 Pentru prima dată romantismul a apărut în Germania şi

în Anglia, ţări în care tradiţia clasică era mai puţin

puternică, şi s-a extins apoi treptat în Franţa şi în restul
Europei, precum şi dincolo de ocean.
 Privind în ansamblu, romantismul se constituie ca o
reacţie împotriva excesului de încredere în raţiune,
promovat de clasicism, acţionând în numele creaţiei şi a
imaginaţiei. Dacă scriitorii clasici tindeau spre
obiectivitate, ignorând particularul în favoarea
generalului, prin conturarea unor tipuri umane precum
avarul, mincinosul, ipocritul etc., romanticii nu acceptau
decât individualitatea.
 În literatura română, romantismul se face simțit prin
intermediul scriitorilor pașoptiști (Ion Heliade
Rădulescu Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri,
Alecu Russo ș.a.). Influențele curentului persistă mult
timp
după declinul său în culturile vest-europene, atingând
punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu,
considerat ultimul mare romantic european.

Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei

etape:
 preromantismul (cunoscut șica romantism al scriitorilor
pașoptiști sau de tip Bidermaier)
 romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism
înalt)
 romantismul posteminescian.
 LITERATURA UNIVERSALĂ: Novalis, Victor
Hugo, E.T.A. Hoffmann, Alphonse de Lamartine.
LITERATURA ROMÂNĂ:
În perioada paşoptistă:
- I.H. Rădulescu
- Costache Negruzzi
- Alecu Russo
- Vasile Alecsandri
- Gh. Asachi
 În perioada romantismului înalt: Mihai Eminescu
VICTOR HUGO NOVALI
•introduce noi categorii estetice: sublimul, grotescul,
macabrul, fantasticul, feericul;
•cultivă sensibilitatea, imaginaţia, originalitatea, fantezia
creatoare, misterul;
•evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul
oniric) într-un cadru nocturn sau exotic (spre deosebire
de perioada anterioară marcată de clasicism care
maximiza încrederea în raţiune şi luciditate);
•promovează inspiraţia din tradiţie, folclor, trecutul istoric
al neamului, ceea ce imprimă curentului un caracter
naţional-patriotic;
 acordă o deosebită importanţă sentimentelor omeneşti,
cu predilecţie iubirii, trăirile interioare fiind armonizate
cu peisajul naturii ocrotitoare şi participative;
 afirmă personajul ca individualitate excepţională,
construieşte eroi excepţionali în situaţii excepţionale, dar
portretizează şi omul de geniu şi condiţia nefericită a
acestuia în lume.
Personajele romantice nu sunt dominate de raţiune, ci de
imaginaţie şi trăiri intense;
 defineşte timpul şi spaţiul ca fiind nemărginite, ca
proiectare subiectivă a spiritului uman;
 utilizează procedee artistice variate, dintre care se remarcă
antiteza..
Se remarcă aspiraţia spre originalitatea şi libertatea
formelor; spargerea barierelor tematice şi formale.

Subiectivitatea este accentuată, determinată de primatul

sentimentului, al trăirii, de exacerbarea eului poetic.

Antiteza este procedeul artistic fundamental, atât în

construcţia personajelor, a destinelor, cât şi în ilustrarea
stărilor sufleteşti contradictorii.

Condiţia geniului este abordată şi din

perspectiva filosofică.

Mediile sociale relevate sunt diverse şi contrastante,

fiind înfaţişate inclusiv periferia sordidă şi lumea
celor umili. „Francisco de Goya”:
autoportret, 1815 — Academia
San Fernando, Madrid
 Natura evocată devine cadru sugestiv
(peisaj nocturn, crepuscul misterios, mediu
întunecat, brutal sau idealizat, depărtaăi
fascinante, vagul
exotic, ţinuturi
Limba stranii
literară sau sublim).prin valorificarea
se îmbogaţeşte
tuturor registrelor - popular, regional, arhaic sau
limbaj oral.
Se observă libertatea genurilor şi a speciilor,
care interferează în structuri hibride : liric şi
epic, eseu, critică, poem filosofic, teatru poetic
etc.
Romantismul promovează în special
poezia
lirică, dar şi dramaturgia sau proza, iar
speciile noi sunt: meditaţia, elegia, poemul
filosofic, drama, nuvela istorică.
Stilul romantic este retoric, exaltat şi pitoresc,
Francesco de Goya:
susţinut de antiteză, hiperbolă, tiradă, în acord cu
Familia lui Carol al IV-lea,
pasiunile şi trăirile interioare ale eului poetic sau 1800-1801 - Museo del
cu intensitatea conflictului dintre personaje. Prado, Madrid
 Personajul romantic:
- erou excepţional în imprejurări excepţionale

- antiteza (înger-demon); titanul, geniul

- provine din toate mediile sociale

- exprimă victoria pasiunii asupra raţiunii

- defineşte particularul, unicul, individualul

Stilul
- stilul metaforic
- fuziunea genurilor şi a speciilor

- îmbogăţirea limbii literare: limbaj popular, arhaic

etc. (valoarea stilistică)

5. Temele literare abordate sunt
diverse:
 Motivul omului de geniu: în „Scrisoarea I”, „bătrânul dascăl”
trăieşte într-o izolare aproape totală: „ Fericească-l scriitorii,
toată lumea recunoască-l.../ Ce-o să aibă din acestea pentru el
bătrânul dascăl?/ Nemurire, se va zice.” Singura atitudine într-o
lume
incapabilă să înţeleagă eforturile de a depăşi limitele înţelegerii
obişnuite este izolarea, contemplarea sinelui: „Nu spera când vezi
mişeii/ Ce e val ca valul trece...” (Glossă)
 Motivul iubitei pierdute/moarte , favorizat de fondul melancolic
al poetului, a intrat adânc în imaginarul eminescian menţinându-se
aproape în toată opera acestuia. Acest motiv se regăseşte în prima
operă majoră pe tema iubirii a lui Eminescu „Mortua est!”: “Ş-
atunci de-a fi astfel... atunci în vecie / Suflarea ta caldă ea n-o să
învie,/ Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut... / Atunci acest înger
 Idealizarea iubirii sau a ritualului erotic înaintează până la
sacrificiu, întrucât moartea poate fi considerată cauză a
despărţirii cuplului sau din contră, treapta către iubirea
veşnică: „şi dacă ochii ce-am iubit/ N-or fi de raze plini,/ Tu
mă priveşte liniştit/ Cu stinsele lumini/ Şi dacă glasul
adorat/ N-o spune un cuvânt/ Tot înţeleg că m-ai chemat/
Dincolo de mormânt.”
 Ipostaza femeii înger, himeră care are rolul de a
alina îndrăgostitului moartea sau de a oferi liniştea şi
pacea
veşnică prin moarte. La Eminescu, moartea nu este văzută ca o
tenebră macabră, ci este tot o prezenţa angelică: „Voi vă
imaginaţi scheletul unui om şi-i ziceţi moarte. Pentru mine e
un înger drag, cu o cunună de spini, cu faţa palidă şi cu
aripi negre”.
 Motive asociate temei naturii: luna, izvorul, codrul, lacul etc.
În toate creaţiile poetului, codrul nu reprezintă doar un loc unde
se desfăşoară povestea de dragoste, ci şi un spaţiu protector al
îndrăgostiţilor. De exemplu, în poezia “Lacul”, poetul îşi cheamă
iubita: „Vino-n codru, la izvorul...”
 Motivul fantasmei, al iubitei ca proiecţie a dorinţei se
regăseşte în poezia „Din ocean de vise”: „Din ocean de
vise
ferice, strălucitoare/Ai apărut în viaţa-mi,femeie răpitoare,/Cum
luna argintoasă, albă zâmbind răsare/Din înstelata mare!//In
ocean de vise din ce în ce pierite/Te-ai dus şi-ai stins cu tine iluzii
fericite,/Cum luna melancolică şi palidă dispare/În înstelata
mare!”
 Motivul despărţirii, al rememorării, al chemării, al deziluziei
este prezent în poeziile: “Departe sunt de tine…”, “Singurătate”,
“De câte ori, iubito…”, “Intre păsări”, în care poetul sugerează
faptul că, odată cu firul iubirii s-a rupt şi legătura sa cu lumea.
 Motivul nostalgiei cauzate de pierderea iubitei este
evidenţiat in sonetul „Afară-i toamnă”, în care poetul îşi
exprimă melancolia lăsată în urmă de o iubire care nu a
fost trăită, ci doar visată.
 Motivul femeii generatoare de inspiraţie reiese din
poezia
„Sunt ani la mijloc”, însă este un motiv general al lirismului
eminescian. În schimbul acestui dar misterios, femeia câştigă
nemurirea.
 Motivul senzualităţii cunoaşte câteodată intensităţi
surprinzătoare pentru cine cunoaşte tonurile obişnuite ale
cântului eminescian de dragoste: „Ah, mierea buzei tale am
gustat-o,/ A buzei tale coapte, amorul meu;/ Zăpada sânului
eu am furat-o,/ pe ea mi-am răcorit suflarea eu;/ Ah, unde
eşti, demonico, curato,/ Ah, unde eşti, să mor la sânul tău!”.
 George Gană, Melancolia lui Eminescu, Editura
Fundaţiei
