Cunoaşterea lumii

• Cunoaşterea ca problemă filosofică.

• Dialectica procesului cunoaşterii.
• Problema adevărului.
• Practica în activitatea medicală.
• Metodele cunoaşterii ştiinţifice.
• Observaţia şi experimentul în medicină.
• Problema diagnosticării medicale în condiţiile
informatizării medicinei.
• Două lucruri umple sufletul cu mereu nouă şi crescândă
admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor
gândirea se ocupă cu ele: cerul înstelat deasupra mea şi
legea morală în mine.
• Aşa scrie I. Kant în încheierea
lucrării sale “Critica raţiunii
practice” intuind şi exprimând
tendinţa omului încă din
antichitate de a cunoaşte lumea,
de a găsi locul său în ea, de a
înţelege sensul vieţii sale.
 Ce este cunoaşterea?
• proces de reflectare a realităţii obiective în conştiinţa
oamenilor,
• activitate creatoare de căpătare, reproducere şi
funcţionare a cunoştinţelor
• latura ideală a activităţii umane.
• Activitatea de cunoaştere este studiată de mai multe ştiinţe:
psihologie, fiziologie, cibernetică, semiotică, lingvistică,
logica formală ş.a.
 Teoria cunoaşterei
• Disciplina filosofică care studiază legităţile,
posibilităţile şi formele în care se realizează
cunoaşterea se numeşte teoria cunoaşterei ori
gnoseologia.
• Teoria cunoaşterii studiază
- cele mai generale legităţi şi principii a cunoaşterei,
- atitudinea către realitate,
- adevăr şi procesul atingerii lui.
Teoria cunoaşterei studiază generalul în activitatea de
cunoaştere indiferent de specificul acestei activităţi –
este ea cotidiană ori specializată, ştiinţifică ori artistică
ş.a.
 Filosofia cunoaşterii
• Cunoaşterea este obiect al analizei filosofice
deoarece numai filosofia
-formulează o teorie a cunoaşterii,
-cele mai generale legităţi a cunoaşterii
-o concepţie despre lume fără de care este imposibil
de a rezolva problemele teoriei cunoaşterii.
 Filosofia cunoaşterii

Teoria cunoaşterii cercetează trei feluri de relaţii:

1) dintre subiect şi obiect (problema apariţiei
cunoştinţelor);
2) dintre subiect şi cunoştinţe (problema asimilării,
transmiterii cunoştinţelor);
3) dintre cunoştinţe şi obiect (problema adevărului);

• În rezolvarea problemei cognoscibilităţii lumii

materialismul filosofic reiesă din afirmarea
posibilităţii cunoaşterei corecte a lumii.
Activitatea practică şi ştiinţa demonstrează, că noi
corect cunoaştem lumea.
 Scepticism
• Concepţie filosofică ce exprimă îndoială în ceea
ce priveşte posibilitatea atingerii adevărului.
• Reprezentanţii Pyrrhon, Aenesidemos şi medicul
Sextus Empiricus
• Esenţa scepticismului constă în subiectivism şi
relativism
• Sextus Empiricus considera că orice cunoaştere
este subiectivă şi depinde cum noi privim lucrurile.
Cunoştinţele nu sunt adevărate, ci numai
verosimile.
 Scepticism

• Scepticii afirmau relativitatea cunoaşterii umane,

dependenţa ei de diverse condiţii.
• Pyrrhon afirma, că eroarea apare atunci cînd noi
trecem de la fenomen la esenţă, cînd noi
formulăm careva judecăţi despre obiect (fiindcă
despre unul şi acelaşi obiect se poate formula mai
multe judecăţi şi nu-i clar care-i adevărată). De
aceea scepticii considerau că trebuie să ne abţinem
de la orice judecăţi pentru atingerea unei linişti
sufleteşti (ataraxie).
 Agnosticism
Agnosticism - doctrină filosofică care neagă
complet sau parţial posibilitatea cunoaşterii
esenţei şi legităţilor lumii obiective.

• agnosticismul lui I.Kant - rezultat a negării legăturii

dintre esenţă şi fenomen. Noi percepem lumea nu aşa cum
este ea într-adevăr, dar aşa cum ea ni se dă nouă şi nu putem
şti dacă ea este aşa cum o percepem. Prin senzaţii nouă ni se
dă numai fenomenul, dar esenţa rămîne “lucru în sine”,
domeniu pe care în principiu nu-l putem cunoaşte.
• D.Hume neagă valoarea cognitivă a senzaţiilor, ajungînd
să pună sub semnul îndoielii însăşi existenţa lumii
obiective, să considere drept iluzie convingerea că există
ceva dincolo de lumea subiectivităţii. Noi nu putem şti de
unde se iau cunoştinţele noastre – din materie cum afirmă
materialiştii, ori din idee (Dumnezeu) cum afirmă idealiştii.
 Subiectul şi obiectul cunoaşterii
• Cunoaşterea este un fenomen socio-uman complex, un
raport dintre om şi realitate.
• Subiectul (S) - omul activ care cunoaşte şi transformă
realitatea în procesul activităţii sale practice. Omul este
subiect în legătură cu capacitatea lui de purtător al
subiectivităţii conştiente (ca persoană, fiinţă socială, produs
al anumitor relaţii, condiţii social-istorice).
• Obiectul (O) - existenţa în afară şi independent de
conştiinţa noastră, lumea exterioară, realitatea inclusă în
activitatea practică a subiectului. Obiectul nemijlocit al
cunoaşterii este acea parte a realităţii, care este evidenţiată
din ea şi spre care este orientată activitatea subiectului.
 Principiile cunoaşterii
• Cunoaşterea se bazează pe următoarele principii:
-obiectivităţii,
-cognoscibilităţii,
-reflectării,
-unităţii subiectivităţii şi obiectivităţii,
-rolului hotărîtor al practicii
rolului activ, creator al conştinţei.

• Conţinutul şi specificul cunoaşterei se schimba în

procesul dezvoltării filosofiei.
• Rolul cognitologiei.
• .
Izvorul
cunoştinţelor

Concepţia
Ideilor înăscute
(Socrate, Platon)
Revelaţia divină
(filosofia
religioasă)
Reflectarea
lumii obiective
(materialism)
 Dialectica cunoaşterii
• În istoria filosofiei s-au format două curente opuse:
empirism şi raţionalism, care se deosebesc în privinţa
izvorului cunoştinţelor şi aprecierea efectivităţii formelor
de cunoaştere.
• Empirismul afirmă că experienţa senzorială este unica sau
principala sursă a cunoaşterii. Toate cunoştinţele se bazează
pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei.
Reprezentanţii - F.Bacon, Th.Hobbes, I.Locke,
G.Berkeley, D.Hume ş. a.
• Raţionalismul recunoaşte conştiinţa drept bază a
cunoaşterii şi comportării umane, adevărul, deci, se află
numai prin raţiune. Reprezentanţii - Descartes,
G.W.Leibnitz, B. Spinoza, I.Kant, L.G.Fichte,
F.W.Schelling, G.W.Fr.Hegel.
 Dialectica cunoaşterii
• În procesul cunoaşterii are loc interacţiunea a două
trepte

senzaţia
- sensorială percepţia
reprezentarea

noţiunea
- raţională judecata
raţionamentul
 Cunoaşterea senzorială
• cunoaştere nemijlocită, concret-imaginativă,
superficială, ne dă informaţia primară despre
fenomen.
• Ea este momentul iniţial al cunoaşterei şi se
efectuiază în procesul interacţiunii nemijlocite a
subiectului cu realitatea obiectivă.
• Gîndirea este imposibilă fără interacţiunea cu
organele de simţ.
 Cunoaşterea senzorială

• Senzaţia este reflectarea unor laturi şi însuşiri a obiectelor,

este efectul acţiunii obiectelor asupra organelor de simţ.
Senzaţia este imaginea subiectivă a lumii obiective,
rezultatul interacţiunii subiectului şi obiectului
• Senzaţia conţine ceva de la subiect (forma reproducerii
lumii obiective) şi ceva de la obiect (conţinutul senzaţiei).
• Percepţia - reproducerea obiectului în întregime, este o
imagine integrală a obiectului.
• Reprezentarea - reproducerea imaginilor, obiectelor şi
fenomenelor care au acţionat asupra noastră cîndva, iar în
momentul dat nu acţionează asupra organelor de simţ.
 Idealismul subiectiv

Idealismul subiectiv interpretează senzaţia numai ca ceva

subiectiv
• H. Helmholtz – autorul “teoriei simbolurilor” consideră
că imaginea nu reflectă realitatea obiectivă, ci este un semn
convenţional, simbol.
• Însă imaginea şi semnul nu pot fi confundate, ele sunt
diferite lucruri. Imaginea este copia obiectului, ea coincide
cu obiectul reflectat. Semnul este reproducerea
convenţională a realităţii, structura şi conţinutul semnului
nu coincide cu obiectul. Semnul (simbolul) este un
fenomen socio-cultural şi principalul în el este semnificaţia
(informaţia pe care o poartă).
• I.Muller – teoria despre energia specifică a organelor de
simţ, conform căreia omul percepe nu fenomenele lumii
obiective, ci numai schimbările în organele de simţ, energia
lor specifică.
Miroase oare trandafirul când noi nu-l
mirosim?
 Cunoaşterea raţională
• este o formă mai puternică decât treapta senzorială,
o cunoaştere mijlocită (pe baza unor cunoştinţe
putem căpăta altele), ne dă cunoştinţe generalizate
şi abstracte, în formă de noţiuni şi legităţi, ne redă
esenţa obiectelor şi fenomenenlor. Este legată cu
gândirea abstractă şi limbajul
 Cunoaşterea raţională
• Noţiunea este expresia lucrurilor în gîndire,
reflectarea lor în mod generalizat şi abstract, cînd ne
abatem de la trăsăturile lor neesenţiale şi secundare.
Cele mai generale noţiuni se numesc categorii.
• Judecata este un gînd exprimat în formă de
propoziţie, în care se afirmă ori se neagă ceva
despre obiecte.
• Raţionamentul este o formă a gîndirii în procesul
căreia din una sau cîteva judecăţi numite premize se
deduce o judecată nouă, care rezultă în mod logic
din premize. Raţionamentul este forma gîndirii în
care se realizează cunoaşterea lumii obiective la
nivelul treptei abstracte.
 Unitatea senzorialului şi raţionalului
• .
Senzorialul Raţionalul

Sensualism Raţionalism

senzorialul şi
raţionalul
interacţionează

Cunoaşterea
- proces unic
 Unitatea senzorialului şi raţionalului
• În cunoaştere senzorialul şi raţionalul sunt strîns
legate unul cu altul, interacţionează.
• Unitatea lor constă în aceea, că senzaţiile noastre
au un caracter conştient (noi nu numai vedem, dar
şi înţelegem), iar discursurile logice întotdeauna
se bazează pe datele experienţei.
• Baza unităţii senzorialului şi raţionalului este
practica socială. Practica uneşte omul cu realitatea
prin experienţa senzorială, individul în practică
corelează ideile şi gîndurile sale cu lucrurile
contemplate senzorial.
 Unitatea senzorialului şi raţionalului
• Cunoaşterea senzorială şi raţională este
importantă în activitatea medicului atît la nivelul
examinării pacientului (este foarte necesar de a
vedea şi recunoaşte simptomele), cît şi în procesul
formulării diagnozei.
• Diagnoza prezintă un şir de judecăţi şi raţionamente
şi medicul trebuie să respecte anumite reguli pentru
a evita greşelile posibile.
• Un rol deosebit are intuiţia ca formă specifică de
cunoaştere. Ea se manifestă în ştiinţă, activitatea
creatoare.
• Toate problemele gnoseologiei se referă la aceea ce este adevărul,
cum poate fi el atins, cum există el şi ce caracter are.
•
Concepţiile
adevărului Adevărul în afara omului
(idealism obiectiv)

Proprietate a conşt.
(idealism subiectiv )

Revelaţie divină
(religia)

Coincidenţa cu realitatea
(materialism)
 Problema adevărului
Adevăr - categoria filosofică care vizează corespunderea
adecvată a imaginei cu obiectul, a cunoştinţelor cu realitatea
obiectivă. Adevăr sunt cunoştinţe care reproduc obiectul
aşa cum există el în afară şi independent de conştiinţă

• Fiind rezultatul activităţii subiective a omului, adevărul

reproduce obiectiv existenţa lumii reale.
• Adevărul obiectiv - categorie filosofică, care vizează
cunoştinţele, conţinutul cărora e determinat de obiectul
cunoaşterii şi este independent de subiect.
• Adevărul se referă la concluziile noastre despre lume.
Lumea ca atare nu-i nici adevărată, nici falsă. Cunoştinţele
sunt subiective după formă şi obiective după conţinut.
Conţinutul cunoştinţelor şi nu depinde de om, omenire,
epocă, de numărul de voturi.
• . Criteriile
adevărului

Subiective Obiective

Practica

Concordanţa internă a gândurilor (idealism subiectiv)

Utilitaritate (pragmatism)
Claritate şi caracter evident (R. Descartes)
General semnificativ («economia gândirii», Маch)
• .
Adevăr

Conţinut
obiectiv

Reflecare corec
a lumii

Practica

Minciună Eroare

Falsitate
 Adevărul ca proces
• Dar cum e posibil adevărul obiectiv dacă lumea reală şi
cunoştinţele despre ea se găsesc în permanentă schimbare şi
dezvoltare?
• Adevărul este un fenomen istoric determinat şi este
posibil numai ca proces. Teoriile sau ideile nu sunt
adevăruri imuabile, cunoştinţele oamenilor nu-s ceva
încremenit, static, ele sunt flexibile şi schimbătoare ca şi
realitatea însăşi.
• Realitatea schimbătoare poate fi corect cunoscută numai cu
ajutorul noţiunilor şi reprezentărilor tot schimbătoare.
• Cunoaşterea lumii obiective niciodată nu poate fi definitiv
terminată, ea permanent se perfecţionează, se completează
cu nou conţinut.
 Adevăr absolut şi relativ
• oglindesc procesul dialectic al cunoaşterii de la cunoştinţe
incomplete la cele complete
• Adevăr absolut - este coincidenţa completă a imaginii cu
obiectul reflectat, cunoaştere definitivă. Ca exemple de
adevăruri absolute servesc constatarea evenimentelor,
faptelor şi tezele fundamentale ale ştiinţei
 Adevăr absolut şi relativ

• Adevăr relativ - reflectă coincidenţa incompletă a

imaginii cu obiectul. Adevărul relativ sunt
cunoştinţe care corect reflectă realitatea, dar nu
cuprinde toate laturile, aspectele obiectului reflectat,
ceva rămne neconoscut.
• În procesul cunoaşterii are loc trecerea treptată de
la adevărul relativ la cel absolut. Adevărul absolut
poate fi înţeles ca o sumă a adevărurilor relative. Iar
în adevărul relativ se conţin elemente ale adevărului
absolut (aceea ce se păstrează şi se completează
ulterior).
 Adevăr concret
• adevărul există ca ceva concret, valabil în anumite
condiţii şi în anumit timp.
• Adevăr abstract nu există.
• Orice teză a ştiinţei, orice judecată despre lume va
fi adevărată numai fiind privită ca o reflectare a
existenţei temporal - spaţiale concrete.
 Diagnosticarea
• În activitatea medicală principala formă de cunoaştere este
diagnosticarea.
• Stabilirea diagnozei este un proces de cunoaştere complicat, esenţa
cărui este reflectarea legităţilor obiectiv-existente în conştiinţa
medicului.
• Veridicitatea diagnozei depinde de coincidenţa concluziilor
medicului cu procesul patologic, dacă ele nu coincid – aceasta-i
greşală medicală.
• Dacă diagnoza este adevărată, atunci apare întrebarea – ce fel de
adevăr (relativ ori absolut) este diagnoza medicală?
• Trebuie să recunoaştem, că în concluziile medicului există şi adevăr
absolut (constatarea anumitor fapte, datele de la autopsie şi din
laborator) şi adevăr relativ (forma bolii, srecificul procesului
patologic ş.a.).
 Practica
• În sens larg - practica este activitatea umană.
• În gnoseologie – practica are o semnificaţie specifică
contrară spiritualului.
Practica este activitatea materială, concret sensorială a
omului orientată spre transformarea şi asimilarea
realităţii.

• Practica este o activitate materială contrară activităţii de

cunoaştere, ea este o conexiune substanţial-energetică a
omului cu natura, pe cînd cunoaşterea este o activitate
spirituală, o conexiune informaţională.
• Practica este o activitate transformatoare, modificatoare a
realităţii.
 Structura practicii
• În structura practicii evidenţiem:
-subiectul practicii
-obiectul practicii
-scopul
-mijloacele s.a.
• deosebim următoarele momente:
- relaţiile subiect-obiect, orientate spre transformarea
realităţii obiective;
- relaţiile subiect-subiect, orientate spre o comunicare între
oameni şi perfecţionarea acestor relaţii;
- totalitatea de norme şi valori, care reglementează
activitatea practică.
 • Formele practicii

Activitatea de producţie, care presupune crearea mijloacelor de -

- producţie şi producerea bunurilor materiale şi spirituale;
Practica social-istorică, activitatea de schimbare a
structurilor . sociale în toate sferele (politic, moral, juridic ş.a.);
Experimentul ştiinţific, care presupune modificarea unor
. fragmente a realităţii pentru cunoaşterea lor mai bine.

• Unii filosofi înţeleg practica foarte larg şi o confundă cu orice

activitate (spre exemplu, practica pedagogică, medicală s.a.). Dar nu
trebuie de confundat practica (ca activitate materială) cu
experienţa şi deprinderi ca rezultat al acestei activităţi.
 Funcţiile practicii

Izvorul principal a cunoaşterii. Toate cunoştinţele noi le

. căpătăm din activitatea practică.
Bază şi forţă motrică a cunoaşterii. Realitatea obiectivă se
. reflectă în conştiinţa noastră prin intermediul necesităţilor
. practice şi în acest sens practica prin subiect determină
. cunoaşterea.
Scopul cunoaşterii. Cunoaşterea nu este un scop în sine, ea este
. destinată de a lărgi, adînci şi uşura activitatea de transformare a
. realităţii.
Criteriu al adevărului, toate cunoştinţele noastre noi le putem
. verifica numai în această activitate.
 Practica medicală
• Apare odată cu formarea societăţii şi reesă din necesitatea
obiectivă a oamenilor în păstrarea şi reproducerea existenţei
lor corporale.
• Activitatea medicală presupune două componente
principale: obiectual-practic şi spiritual-teoretic.
• Activitatea societăţii în privinţa ocrotirii sănătăţii membrilor
săi, în lupta cu bolile ca orice activitate materială, obiectual-
practică era atît mai efectivă, cu cît mai dezvoltat era
componentul ei spiritual-teoretic.
• Având aceste două componente activitatea medicală
(medicina) este şi meserie, artă şi teorie, ştiinţă.
 Filosofia şi medicina
• Ştiinţa medicală era necesară pentru fundamentarea şi
argumentarea activităţii medicale practice.
• Dezvoltarea medicinii pe tot parcursul ei istoric era determinată
de două grupuri de factori – interne, ştiinţifice şi sociale.
• Factorii sociali jucau un rol determinant. Necesitatea ocrotirii
sănătăţii şi lupta cu bolile ca cerinţă socială acţionau nemijlocit
asupra activităţii medicilor.
Medicina încă din antichitate se găseşte în strănsă legătură
şi colaborare cu filosofia. Şi medicina şi filozofia au unul şi
acelaşi obiect – omul cu problemele sale. În medicină, spre
deosebire de alte tipuri de activitate, pe primul plan se situiază
umanismul.

• Pentru rezolvarea problemelor medicale era nevoie de a depăşi

activitatea îngustă medicală şi de a privi omul cu bolile şi
suferinţele lui de pe poziţii mai largi – sociale, deatîta se cere o
atitudine şi pregătire metodologico-filosofică.
 Tipurile cunoaşterii
• Cunoaşterea se realizează în diferite tipuri:
• Cunoaşterea obişnuită – ce se realizează în procesul activităţii
cotidiene, pe baza experienţei şi generalizaţiei personale.
• Cunoaşterea ştiinţifică – se deosebeşte de obişnuită prin obiectul
său. Ştiinţa studiază generalul şi necesarul, legităţile realităţii.
• Cunoaşterea filosofică este o varietate a cunoaşterii ştiinţifice, dar se
deosebeşte de ultima. Ea are obiectul său nu pur şi simplu generalul,
dar generalul universal. Cunoştinţele filosofice sunt concepţie despre
lume şi nu pot să nu conţină moment apreciativ.
• Cunoaşterea artistică – se aseamănă şi cu cunoaşterea obişnuită
(este senzorială şi imaginativă) şi ştiinţifică (obiectul ei – imaginea
artistică conţine general şi universal).
• Toate aceste tipuri interacţionează.
 Nivelurile cunoaşterii
• După nivelurile cunoaşterii deosebim:
• Cunoaşterea empirică este etapa iniţială a
cunoaşterei, este legată cu contemplarea vie şi
experienţa individuală a subiectului. Ea reflectă
realitatea la nivelul fenomenului şi se bazează pe
activitatea cotidiană a omului.
• Cunoaşterea teoretică are drept obiect esenţa şi
legităţile interne a fenomenelor, foloseşte metode
speciale. Ambele niveluri a cunoaşterei se găsesc
în interacţiune dialectică.
 Cunoaşterea ştiinţifică
• Activitate specifică ce se deosebeşte de cunoaşterea obişnuită.
• presupune o anumită organizare, mijloace, metode, programe
şi orientată spre atingerea scopurilor respective.
• Cunoaşterea ştiinţifică se ocupă cu constatarea, acumularea şi
generalizarea faptelor ştiinţifice.
• Însă cunoaşterea ştiinţifică se ocupă nu numai cu constatarea
faptelor, dar şi cu evidenţierea cauzelor şi legităţilor obiectelor
şi fenomenelor.
• Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe o măsurare foarte precisă,
pe demonstrativitate şi verificabilitate în practică, pe
capacitatea de a prognoza dezvoltarea ulterioară.
• Ea este o cunoastere ce se conduce de anumite principii şi
metode gnoseologice
• . Caracteristica
cunoaşterii ştiinţ.

Caracterul
sistemic

Demonstrativitate

Verificarea
experimentală

Formulare precisă
În limbaj
 Faptul ştiinţific
• Fragment al realităţii obiective inclus în activitatea omului,
în atenţia şi gîndirea subiectului, în sistemul de cunoştinţe.
Fapt ştiinţific - realitatea obiectivă prelucrată cu ajutorul
metodelor ştiinţifice, din care este exclusă întîmplarea şi
evidenţiată necesitatea pură.
• Faptul este nu realitatea ca atare, ci cunoştinţe despre ea, el
este rezultatul prelucrării în gîndire a materialului
cunoaşterei şi exprimării lui în limbaj în formă de diferite
judecăţi.
• Faptul ştiinţific este imaginea subiectivă a realităţii
obiective. De aceea faptele, ca şi orice cunoştinţe pot fi
adevărate ori false, precise ori aproximative, complete ori
incomplete. Pentru ele este obligatoriu obiectivitatea,
veridicitatea şi caracterul izomorf (obiectului).
• .
Etapele cercetării
ştiinţifice

Empirică Speculativă Teoretică

Observaţie Idealizare Ipoteze
Experiment Imaginaţie Exper.cogn. şi
Fapt ştiinţific Intuiţie natural
Legi empirice Constr.specul Teorie
• .
Teoria

Caracteristica Funcţiile

Obiectivitate Explicativă
Descrierea Prezicere
adecvată şi
deplină
Interpretativitate
Verificabilitate
 Metoda ştiinţifică
• modul de cercetare şi transformare a realităţii
obiective,
• totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare
teorierică şi practică a realităţii.
• o anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi
folosirea lor pentru a transforma realitatea şi căpăta
noi cunoştinţe.
• se formulează pe baza legităţilor obiectului cercetat
şi deatîta metoda se înţelege ca teorie în acţiune.
 Metoda ştiinţifică

• Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă

-disciplinează şi orientează cercetarea ştiinţifică,
-este uneori mai principală decît rezultatul cunoaşterii.
-trebuie să corespundă următoarelor cerinţe - să fie
productivă, economică, demnă de încredere, lipsită
de arbitrar şi haos, orientată cu un scop determinat,
clară.
 Clasificarea metodelor
• După sfera de utilizare:
1) concret-ştiinţifice, care se folosesc într-o ştiinţă
concretă;
2) metode general-ştiinţifice, care se folosesc în mai
multe ştiinţe (informaţională, cibernetică,
sistemică ş.a.);
3) metode universale, filosofice, care se folosesc în
toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale
a realităţii.
 Clasificarea metodelor

• După nivelurile cunoaşterii

- empirice (observaţia, comparaţia, măsurarea,
experimentul)
-teoretice (abstractizarea, idealizarea, formalizarea,
concret şi abstract, istoric şi logic, ascensiunea de
la abstract la concret).
 Metodologia
• ştiinţa despre metode (ce prezintă metoda; cum
trebuie să fie metoda; cum trebuie folosit
metoda).
• totalitatea principiilor şi metodelor de cercetare
• teoria filosofică despre principiile şi metodele
cunoaşterii şi transformării realităţii.
 Metodologia

• Nivelurile metodologiei:
1) concret-ştiinţifică - fiecare ştiinţă are metodele sale de
cercetare şi formulează anumite reguli şi normative pentru
folosirea lor;
2) general-ştiinţifică - metode şi principii ce se folosesc într-
un şir de ştiinţe, sau o ştiinţă cu metodele sale poate servi
metodologie pentru alte ştiinţe (spre exemplu, biologia
pentru fiziologie şi medicină, fiziopatologia pentru
disciplinele medicale ş.a.);
3) universală, filosofică - principiile şi legile dialecticii
servesc ca metodologie pentru toate ştiinţele.
 Principalele metode ale cunoaşterii teoretice
• ANALIZĂ (din gr. analysis – descompunere) – procedeu
de descompunere pe cale raţională a obiectului, calităţile
lui, relaţiile între obiecte în părţi. Descompunerea
întregului în elemente permite evidenţierea
structurii lui, esenţialului, reducerea la simplu.
Scopul analizei este cunoaşterea părţilor
componente ca elemente ale unui întreg.
• SINTEZĂ – metoda de unire, reîmbinare practică
sau mintală a părţilor, elementelor, însuşirilor într-
un întreg. S. permite de a reproduce întregul
complex, în toată multilateralitatea sa.
• Analiza şi Sinteza în procesul cunoaşterii şi
activităţii practice se completează reciproc.
 Principalele metode ale cunoaşterii teoretice
• INDUCŢIE (din lat. iductio – introducere, aducere) –
formă de raţionament şi metodă de cercetare, care face
posibilă trecerea de la particular la general.
• DEDUCŢIE (lat. deductio – deducere) – formă a
raţionamentului şi metodă de cercetare de la general la par-
ticular. Metoda deductivă este auten-tică, certă. Dacă
premisa generală e adevărată, atunci şi concluziile particu-
lare deduse vor fi neapărat adevărate.
• Deducţia se află într-o strînsă legătura cu inducţia,
completîndu-se una pe alta. De ex., dintr-un şir de acuze,
simptome, urmează concluzia (diagnosticul), iar apoi cu
ajutorul deducţiei pot să concretizeze şi alte simptome, pe
care nu le-a observat la început.
 Principalele metode ale cunoaşterii teoretice
• ABSTRACT ŞI CONCRET – metode general-ştiinţifice.
• ABSTRACT (din lat. abstracţio – abstragere, abstractizare, abatere)
– metodă general-ştiinţifică care reproduce imaginar o însuşire, o
relaţie, un aspect al obiec-tului, îl simplifică, îl priveşte unilateral,
nedezvoltat.
• CONCRET (din. lat. concretio – condensare) e o metodă contrară A.
Ea cere să privim obiectul multilateral, cu toate însuşirile şi relaţiile
sale, ca un tot întreg, dezvoltat.
• Procesul cunoaşterii e alcătuit din două etape. Prima – de la C. ca
obiect de studiu, care există în afara noastră, obiectiv, la A. în gîndire
şi a două etapă, de la abstract în gîndire la concret tot în gîndire. De
ex., în procesul de stabilire a diagnosticului medicul face o
concluzie abstractă – că omul e bolnav. Ulterior are loc procesul de
concretizare a acestui A. pînă la coincidenţa cît mai precisă a
cunoştinţelor medicului cu boala pacientului, cu alte cuvinte, a
concretului imaginar cu cel senzorial. Cea mai importantă etapă e a
doua, de la abstract în gîndire la concret în gîndire, de aceea metoda
se numeşte metoda de ascensiune de la A. la C.
 Principalele metode ale cunoaşterii teoretice
• ISTORIC ŞI LOGIC – categorii filosofice şi metode general-
ştiinţifice ce caracterizează corelaţia dintre realitatea obiectivă în
continuă dezvoltare istorică şi reflectarea ei în cunoaşterea teoretică.
• ISTORIC semnifică însuşi procesul obiectiv al dezvoltării unui
oarecare obiect, istoria reală, care se desfăşoară empiric în spaţiu şi
timp.
• LOGIC constituie reproducerea imaginară a istoricului prin analiza
interconexiunii şi interacţiunii dintre laturile generale, necesare ale
obiectului în starea lui dezvoltată. Istoricul conţine implicit relaţiile
cauzale, necesare dintre fenomene pe care logicul le explicitează.
• Istoricul şi logicul se aseamănă concretul şi abstractul.
 Observaţia
• Metodă a cunoaşterii empirice, care are scopul de a
culege, acumula şi descri faptele ştiinţifice. Ea
furnizează materialul primar pentru cercetarea
ştiinţifică.

Observaţia este studierea intenţionată,

planificată, sistematică a realităţii.

• Observaţia cu ajutorul diferitor aparate şi mijloace

tehnice (microscop, telescop, aparatul roentgen ş.a.)
ne dă posibilitatea de a lărgi simţitor diapazonul
realităţii studiate.
 Observaţia

• Pînă în sec. XVII observaţia clinică se socotea unica

metodă de cunoaşterea în medicină. C.Bernard este
pionierul medicinei experimentale.
• În unele profesii (medicina, criminalistica ş.a.)
spiritul de observaţie este foarte imporatnt.
Particularităţile observaţiei în medicină sînt
determinate de rolul şi consecinţele lor. Dacă la
nivelul observaţiei medicul nu constatează ori nu
fixează anumite simptome şi schimbări, atunci asta
automat duce la greşeli în diagnosticare şi tratament.
 Experiment
• procedeu de cercetare printr-o acţiune activă
asupra obectelor prin crearea unor noi
condiţii, sau prin modificarea procesului în
direcţia necesară.
• Experimentul permite studierea obiectului
-în stare “pură“ (cînd se exclud factorii
secundari)
- în condiţii extremale
- poate fi repetat de cîte ori e nevoie.
 Experiment
• Experimentele se folosesc cu scop de cunoaştere,
pentru rezolvarea unor probleme ştiinţifice,
verificarea cărorva ipoteze şi în scopuri didactice.
• După modul de acţiune deosebim experiment fizic,
clinic, biologic, psihologic, medical, social ş.a.
• În dependenţă de condiţii - experiment de laborator
şi natural.
• Experimentul de laborator se petrece pe modele
materiale (animale, plante, microorganisme şi a.), ori
modele ideale (matematice, informaţionale ş.a.).
• .
Experiment

Direct Indirect
(Natural) (Modelare)

• Obiect – Condiţii - Subiect

Obiect – Model - Condiţii - Subiect

 Experimentele medicale
• În medicină experimentul presupune intervenţia
activă asupra omului, care duce la schimbarea
proceselor fiziologice şi patologice cu scop ştiinţific
ori curativ.
• Nu întotdeauna aceea ce folosim pentru prima dată
este experiment. Trebuie de deosebit experimentul
(care se pune planificat şi cu scop de cunoaştere)
de tactica nevoită în tratament.
• Aprobînd folosirea experimentului în medicină,
societatea cere de la medici respectarea anumitor
norme juridice, care garantează drepturile omului.
• Majoritatea experimentelor trebuie să se petreacă
în condiţii de laborator, pe modele.
 Clasificarea experimentelor medicale
• Experimentele medicale pot fi clasificate după
scopul lor - ştiinţifice şi practico-ştiinţifice ori
curative.
• După obiect – experimente pe bolnavi şi pe
oameni sănătoşi.
• După modul de acţiune – experimente
chirurgicale, terapeutice, farmacologice ş.a.
• Deosebim experiment clinic (natural) şi de
laborator (pe modele).
 Cerinţele realizarii experimentelor
• Experimentul şi necesitatea lui trebuie să fie argumentat
ştiinţific.
• Excluderea rezultatelor letale şi consecinţelor negative.
• Metoda folosită trebuie să conţină ceva nou.
• Pentru petrecerea experimentului trebuie să avem
permisiunea instituţiilor respective.
• Este necesar şi consimţămîntul bolnavului ori rudelor.
• Informaţia primită din experimentele de laborator, pe
modele (animale) să fie folosite în clinică cu o mare atenţie,
fiindcă modelul şi originalul nu-s identice şi extrapolarea
acestor cunoştinţe asupra omului pot fi privite numai ca
ipoteze.
 Diagnosticarea În condiţiile informatizării medicinei

• are loc automatizarea proceselor de

diagnosticare şi tratament,
• formarea modelelor informaţionale a bolilor şi
diferitor sisteme de experţi.
• se îmbunătăţeşte calitatea diagnosticării,
• se exclude unilateralitatea şi subiectivismul în
procesul activităţii medicale.
 Diagnosticarea În condiţiile informatizării medicinei

• Crearea sistemelor de experţi ne dă posibilitatea de a

folosi cît mai larg cunoştinţele şi experienţa celor mai
mari specialişti
• Lucrul principal de argumentare şi diferenţiere a
diagnozei trebuie să-l facă personal medicul (şi nu
maşina).
• Medicul trebuie să posede atît metodele clasice, cît
şi metodele noi de diagnosticare şi tratament. Pentru
asta se cere o pregătire profesională mai amplă, care
presupune şi o cultură filosofică, o pregătire logico-
metodologică.