SĂNĂTATEA ȘI

INOVAȚIILE ÎN MEDICINA
CONTEMPORANĂ
 ,,Medicina este ştiinţa şi conştiinţa încălzite de
iubire faţă de oameni.”
Iuliu Haţieganu

 ,,Fiecare om este autorul propriei sale

sănătăţi sau boli. ”
Buddha
 Medicina (latinescul: ars medicina medicina,
arta de a vindeca) este știința și practica
stabilirii diagnosticului, prognosticului, tratame
ntului și prevenirii bolilor. Medicina operează
cu concepte mai noi sau mai vechi din
majoritatea științelor, de la anatomia
umanăfundamentală, până la modele
matematice complexe și chiar noțiuni
împrumutate din câmpul filosofiei și al artei.
 Medicina studiază cauzele (Etiologia),
manifestările clinice și efectele asupra organelor (
Patologia clinică), recunoașterea (Diagnosticul),
tratamentul (Terapia) și prevenirea (Profilaxia)
bolilor care afectează corpul omenesc.
 Științele BIOLOGIE
Naturii:
MEDICINA:
CHIMIE

Radiologie

FIZICA

Fiziologie
Farmacologie

BIOSTATICA

Anatomie
Microbiologie
 Termenul de Medicină alternativă este atribuit
metodelor de tratament care se bazează pe o tradiție
empirică, fără baze științifice experimentale. Cuprinde
mai multe domenii, din care cele mai cunoscute sunt:
• Acupunctură: metodă de tratament tradițională chineză constând în
înțeparea cu ace în anumite puncte ale corpului, considerate a fi în
legătură cu organul lezat.
• Homeopatie: se administrează bolnavului doze infinitezimale dintr-o
substanță care - în doze mari - provoacă aceleași simptome ca ale
bolnavului de tratat, după principiul similia similibus curantur (
Christian Hahnemann).
• Chiropraxie și Osteopatie: tratamente prin manipularea întregului corp
atât a aparatului locomotor cât și a organelor interne; considerată până
nu de mult o ramură a medicinei alternative. A devenit în 1990 a III-a
disciplină liberă în SUA, după medicina generală și stomatologie.
• Reflexologie: tehnică de tratament asociind masajele cu presiuni
exercitate asupra anumitor puncte ale corpului.
• Sofrologie: metodă ce are scop diminuarea senzațiilor dureroase sau de
indispoziție psihică prin tehnici de relaxare până în starea de hipnoză.
• Jurământul lui Hippocrate este un
jurământ care cuprinde îndatoririle
morale ale unui medic în exercitarea
profesiunii sale. Este atribuit lui 
Hippocrate, medic din Grecia antică.
Multe din principiile acestui jurământ
sunt și astăzi valabile, ca păstrarea
secretului profesional sau interzicerea
relațiilor intime cu pacienții. Altele sunt
subiecte controversate, cum ar fi
interzicerea avortului sau a eutanasiei.
"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau
ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută for țele și
rațiunea:
• Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu
el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca fra ți
și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obliga ții și fără a fi plătit.
• Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai
acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.
• Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și
buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violen ță.
• Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu
voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv.
• Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce via ța.
• Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această opera ție celor care fac această meserie.
• În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține
departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărba ți, cu oameni
liberi sau sclavi.
• Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici
tăcerea este o datorie.
• Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de
renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci
contrariul."
• Încercările de a vindeca bolile sau de a trata
rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile
grave reprezentau, ca totdeauna, o problemă
serioasă, remedii eficace însă nu existau.
Îmbolnăvirile erau privite din punct de vedere
magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea
forțelor supranaturale. Pentru vindecare se
invocau aceste forțe și se făceau sacrificii, se
improvizau dansuri, se foloseau formule oculte
sau talismane.
• Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea
luxațiilor sau fixarea fracturilor, procedee
folosite deja în Epoca de piatră.
• La vechii greci, la început, zeul artei medicale era Apollo
. Mai târziu zeul medicilor a devenit Esculap. Începând
din secolul al VI-lea a.Ch. - sub influența școlilor
filozofice materialiste ca cea a lui Empedocle (natura este
formată din patru elemente: foc, apă, pământ și aer) -
medicina capătă trăsături științifice, în special prin
persoana lui Hippocrate din Cos, considerat părintele
medicinei moderne. În culegerea sa de studii (Corpus
Hippocraticum) nu se mai întâlnesc remedii
supranaturale, practicile recomandate sunt rezultatul
observațiilor empirice.

• În epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.) centrul

cultural devine orașul Alexandria, unde Herophilos
 practică primele disecții a unor cadavre omenești.
• Odată cu ascensiunea 
Imperiului Roman centrul de greutate
se mută la Roma. 
Galenus din Pergamon - grec de origine
- dezvoltă teoria umorilor și descrie cele
patru manifestări cardinale ale
inflamației: roșeață, căldură, umflătură
și durere (rubor, calor, tumor, dolor),
valabile și în zilele noastr
• În această epocă știința a cunoscut o fază de stagnare,
interpretarea scolastică a textelor luând locul
observației. Înaintarea arabilor în bazinul
mediteranean a avut și un efect pozitiv. Cunoscători
ai textelor grecești dar și ai celor persane, au propagat
în Europa vechile învățăminte ale culturii antice. 
Al-Razi (secolul al X-lea p. Ch.)a descris variola și
pojarul iar vestitul Avicenna (arab.: Ibn Sina) scrie în
secolul următor Canon medicinae, operă ce avea să
rămână până în vremurile moderne manualul de
bază al facultăților de medicină.
Trei intervenții chirurgicale: hemoroizi, polipi
nazali, cataractă. După un manuscris al
Școlii din Salerno, sec. XI. British Museum,
Londra
• Se exprimă primele critici asupra concepției lui Galenus și ale
școlii arabe, considerate până atunci intangibile, și se
redescoperă învățătura lui Hippocrate. Preocupările se
îndreaptă în special în direcția anatomiei și în 1543 apare
opera monumentală a lui Andreas Vesalius De Humani
Corporis Fabrica (Cu privire la construcția corpului omenesc),
moment crucial în istoria medicinei.
• Tot din această perioadă trebuiesc menționate lucrările lui 
Girolamo Fracastoro (1478 - 1553), în Italia, cu privire la
bolile contagioase (descrie sifilisul sub forma unui poem
intitulat Syphilis sive Morbus Gallicus), și ale lui 
Philippus Aureolus Paracelsus (1493 - 1541), medic și
alchimist în Elveția, asupra substanțelor cu acțiune
vindecătoare.
• A fost meritul chirurgului francez Ambroise Paré prin
succesele sale terapeutice să aducă chirurgia în cadrul
medicinei, considerată până atunci o meserie și nu o artă,
lăsată la dispoziția bărbierilor.
 ÎNCEPUTURILE
MEDICINEI MODERNE:
• În 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey Essay
on the Motion of the Hearth and the Blood, în care arată că inima
funcționează ca o pompă care asigură circulația neîntreruptă a
sângelui.
• Marcello Malpighi (1628 - 1711) de la Universitatea din Bologna
(Italia) descoperă capilarele sanguine, în timp ce în Anglia medicul 
Thomas Willis (1622 - 1675) vasele de la baza creierului.
• Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic englez, face descrieri
clinice amănunțite ale malariei, recunoaște deosebirea dintre
scarlatină și pojar și face observații epidemiologice.
• În anul 1632 a fost introdusă Chinina în tratamentul malariei,
prima substanță cu adevărat eficace în tratarea bolilor.
• În Italia, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, apar studiile de
patologie ale lui Giovanni Battista Morgagni (1682 - 1771) iar 
Lazzaro Spallanzani (1729 - 1799) infirmă teoria generației
spontane.
• În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749 - 1823]] introduce
metoda vaccinării anti-variolice.
 Medicina în secolul al XIX-lea
• În jurul anului 1819, în Franța, René Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, până
astăzi cel mai utilizat instrument în examinarea medicală.
• Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franța, asupra țesuturilor pun bazele
histologiei, în timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin
 (Germania)studiază substraturile anatomo-patologice ale bolilor și emite cunoscuta
teorie a patologiei celulare.
• Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 -
1895) și ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui 
Emil von Behring (1854 - 1917) și Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei.
Pornind de la aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865)
introduce Asepsia iarJoseph Lister (1827 - 1912), în Anglia folosește pentru prima dată
fenolul ca substanță antiseptică.
• Pe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 -
1878) asupra funcționării glandei tiroide, ficatului și asupra  sistemului nervos vegetativ
 și ale lui Ivan Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele
condiționate.
• Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoașterea structurii
sistemului nervos.
• Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X și le aplică în
investigarea organelor interne.
• Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul 
William Thomas Morton în 1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul 
Christian Koller și rahianesteziei în 1898 de către August Bier în Germania contribuie la
dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.
 Medicina în secolul al XX-lea
și în prezent
• Caracteristică este combaterea efectivă a bolilor
infecțioase prin vaccinări în masă, introducerea
antibioticelor, prin măsuri sanitare și îmbunătățirea
condițiilor de viață.
• Tratamentul medicamentos specific cu substanțe chimice
al bolilor infecțioase a început în Germania cu lucrările
lui Paul Erlich(1854 - 1915). În 1932 Gerhard Domagk
 (1895 - 1964) descoperă sulfamidele iar în 1928 în
Anglia Alexander Fleming (1881 - 1955) constată
acțiunea bacteriostatică a ciupercii Penicillium, din care
biochimistul Howard Florey (1898 - 1968) extrage 
Penicillina în formă pură, inițiindu-se astfel era
antibioticelor.
• Progrese importante au fost făcute în domeniul geneticii,
descoperindu-se modul de transmitere a caracterelor,
structura cromozomilor și rolul genelor precum și
structura chimică a acidului dezoxiribonucleic (ADN),
suportul fizic al informației genetice.
• După ce se cunoșteau deja anticorpii serici ca factori
esențiali în mecanismele de apărare ale organismului, în a
doua jumătate a secolului al XX-lea se pune în evidență
rolul diverselor limfocite în imunitatea celulară și
producerea de anticorpi.
• La începutul secolului XX, Clemens von Pirquet introduce
în medicină termenul de alergie. Studiul științific al bolilor
alergice, început de Pirquet, va continua în decursul
secolului XX, odată cu creșterea prevalenței bolilor alergice
în populație, ducând la dezvoltarea unui nou domeniu al
medicinei, numit astăzi Alergologie și imunologie clinică.
Ca metode de investigație
sunt de menționat
introducerea Tomografiei
computerizate, a
Tomografiei de Rezonanță
Magnetică Nucleară și a
examenelor cu Ultrasunete.
În domeniul chirurgiei, 
transplantele de organe(în
1967 chirurgul sud-african 
Christian Barnard efectuează
primul transplant de inimă)
dau speranțe de
supraviețuire multor bolnavi
altfel incurabili.
• După ce Charles Sherrington (1857 - 1952)
efectuase studii fundamentale asupra
funcționării sistemului nervos,
canadianul Wilder Penfield (1891 - 1976)
cercetează funcțiile scoarței cerebrale prin
stimulări directe ale suprafeței creierului
în timpul unor intervenții chirurgicale.
Dezvoltarea Neurochirurgiei se datorează
în special americanilor Harvey Cushing
 (1869 - 1939) și Walter Dandy (1886 -
1946).
• Cardiologia a făcut progrese diagnostice prin
aplicarea unor metode ca angiografia,
cateterismul cardiac iar pe plan terapeutic prin
implantarea de pace-maker, operațiile by-pass în
obstrucțiile coronariene, operații în afecțiuni
valvulare, medicamentele beta-blocante, dar și
prin cunoașterea și adoptarea măsurilor de
combatere a factorilor de risc (fumatul,
obezitatea, sedentarismul, hipertensiunea
arterială, nivelul ridicat de colesterol). Cancerul
rămâne mai departe o problemă dificilă, dar
citostaticele s-au dovedit eficiente în unele
forme, ca leucemia și altele.
• Din toate aceste progrese rezultă însă și o serie de probleme
de etică medicală, cele mai multe controversate.
• Avem dreptul să prelungim suferința unui bolnav incurabil
când el își dorește un sfârșit cu ajutor medical (moartea
asistată) sau să menținem într-o stare de viață vegetativă cu
ajutorul aparatelor un bolnav cu excluderea funcțională a
scoarței cerebrale (sindrom apallic) ?
• Este morală întreruperea sarcinii la cerere, sau numai în caz
de boli grave ale mamei sau fătului? Avortul ar trebui
complet interzis din motive morale sau religioase ?
• Este morală utilizarea pentru cercetare sau în terapeutică a
țesuturilor recoltate de la embrioni umani ?
• La niciuna din aceste întrebări nu se poate da un răspuns cu
șanse reale de a fi unanim acceptat.
SFÂRȘIT!