităţii pastoral-misionare

III. Apostolatul mirenilor

IV. Parohia – „laboratorul” comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii

Concluzii
Preliminarii

† După vidul religios, creat de educaţia atee din anii comunismului, în

noile condiţii istorice în care Biserica Ortodoxă Română încearcă să-şi
îndeplinească misiunea, se creează, nu de puţine ori, derută pastorală şi
misionară. Secularizarea accelerată şi accentuată induce, de cele mai
multe ori, credincioşilor sau potenţialilor credincioşi o stare de apatie şi
pasivitate în raport cu credinţa.
† Articularea parohiei – celula de bază a Bisericii – ca o comuniune-
comunitate de persoane în Trupul tainic al lui Hristos, este cea mai bună
cale de afirmare a Bisericii într-o epocă a comunicării lipsite de
comuniune.
† Din această perspectivă, redescoperirea vocaţiei misionare pe care
fiecare creştin, teolog sau ne-teolog, o are în virtutea preoţiei împărăteşti
primite prin Taina Botezului devine o prioritate. Preotul are datoria de a
găsi mijloacele cele mai potrivite pentru a însufleţi spiritul de misionar al
fiecărui credincios, făcându-l un mădular activ al Bisericii lui Dumnezeu
I. Provocările misiunii pastorale într-o lume secularizată şi
globalizată

† Societatea europeană contemporană este profund confruntată cu

fenomenul secularizării care duce inevitabil la criză spirituală.
Diferitele domenii ale existenţei colective: politic, social, cultural
s-au eliberat, treptat, de creştinism.

† La rândul ei, România se înscrie şi ea într-un asemenea context,

mai cu seamă după integrarea în Uniunea Europeană.

† Specificul misiunii creştine trebuie să ţină cont de contextul

realităţilor secolului al XXI-lea şi să răspundă provocărilor lansate
de societatea contemporană în profundă transformare.
I. 1. Fundamentul trinitar al misiunii creștine

† Pentru ca misiunea creştină să fie una eficientă, trebuie să aibă în

primul rând o motivaţie spirituală, iar aceasta porneşte de la
constientizarea bazelor trinitare ale misiologiei.
† „Trimiterea” sau chemarea misionară a Bisericii îşi are temeiul
profund în trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt, voită şi iniţiată de
Tatăl şi în porunca explicită a lui Hristos cel înviat, dată Apostolilor
Săi, înainte de înălţarea la cer, aceea de propovădui Evanghelia în
toată lumea, botezând în numele Sfintei Treimi (Mt. 28,18-19).
Prin urmare, misiunea are o bază hristologică, dar şi trinitară,
deoarece se întemeiază pe însăşi comuniunea veşnică a Sfintei
Treimi, exprimată prin mişcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul
Sfânt şi prin Acesta către întreaga lume.
I. 1. Fundamentul trinitar al misiunii creștine

† Scopul prioritar al misiunii Bisericii este transmiterea vieţii de

comuniune care este în Dumnezeu sau atragerea oamenilor în
comuniunea cu Sfânta Treime. În felul acesta misiunea devine
„participare” la trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt în lume, care
revelează viaţa de comuniune a lui Dumnezeu pentru a face părtaşi
la ea.
I. 2. Contextul actual
† Confundarea transcendenţei lui Dumnezeu cu absenţa Sa din
creaţie au stat la baza procesului de secularizare, care a condus la
conceptul de autonomie a creaţiei faţă de Dumnezeu,
determinându-l pe om să ia locul lui Dumnezeu pe pământ şi să
domine lumea în numele Creatorului. Fertilizarea in vitro, clonarea,
legumele modificate genetic sunt doar câteva din expresiile acestei
atitudini a omului care se consideră dumnezeu. Marea problemă pe
care o ridică secularizarea este aşadar orientarea omului mai mult
spre lumea de aici decât spre cea spirituală.
I. 2. Contextul actual
† Un alt proces specific lumii contemporane, care afectează
Biserica este globalizarea. Acest fenomen înseamnă în primul rând
o comprimare spaţio-temporală, prin comprimarea distanţelor cu
ajutorul noilor tehnologii, etc. Una din provocările pe care
fenomenul globalizării le lansează Bisericii Ortodoxe constă în
reducţia antropologică pe care globalizarea o creează, o reducţie în
cadrul căreia oamenii sunt văzuţi ca indivizi şi nu ca persoane în
comuniune, competitive şi nu cooperative, consumiste şi
materialiste şi nu duhovnicesti, cu vocaţie eshatologică.
† Chiar dacă Biserica este într-un anumit fel atemporală, deasupra
timpului, fiind o instituţie teandrică, care „vieţuieşte” şi „lucrează”
deopotrivă în timp şi în afara lui, cu toate acestea trebuie să ţină
seama de realităţile care o înconjoară şi să găsească prin slujitorii ei
soluţii la problemele epocii şi la nelămuririle şi tulburările
„mădularelor” ei, ce sunt cuprinse în societate.
I. 3. Fenomenul sectar

† Conform unei statistici oferite de Secretariatul de Stat pentru

Culte, în România există în prezent peste 500 de asociaţii şi
fundaţii religioase active.
† În ultimii 23 de ani se constată că ţara noastră a devenit teatrul
unor nenumărate formaţiuni sectare, care desfăşoară un prozelitism
agresiv, prin care atacă Biserica noastră sub două aspecte. Pe de o
parte, o calomniază spunând că este o Biserică tradiţionalistă care
nu se poate adapta la realităţile sociale moderne spre care tinde
România în condiţiile tranziţiei de la o economie centralizată la o
economie de piaţă. Pe de altă parte, ofensiva prozelitistă declanşată
împotriva Bisericii noastre este finanţată din exterior, având un
scop foarte precis: destrămarea unităţii spirituale a neamului nostru
pentru a-l pune astfel în slujba unor interese străine.
I. 3. Fenomenul sectar

Principiile mai importante care stau la baza agresivităţii prozelitiste

sectare:
† relativizarea Sfintei Treimi pe mai multe căi. Una dintre ele duce
la relativizarea persoanei lui Iisus Hristos prin separaţia dualistă
între divinitatea şi omenitatea Lui (martorii lui Iehova). Alta este
diminuarea rolului şi lucrării Duhului Sfânt (Duhul este scos din
lumea văzută şi închis în subiectivitatea umană).
† dependenţa faţă de cei pe care îi consideră liderii lor religioşi.
relativizarea Sfintei Scripturi. Sectele fac paradă de preţuirea pe
care o atribuie Bibliei, în schimb, aduc o interpretare tendenţioasă
textelor scripturistice.
† elecţia divină. Sectele încearcă să sădească în conştiinţa
adepţilor ideea că fac parte din tagma celor aleşi de Dumnezeu spre
mântuirea veşnică.
I. 3. Fenomenul sectar

Câteva mijloace şi metode ale prozelitismului sectar.

† organizarea de mitinguri pe stadioane şi în alte spaţii largi,
broşuri şi tipărituri, posturi de radio şi emisiuni TV, librării, şcoli,
licee, facultăţi privatizate de teologie etc.
† vestirea timpului „înnoirii”, prin înnoire înţelegându-se
renunţarea la tot ceea ce este tradiţional.
† trimiterea unor „iscoditori” în parohii sau chiar în biserici pentru
a vedea cum decurge slujba. Sunt trimişi apoi predicatorii formaţi
pentru a arăta „calea Domnului”, fără a divulga confesiunea sau
secta. Dacă ascultătorul dă dovadă de ascultare, atunci este iniţiat
şi dacă progresează atunci i se indică locul unde trebuie să se
prezinte pentru ca „fraţii” să-l primească şi să-l facă „ales” al
Domnului.
† etapa catehizării. Administrarea „Botezului” testamentar.
I. 4. Imperativul dinamicii misionare

† Misiunea este calea prin care Biserica poate şi trebuie să-şi

afirme identitatea şi totodată să contracareze criza spirituală..
† Exigenţele ei includ: predicarea/propovăduirea sfintei Evanghelii
(adică „vestirea” cuvântului dumnezeiesc), transmiterea şi
păstrarea nealterată a învăţăturilor şi credinţei celei adevărate,
transmiterea neştirbită şi apărarea Tradiţiei, inculturarea
Evangheliei, apostolatul social, filantropia creştină, întreţinerea
unor relaţii ecumenice vii în duhul autentic al preţuirii şi iubirii
reciproce dintre confesiunile creştine.
† O comunitate vie este cea care trăieşte în Hristos şi Îl
mărturiseşte. În acest scop, dinamica misionară vizează şi poporul
dreptcredincios, în sensul oferirii unui exemplu de viaţă creştină
autentică a tuturor în Hristos.
† Convertirea familiei este o urgenţă misionară.
I. 5. Slujirea liturgică – izvor şi centralitate a misiunii

† Misiunea creştină este centrată pe participarea liturgică, în

mijlocul căreia se află Sfânta Liturghie. Se remarcă două mişcări în
Liturghie: una centripetă, de revenire din lume a comunităţii şi alta
centrifugă, de ieşire în lume. Revenirea în sine a comunităţii pentru
săvârşirea cultului se face prin unirea cu Hristos prin împărtăşirea
harului Său în cult. În cadrul Sfintei Liturghii noi trăim o Parusie
continuă, experiem prezenţa reală a lui Hristos, intrăm în timpul
împărăţiei.
† Principala sarcină a misiunii pastorale este reînvierea şi
promovarea participării active la Sfânta Liturghie.
† În al doilea rând accentuarea caracterului eclesiologic, comunitar
al Liturghiei, caracterul ei de rugăciune colectivă a Bisericii, dar şi
a caracterului de jertfă.
† Combaterea formalismului religios.
II. Mijloace de dinamizare a activităţii pastoral-misionare
II. 1. Apropierea creştinilor „nominali” de Biserică
† Deşi ortodoxia este confesiunea majoritară în România, din
numărul total de ortodocşi, un procent foarte mic este cel care
trăieşte într-adevăr ortodoxia, restul fiind „creştinii nominali”, cei
care îşi trăiesc credinţa superficial.

† Preotul este chemat să-i apropie de Biserică prin: discuţiile

personale ocazionale, vizite pastorale, cercetarea familiilor cu
probleme (sociale, economice, familiale, etc.), sfeştanii şi alte
ierurgii
II. 2. Cateheza şi studiul biblic

† Evanghelizarea este una din componentele esenţiale ale misiunii

creştine şi se realizează în principal prin predica pe care preotul o
ţine la finalul slujbelor. Cuvântul preotului rostit în predică este
plin de putere harică. Prin prezenţa Sa în actul propovăduirii,
Hristos intră în legătură cu ascultătorii cuvântului divin, dar într-un
alt sens şi la alt nivel decât prin Sfintele Taine.
† Predica este de obicei o tâlcuire a Evangheliei zilei, o exegeză
biblică, în care nu este prezentată şi explicată în mod necesar
învăţătura noastră de credinţă. Din acest motiv omilia de duminică
trebuie secondată de întâlnirile de studiu biblic.
† Pot fi ţinute cateheze dogmatice, istorice, liturgice ş.a.m.d.
Catehezele pot fi însoţite de suport video (filme documentare,
prezentări PowerPoint etc.), icoane, obiecte de cult (în cazul
catehezelor liturgice), toate acestea înlesnind înţelegerea corectă a
subiectelor prezentate.
II. 3. Propovăduirea lui Hristos prin intermediul resurselor media şi
IT
† În cazul parohiilor urbane, prezenţa preotului în emisiunile de
radio sau de televiziune ar putea fi o modalitate foarte eficientă de
a face misiune.
† Misiunea creştină prin intermediul internetului e accesibilă
oricărei parohii. Un blog poate constitui un mediu în care lumea se
cunoaşte, discută, se sudează ca o comunitate. Pot fi adresate
întrebări preotului, în felul acesta preotul putând oferi suport
duhovnicesc unor oameni care din diferite motive nu pot să-l
întâlnească. Pe de altă parte, un site al parohiei e util pentru
informare, şi în ultimă instanţă pentru a atrage lumea la biserică. Pe
site pot fi afişate programul liturgic, proiectele pe care parohia le
desfăşoară, datele de contact ale preotului şi ale parohiei, un istoric
al bisericii, pot fi popularizate alte site-uri ortodoxe etc.
II. 3. Propovăduirea lui Hristos prin intermediul resurselor media şi
IT
† Buletinul sau revista parohială. Sunt o bună pavăză împotriva
colportajului sectar. Este important ca publicaţia parohială să
răspundă prin rubricile ei tuturor vârstelor întâlnite în parohie.

† Rubricile revistei vor acoperi o arie cât mai mare de aspecte

duhovniceşti. Spre exemplu poate fi întocmită o rubrică destinată
prezentării sărbătorilor mai importante din luna/lunile pentru care
apare publicaţia, o alta pentru explicarea slujbelor bisericeşti, o alta
cu probleme specifice adolescenţilor şi copiilor etc.
II. 4. Misiunea la cei mai tineri membri ai parohiei

† O pastoraţie eficientă este cea care vizează enoriaşii de toate

vârstele şi în special pe cei tineri, pe de o parte pentru că ei
constituie viitorul societăţii noastre şi vor determina continuitatea
sau discontinuitatea tradiţiei bisericeşti, iar pe de altă parte pentru
că se află la vârsta celor mai acute probleme.
† Atunci când vorbim de pastoraţia tinerilor, trebuie să ţinem cont
de contextul lumii actuale. Tineretul nostru se dezvoltă în haosul
spiritual şi social al epocii în care trăim.
† Provocarea parohiei este de a insufla tinerilor spiritul unităţii,
acela că toate aspectele vieţii sunt dependente de spiritualitate. Nu
în ultimul rând, provocarea constă în a ţine vie tradiţia ortodoxă în
spaţiul ei, astfel încât aderarea la U. E. să nu însemne şi o absorbire
a civilizaţiei noastre de către cea a Europei, o provocare ce îi va
viza în primul rând pe cei tineri.
II. 4.1. Programe pentru copii

† Întânirea preotului cu copiii se face pe două dimensiuni: ca

duhovnic, tot timpul şi ca profesor de religie, atât timp cât tânărul
este şcolar.
† În perioada în care copiii sunt preşcolari, atenţia preotului se va
concentra mai mult în jurul părinţilor, sau a celor care îi au în grijă
(tutori, educatori) - „Educaţia educatorilor”.
- Proiecte destinate copiilor:
† concursuri pe teme religioase
† Băieţii pot fi implicaţi ca ajutoare în slujirea la altar; Fetele pot fi
implicate la împodobirea bisericii
† şcoli duminicale
† tabere de creaţie artistică; spectacolele de muzică şi teatru
religios
† cor de copii; excursii; acţiuni sociale, ecologice etc.
II. 4.2. Programe pentru adolescenţi

† Adolescenţa este vârsta la care copiii se maturizează, li se

conturează personalitatea, raţiunea tinde înspre o anumită
independenţă, iar interesele, sau chiar preocupările sexuale devin
evidente. Dacă tendinţa spre independenţă, specifică adolescenţei,
va fi bine călăuzită, nu-l va conduce pe tânăr spre prăbuşire.
† Preotul va avea grijă să nu se erijeze într-un jandarm, să menţină
un contact personal cu tinerii, preotul îi va ajuta pe adolescenţi să-
şi aleagă o profesie potrivită, va discuta delicat, dar sincer şi direct
despre problemele sexuale, îi va ajuta pe tineri să-L descopere pe
Hristos drept adevăratul şi singurul model viabil pentru viaţa lor.
- Proiecte pentru adolescenţi:
† cântarea în comun din cadrul slujbelor, întâlniri duhovniceşti
dedicate lor, conferinţe şi prelegeri pe diverse teme religioase,
activităţi sociale (vizitarea şi îngrijirea bolnavilor, a persoanelor
singure sau cu nevoi speciale etc.)
II. 5. Diaconia în spaţiul parohial

† Fiind o comunitate de iubire prin excelenţă, parohia nu poate

neglija asistenţa faţă de membrii ei aflaţi în suferinţe şi lipsuri.
Slujirea caritabilă ca lucrare a frăţietăţii în Hristos contribuie la o
înfruntare în comun a suferinţei, făcând-o astfel mai uşor de
îndurat.
† Preotul ar trebui să formeze un grup de colaboratori dispuşi să îşi
asume acest sector al lucrării pastorale. Idealul ar fi ca fiecare
teolog – şi neteolog – să devină un misionar.
† De multe ori suferinţa este şi un efect al sărăciei. În acest sens,
pot fi organizate acţiuni chiar la nivel parohial. În mod concret, pot
fi organizate colecte lunare de alimente şi haine, care pot fi
distribuite celor săraci la sfârşitul lunii.
II. 5.1. Grija faţă de bolnavi şi vârstnici

† Atunci când vorbim despre grija pe care preotul o arată faţă de

cei bolnavi, trebuie să pornim de la aspectul duhovnicesc al
problemei. Boala trupească este de multe ori o consecinţă a unei
boli sufleteşti, creată de păcat. De aceea, vindecarea completă
trebuie să antreneze atât trupul, cât şi sufletul. Pentru a-şi vineca
sufletul, este esenţial ca cel în suferinţă să se apropie de Sfintele
Taine. Primirea în mod regulat a Tainelor care ne oferă sănătate
sufletească şi trupească (Spovedania, Euharistia şi Maslul) este
necesară tuturor creştinilor chiar dacă se află sau nu într-o suferinţă
fizica. Cu atât mai mult este necesară celor bolnavi.
† Prezenţa preotului la patul celui bolnav îi oferă acestuia din urmă
un suport moral nepreţuit
II. 5.1. Grija faţă de bolnavi şi vârstnici

† Prin pastoraţia sa, preotul poate intreprinde numeroase demersuri

în vederea ajutorării celor vârstnici: sprijin material, facilitare a
consultaţiilor medicale, deschiderea de cabinete medicale. „Cutia
Milei” constiuie şi ea un ajutor în acest sens; se mai pot organiza
colecte, se pot face donaţii. Preotul trebuie să se implice personal,
dar şi să angreneze comunitatea în vizitarea şi ajutorarea
persoanelor în cauză. Persoanele vârstice trebuie să-şi ocupe locul
onorific pe care-l merită în sânul Bisericii, putând fi consultaţi
pentru bunul mers al parohiei sau putând face parte din Consiliul şi
Comitetul parohial. Pentru bucuria lor sufletească se pot organiza
excursii, pelerinaje, dar şi participări la concerte, audiţii, expoziţii
sau la diverse proiecte derulate în sânul parohiei.
II. 5.2. Problematica emigrării. Soluţii pastorale pentru copiii
rămaşi acasă
† România se confruntă cu numeroase cazuri de dezbinări ale familiilor în
care unul sau ambii soţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, în timp ce
copiii rămân acasă. Aceştia din urmă trăiesc adevărate traume psihice,
care le pot marca tot restul vieţii. Astfel de copii cad cel mai adesea
pradă drogurilor, alcoolului, dezmăţului şi a altor factori de corupţie
spirituală.
† E important ca aceşti copii nefericiţi să simtă în preot un părinte şi un
prieten, să simtă iubirea şi ocrotirea lui. Din colectele organizate la
biserică, vor fi cumpărate acestor copii toate cele necesare unui trai
decent (haine, mâncare), li se vor oferi cadouri cu ocazia zilelor de
naştere, sau a marilor sărbători, cum ar fi Crăciunul, sau Învierea
Domnului. În toată această activitate, preotul va fi secondat de un grup de
colaboratori mireni, care îl vor ajuta la depistarea cazurilor de copii care
trăiesc traume psihice, atât din cauza disoluţiei familiilor lor, cât şi a
condiţiilor mizerabile de existenţă
II. 6. Parteneriate între parohii. Parteneriate ale parohiei cu şcoala
† Cercurile preoţeşti – expresii ale parteneriatelor dintre parohii
† Parteneriatele dintre parohii se pot concretiza şi în seri
duhovniceşti pe perioada posturilor, în cadrul cărora preoţi ale
parohiilor surori pot fi invitaţi să rostească cuvinte ziditoare de
suflet. De asemenea, pot fi organizate concerte de colinde sau de
muzică bisericească ale corurilor de tineri, care există în parohii,
sau chiar excursii şi pelerinaje în care credincioşii mai multor
parohii să participe în comun etc.
† Educaţia religioasă implică o colaborare strânsă între cei trei
factori educaţionali: Familia, Şcoala şi Biserica. Ora de religie
trebuie să completeze educaţia începută de părinţi şi de Biserică.
Orele de religie au loc în sala de clasă, dar pot fi organizate şi la
biserică sub îndrumarea preotului.
† Elevii vor fi aduşi periodic la spovedanie.
III. Apostolatul mirenilor
† Din clipa Botezului, orice creştin, fie el cleric sau mirean, are o
vocaţie misionară prin care nu face altceva decât să continue
întreita slujire a lui Hristos în Biserică şi să participe la ea. Aici
transpare de fapt, sensul preoţiei împărăteşti, a tuturor
credincioşilor, chemaţi să vestească în lume, alături de episcopi şi
preoţi, mântuirea în Hristos.
† Asistăm de multe ori la o deplasare a accentului de la organicitate
la structura ierarhică, care duce tot mai mult la o separare a celor
două mari categorii: clericii și laicii. Această situaţie a condus la
implicarea tot mai rar a mirenilor în misiunea Bisericii, pe de o
parte, iar pe de altă parte la atrofierea conştiinţei de misionar activ
pe care ar trebui să o aibă mireanul.
† Statutul de laic presupune a fi parte a Bisericii, având o slujire
importantă şi de neînlocuit în cadrul ei; ţinând cont că în Biserică
slujirile sunt diferite, specifice fiecărei trepte în parte.
III. 1. Parohia – comunitate mărturisitoare
† Misiunea are valoare soteriologică şi eshatologică. Nu suntem creştini
ortodocşi autentici, mădulare vii ale Bisericii şi nu ne mântuim dacă nu
acordăm atenţia cuvenită activităţii misionare la care suntem chemaţi.
Viaţa creştină trăită în duhul Evangheliei constituie unul dintre cele mai
eficace mijloace de misiune creştină. În contextul societăţii actuale,
creştinii sunt chemaţi să desfăşoare misiune prin sfinţenia propriei vieţi.
† Evanghelizarea şi transmiterea tradiţiei apostolice se face în primul rând
în cadrul familiei. Dar creştinul e chemat să dea mărturie despre
Dumnezeu nu doar în intimitatea familiei, ci şi înafara ei, în primul rând
în mijlocul comunităţii parohiale căreia îi aparţine. Fiecare credincios
este un învăţăcel în biserică, dar devine un misionar şi un apostol în
momentul în care iese din biserică.
† Prin participarea activă la cultul public al Bisericii, prin rugăciunea
particulară şi prin strădania de a înfăptui comuniunea în Trupul tainic al
lui Hristos, laicatul participă de fapt la slujirea preoţească a lui Hristos.
III. 1. Parohia – comunitate mărturisitoare
† Laicatul participă la slujirea împărătească a lui Hristos prin
biruinţa ispitelor şi a păcatelor, prin organizarea comuniunii
creştine şi prin diaconia creştină în societatea seculară.

† Mărturisirea aceleiaşi credinţe, comuniunea euharistică, slujirea

reciprocă şi solidaritatea creştinilor sunt coordonatele care-i oferă
parohiei starea de comunitate.
III. 2. Implicarea mirenilor în proiectele parohiei

† Atitudinea pe care un creştin o are în viaţa duhovnicească a unei

comunităţi parohiale se manifestă mai ales prin implicarea în
proiectele pe care parohia le desfăşoară. Având în vedere că
darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu sunt diferite, şi implicarea
mirenilor va fi în funcţie de posibilităţile şi priceperea fiecăruia:
† Cei cu o situaţie financiară mai bună, se pot implica mai mult în
ajutorarea celor aflaţi în lipsuri; implicarea mirenilor se poate
realiza şi prin lucrările de întreţinere a bisericii parohiale: curăţirea
şi amenajarea curţii bisericii, a cimitirului parohial, reparaţiile care
pot apărea la biserică, contruirea unor edificii auxiliare, întreţinerea
monumentelor eroilor şi a troiţelor de pe teritoriul parohiei etc.
Femeile îndeosebi, pot fi implicate în menţinerea curăţeniei în
biserică şi în decorarea ei cu flori. Se pot organiza agape frăţeşti cu
ocazia marilor sărbători, printre care hramul bisericii.
III. 2. Implicarea mirenilor în proiectele parohiei

† Rolul cel mai important îl vor avea desigur, credincioşii mireni

aleşi de parohie pentru a face parte din Consiliul şi Comitetul
parohial. Acesta din urmă, având un număr dublu de membri faţă
de Consiliul parohial, este structurat în cinci servicii, având
atribuţii foarte bine definite. Este vorba de serviciile: social,
misionar, cultural, pentru tineret şi administrativ-gospodăresc.
Dintre proiectele care pot fi organizate de Comitetul parohial
amintim: organizarea şi menţinerea unei cantine sociale a parohiei,
organizarea unor programe de prevenire şi eradicare a violenţei în
familie, de combatere a drogurilor, fumatului, sau a alcoolului,
difuzarea şi citirea Sfintei Scripturi şi a cărţilor duhovniceşti
recomandate de preotul paroh, organiza diferite activităţi legate de
marile sărbători, acţiuni privind păstrarea şi promovarea tradiţiilor,
a folclorului, organizarea de lecţii de religie, literatură, limbi
străine, istorie etc. cu copiii.
III. 3. Atitudinea creştinilor faţă de prozelitismul sectar

† Creştinii ortodocşi trebuie să ştie că în spatele bunăvoinţei,

amabilităţii şi bunătăţii afişate de sectanţi se ascunde o perfidie fără
margini, care maschează scopul urmărit: acela de a atrage în cursa
unei învăţături eretice, care în loc să-l apropie pe om de Dumnezeu,
mai mult îl îndepărtează. În fond este vorba de o lucrare a
diavolului.
† Credincioşii ortodocşi trebuie să ştie că fenomenul sectar are la
bază interpretarea greşită, tendenţioasă, care duce la răstălmăcirea
şi denaturarea adevărului din Sfânta Scriptură. Apoi că vizitele
făcute la casele lor nu sunt decât încercări de racolare.
† Cunoscând toate aceste lucruri, atitudinea faţă de secte trebuie să
fie una de respingere tranşantă, din respect faţă de adevăr, de
Hristos şi de Biserică.
IV. Parohia – „laboratorul” comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii

† Biserica nu este doar o simplă instituţie; întâi de toate ea este un mod de

a fi, este un mod de a pune în legătură fiinţa umană cu Dumnezeu, cu
celelalte fiinţe umane şi cu întreaga creaţie. Aceasta este fiinţa (esenţa)
Bisericii.
† Biserica este o comunitate, ea este „trupul lui Hristos”
† Biserica este o comunitate baptismală.
† Biserica este o comunitate euharistică, Euharistia având şi o
dimensiune socială.
- Implicaţiile eclesiologiei euharistice în viaţa socială:
† omul încetează să mai fie individual şi devine o persoană, o fiinţă
relaţională, o fiinţă a comuniunii. Euharistia este comuniune nu doar cu
Dumnezeu, ci şi cu restul oamenilor şi cu natura întreagă.
† Parohia este sinaxa (adunarea) de cult a Bisericii. Ea realizează cea mai
profundă relaţie care poate exista între oameni, aceea de a fi părţi ale unui
singur trup, Biserica lui Dumnezeu
IV. 1. Sinaxa euharistică – imaginea cea mai vie a Bisericii lui Hristos

Biserica – Trupul lui Hristos

† Unitatea dintre Bisericile locale şi Biserica universală este în
primul rând de natură hristologică. Prezenţa lui Iisus Hristos
întreg, prin învăţătura Sa păstrată neştirbită, dar mai ales prin
Trupul Său euharistic, conferă trupului Bisericii unitate şi totodată
face ca întreaga Biserică să fie prezentă în fiecare comunitate
ortodoxă locală, în speţă, în fiecare parohie. Antiteza local-
universal este depăşită prin Hristos.
† Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, toţi creştinii
sunt cuprinşi în mod tainic în El şi devin un singur trup, Biserica.
† Adunarea euharistică se manifestă ca trup al lui Hristos sau
revelează în sine plinătatea Trupului lui Hristos.
IV. 2. Euharistia – Taina comuniunii

† Euharistia este Taina Bisericii prin excelenţă, adică Taina în care

Biserica este adunare de persoane aflate în comuniune. Această
comuniune e dată în primul rând de faptul că Sfânta Euharistie ne
comunică în chip tainic una şi aceeaşi viaţă dumnezeiască, prin Iisus
Hristos.
† Prin elementele sale de pâine şi vin, Sfânta Euharistie simbolizează
unitatea Bisericii. Este vorba însă de o unitate a întregii Biserici, atât cea
luptătoare, cât şi cea triumfătoare şi de un simbol al comuniunii dintre
cele două.
† Euharistia realizează comuniunea întregii Biserici în mod plenar şi prin
faptul că Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos euharistic sunt pline de Duhul
Lui, care este Duhul comuniunii.
† În Euharistie omul încetează să mai fie individual şi devine o persoană,
o fiinţă relaţională, o fiinţă a comuniunii. Prin Euharistie unitatea
Mântuitorului cu credincioşii Săi şi a credincioşilor între ei înşişii, este
adusă la cea mai deplină manifestare a ei.
IV. 3. Necesitatea spovedaniei și a împărtășirii

† Din nefericire se constată că foarte mulţi creştini îşi primenesc

sufletele doar o dată sau de două ori pe an, la marile sărbători, sau
chiar o dată la câţiva ani, iar acest lucru, datorită nepăsării sau
necunoaşterii importanţei covârşitoare pe care Spovedania şi
Împărtăşania o au.
† Spovedania sau Pocăinţa este singura Taină în care Dumnezeu
iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor. Mărturisirea păcatelor
este prin sine eliberatoare. Spovedania îl scoate pe om din cursele
păcatului, îl face liber şi nesupus răului din trecut, stăpân pe sine.
† Fiindu-i iertate păcatele, creştinul este împăcat şi unit cu
Dumnezeu, dar şi cu Biserica Sa cea sfântă. Păcatul îl despărţise de
Trupul lui Hristos, îl privase e revărsarea harului şi de comuniunea
cu Dumnezeu şi cu Sfinţii săi în comunitatea bisericească.
IV. 3. Necesitatea spovedaniei și a împărtășirii

† Comuniunea maximă cu Hristos, atât cât îi este cu putinţă omului

în această viaţă, se realizează însă doar prin împărtăşirea cu Sfânta
Euharistie.
† Un alt lucru important de menţionat este faptul că Sfânta
Euharistie este hrana duhovnicească a sufletelor noastre.
† Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Domnului aduce cu sine
curăţirea de păcate, fiind în acelaşi timp şi arvuna vieţii veşnice.
† Euharistia îi pregăteşte pe creştini ca, încă din viaţa pământească
să simtă adevărata stare de împlinire în unitatea realizată în Hristos,
prin transfigurarea liturgică a Bisericii.
Concluzii

† Într-o lume a comunicării lipsite de comuniune, o lume marcată

aproape în totalitate de fenomele secularizării şi al globalizării,
articularea parohiei – celula de bază a Bisericii – ca o comuniune-
comunitate de persoane în Trupul tainic al lui Hristos, este cea mai
bună cale de afirmare a identităţii eclesiale.
† Preotul ortodox dispune de toate mijloacele liturgice, pastoale şi
misionare, dar ele trebuie folosite în perspectiva unei „iconomii”, a
unui plan eclesiologic clarvăzător. Problema pastorală nu se pune
deci pe planul mijloacelor, ci pe cel al finalităţii; e vorba de o criză
de scop, mai degrabă decât de o criză de mijloace.
† Redescoperirea vocaţiei misionare pe care fiecare creştin, teolog
sau ne-teolog, o are în virtutea preoţiei împărăteşti primite prin
Taina Botezului, este o prioritate.
Vă mulţumesc!