Restructurarea biologiei

și a științelor naturale în
baza teoriei evoluționiste
a lui Charles Darwin
 Delimitarea noțiunilor de evoluție de evoluționism
apoi pe cele de Darwinism și evoluționism.
Evoluţia reprezintă o realitate
cosmică. Ea nu este un atribut Evoluţionismul reprezintă o sumă de teorii
doar al vieţii (al vitalului), ci al care încearcă să explice mecanismele
întregului cosmos, de la atom la evoluţiei. Este cunoscut faptul că o teorie
stea, la planetă, galaxie şi poate fi confirmată sau infirmată, poate fi
metagalaxie. Întreaga materie completată sau poate fi înlocuită cu o altă
se găseşte într-o continuă teorie. Evoluţionismul reprezintă o sumă de
devenire sau evoluţie. teorii (nu doar una) care încearcă să explice
evoluţia ca fenomen cosmic. Dacă una
dintre aceste teorii „cade” (nu este
acceptată) asta nu înseamnă că nu mai
vorbim de evoluţie ca realitate cosmică.
 Introducere
Teoria evoluţiei a fost fundamentată de
Charles Robert Darwin în 1859, prin publicarea
magistralei sale cărţi „Originea speciilor”.
Teoria lui Darwin a avut un succes fulminant. A
influenţat şi a modificat profund nu numai
gândirea biologică ci şi pe cea filosofică. Numai
că Darwin n-a fost primul care a lansat
concepţia transformării sau evoluţiei
organismelor (speciilor).
Teoria transformării speciilor (transformistă) a
fost lansată cu 50 de ani înainte de către
marele botanist şi zoolog al Franţei, Jean
Baptiste Lamarck. Ideile lui Lamarck au fost,
cumva, lansate înainte de vreme. El nu s-a
bucurat de succesul lui Darwin. Asta nu
înseamnă că nu trebuie să-i recunoaştem
meritele. De altfel, Jean Baptiste Lamarck
este considerat părintele evoluţionismului.
Totuşi, pe bună dreptate, evoluţionismul a
fost sinonimizat, multă vreme, cu darwinismul
datorită faptului că Darwin a fundamentat cu
argumente cu adevărat ştiinţifice evoluţia
speciilor ca realitate cosmică.
 Introducere
Datele noi acumulate trebuiau să fie
interpretate în spiritul concepţiei
evoluţioniste. Mai mult decât atât, după
fundamentarea teoriei evoluţiei speciilor de
către Darwin a fost redescoperit Jean
Baptiste Lamarck. Biologii au început să
interpreteze noile acumulări din domeniul
vitalului pornind de la ideile lui Darwin şi ale
lui Lamarck. Astfel, la sfârşitul secolului al
XX-lea au apărut o serie de curente
neodarwiniste şi neolamarckiste, care au
contribuit la dezvoltarea concepţiei
evoluţioniste. Aşa se explică faptul că la
mijlocul secolului XX s-a simţit nevoia unei
mari sinteze privind explicarea
mecanismelor evoluţiei vieţii pe Terra.
Aşa s-a cristalizat Teoria Sintetică a Evoluţiei (T.S.E.) care,
mergând pe linia lui Darwin, a fost considerată o teorie
postneodarwinistă. T.S.E. nu este concepţia unui singur om
de ştiinţă. Ea s-a conturat în timp, aşa cum vom vedea,
fiind rezultatul unei mari sinteze, la care şi-au adus
contribuţia cei mai mari reprezentanţi ai evoluţionismului
secolului XX. T.S.E. a dominat gândirea evoluţionistă din
cea de a doua jumătate a secolului XX şi este încă şi acum
teoria dominantă. S-a întâmplat însă ceva. Mari biologi
evoluţionişti au început să găsească unele fisuri în ceea ce
priveşte explicarea mecanismelor evoluţiei tocmai atunci
când se credea că totul a fost explicat.
A sinonimiza astăzi evoluţionismul cu darwinismul
reprezintă o mare eroare. Darwinismul rămâne una dintre
multiplele teorii poate cea mai importantă, care încearcă
să explice evoluţia, asemenea T.S.E
 CHARLES ROBERT DARWIN
Charles Robert Darwin a avut
un succes neaşteptat. Însă, dacă
Lamarck şi-a susţinut ideile prin
argumente adesea puerile, Ch.
Darwin s-a dovedit un geniu al
observaţiei şi al argumentării.
Monumentala sa lucrare
Originea speciilor a apărut la 50
de ani de la publicarea de către
Lamarck a cărţii sale Philosophie
Zoologique, când condiţiile
sociale şi ştiinţifice erau cu totul
altele.
Intuiţia genială a lui Darwin a fost
aceea de a înlocui omul, care
acţionează în cazul selecţiei
artificiale în transformarea
speciilor, cu selecţia naturală,
care constituie motorul evoluţiei
şi care înlătură orice forţă din
afară (divină). Un rol hotărâtor în
fundamentarea evoluţiei ca teorie
l-a avut cunoaşterea concretă de
către Darwin a naturii, în epocala
expediţie efectuată în jurul lumii
cu vasul „Beagle”.
 CHARLES ROBERT DARWIN
Tânărul naturalist îmbarcat
pe vasul „Beagle” în prima
parte a călătoriei citea
echipajului pasaje din Biblie,
fiind un adept convins al
creaţionismului.
Teoria evoluţiei nu a fost
lansată însă în pripă. Întors în
1836 din marea expediţie,
Darwin a început să
prelucreze materialul
ştiinţific acumulat şi să
schiţeze concepţia sa privind
evoluţia speciilor
Prima schiţă a Originii Speciilor a
fost redactată în 1842 şi avea 35
de pagini. Treptat lucrarea a fost
dezvoltată, astfel că în 1844 avea
să ajungă la 230 de pagini. Iată
însă că Darwin este pus în
încurcătură de Alfred Russel
Wallace care, în 1858, îi trimite
pentru publicare, un articol
denumit Despre tendinţa
varietăţilor de a se îndepărta
indefinit de tipul iniţial.
Conţinutul acestui articol părea a
fi un rezumat al ideilor cuprinse
în cartea lui Darwin.
 CHARLES ROBERT DARWIN
Intrând în panică Ch. Darwin a avut sprijinul prietenilor
săi, care au găsit o soluţie de compromis şi anume, Darwin descoperă că lumea este cu adevărat într-o
realizarea unei comunicări comune. Această continuă devenire. El a încercat să găsească mecanismele
comunicare, prezentată în seara zilei de 1 iulie 1858 în care pot explica evoluţia lumii vii ca fenomen cosmic.
şedinţa societăţii Lineene din Londra, intitulată Schema gândirii darwiniste este simplă şi coerentă.
Despre tendinţa speciilor de a forma varietăţi şi variabilitate + ereditate
despre perpetuarea varietăţilor şi a speciilor prin
mijloace naturale ale selecţiei, nu a provocat nici o
reacţie în lumea ştiinţifică. Efectul a fost doar acela că selecţie artificială suprapopulaţie
Darwin s-a mobilizat şi a finalizat cartea Originea
speciilor, care la 24 noiembrie 1859 vede lumina transformarea speciilor lupta pentru existenţă
tiparului în 1250 de exemplare. Acestea au fost
domestice
vândute în aceeaşi zi. Prin publicarea Originii speciilor
a fost semnat actul de naştere al evoluţionismului. selecţia naturală
Teoria evoluţiei şi-a pus amprenta asupra gândirii
ştiinţifice şi filosofice până în zilele noastre. transformarea speciilor
 Factorii care determină evoluţia speciilor
Deci, factorii care determină evoluţia speciilor,
conform gândirii lui Darwin sunt: variabilitatea,
ereditatea, suprapopulaţia, lupta pentru
existenţă şi selecţia naturală. Selecţia naturală
reprezintă atât un factor al evoluţiei, cât şi
motorul ei. Selecţia naturală reprezintă
mecanismul natural prin care evoluţia speciilor
este canalizată pe o anumită direcţie.
Meritul lui Darwin este acela că elucidează
fiecare factor al evoluţiei în parte. În ceea ce
priveşte variabilitatea Darwin diferenţiază mai
multe tipuri şi anume:
- variabilitatea definită, care afectează toţi
indivizii speciei (populaţiei) atunci când se
modifică anumiţi factori ai mediului;
- variabilitatea nedefinită, care afectează în mod diferit
indivizii aceleaşi populaţii la variaţia unui factor al
mediului;
- variabilitatea corelativă, care derivă din primele două
şi se desfăşoară conform unei legi, legea corelaţiei
(porumbelul guşat are mai multe vertebre cervicale,
păsările cu picioarele lungi au şi gâtul şi ciocul lungi);
- variabilitatea dăinuitoare (prelungită), care se
manifestă şi la celelalte generaţii dacă se menţin
condiţiile care le-au provocat;
- sports sau variabilitatea în salturi bruşte; Darwin
considera că variaţiile sunt modificări mici, care se
acumulează treptat. De aceea, deşi cunoştea unele variaţii
bruşte (rasa de oi Ancona, cu picioarele foarte scurte, rasa
de vite Niata, din Brazilia, cu maxilarul scurt etc.) nu le-a
dat importanţă în evoluţia speciilor.
Ereditatea
Ereditatea reprezintă un factor
important al evoluţiei. Dacă
variabilitatea constituie materialul de
bază cu care lucrează selecţia,
ereditatea înseamnă fixarea micilor
variaţii şi transmiterea lor în generaţii.
Ereditatea înseamnă transmiterea
însuşirilor de la părinţi la urmaşi (de la
ascendenţi la descendenţi). Însă nu este
o transmitere absolut fidelă. Apare o
anumită labilitate în transmitere, care
face loc variabilităţii.
Darwin deosebeşte o ereditate
simplă, care se realizează prin
înmulţire vegetativă şi
autogamă, când se moştenesc
însuşirile unui singur părinte şi o
ereditate compusă care
corespunde înmulţirii sexuate
(alogame), la care participă doi
parteneri.
 Suprapopulaţia
Suprapopulaţia este un factor al Darwin aduce date prin care probează că
evoluţiei care poate genera lupta pentru numărul de indivizi nu depinde totdeauna
existenţă. Darwin recunoaşte că a de numărul de ouă depuse. Condorul din
aplicat în biologie principiul America de Sud depune unul sau două ouă
suprapopulaţiei lansat de Thomas anual, în timp ce struţul depune până la 21
de ouă, totuşi numărul de condori este mai
Malthus în cartea sa Eseu asupra
mare decât cel de struţi. Aceasta deoarece
principiului populaţiei. Pentru ouăle de condor nu sunt distruse de
preluarea principiului lui Malthus, duşmani.
Darwin a fost aspru criticat. Însă, şi fără
Malthus putea sesiza tendinţa
organismelor de a se înmulţi nelimitat.
Astfel, dacă o plantă ar produce doar
100 de seminţe (să ne amintim de arborii
încărcaţi de fructe, de numărul de
seminţe care se găseşte într-un pepene
etc.), ar putea da peste 10 generaţii
indivizi, ceea ce este enorm de mult. Condorul pasăre răpitoare din
Struțul (Struthio camelus) familia (Cathartidae)
Lupta pentru existenţă
Lupta pentru existenţă
reprezintă un factor foarte
important pentru Darwin.
Descoperirea luptei pentru 28
existenţă într-o lume care vedea
în jur numai armonie a stârnit
ample controverse.
Darwin nu a văzut lupta pentru
existenţă doar ca o luptă fizică,
pe viaţă şi pe moarte. Ea poate
lua şi aspecte metaforice.
Lupta pentru existenţă se poate desfăşura pe trei planuri
diferite:
- lupta cu condiţiile abiotice (seceta, frigul etc.);
- lupta intraspecifică, cea mai violentă după Darwin,
deoarece se desfăşoară între indivizi cu aceleaşi cerinţe faţă
de mediu (de spaţiu, de hrană, de loc de reproducere etc.);
- lupta interspecifică, apreciată de Darwin ca fiind motorul
biologic al evoluţiei.
Lupta interspecifică pentru existenţă afectează mai multe
laturi ale speciei:
- limitează înmulţirea exagerată;
- limitează extinderea teritorială;
- influenţează ritmul dezvoltării speciei.
Selecţia naturală
Selecţia naturală este un factor esenţial al
evoluţiei şi, aşa cum subliniam şi motorul
evoluţiei. Darwin a căutat să găsească un
factor care să facă ordine în natură, în
variabilitatea întâmplătoare, favorabilă
sau nefavorabilă, fără a fi necesară o
forţă divină, o forţă din afară. În felul
acesta apelează la selecţia naturală.
Acţiunea selecţiei naturale este simplă.
Mediul acţionează ca selector. Deci, în
funcţie de caz, unul dintre factorii
modificaţi ai mediului poate deveni factor
selector.
Conform gândirii lui Darwin selecţia are anumite
caracteristici:
- selecţia naturală este efectuată de mediu;
- baza selecţiei naturale o reprezintă variaţiile şi, în mod
special, variabilitatea dăinuitoare;
- rezultatul selecţiei naturale poate fi formarea de noi specii;
procesul se poate concretiza într-un arbore filogenetic.
Selecţia naturală reprezintă o „coloană vertebrală” a teoriei
evoluţioniste a lui Darwin. Este ca şi cum selecţia naturală ar
fi realizat totul fără să-şi propună ceva, fără să urmeze un
plan, fără să atingă un scop. Între selecţie, evoluţie şi
adaptare se pot stabili relaţii obligatorii. Selecţia explică atât
adaptarea speciilor cât şi evoluţia lor. Între adaptare şi
evoluţie se stabilesc, de asemenea, puternice interrelaţii,
astfel că se poate considera, după gândirea lui Darwin, că
evoluţia este adaptativă, iar adaptarea este evolutivă.
Teoria evoluției (1859)
Ţinem să subliniem şi să întărim meritele lui
Darwin în fundamentarea teoriei evoluţiei.
Faptul că de la lansarea teoriei evoluţiei în 1859
s-a acumulat un vast material biologic ştiinţific
şi s-au dezvoltat direcţii noi de cercetare,
nebănuite în timpul lui Darwin, a condus la
necesitatea integrării lor în conceptul de
evoluţie şi la dezvoltarea sau chiar
restructurarea teoriei evoluţiei.
Subliniem din nou, şi ori de câte ori va fi
necesar, că teoria lui Darwin n-a fost respinsă şi
nici nu a căzut, asemenea unui guvern într-o
anumită ţară. De la început a apărut o tendinţă
de a dezvolta această teorie şi de a o ajusta în
funcţie de noile cuceriri ale ştiinţelor biologice
Trebuie să recunoaştem că Darwin a reuşit să rezolve unele
probleme esenţiale ale mecanismelor evolutive:
- a probat realitatea evoluţiei ca fenomen cosmic;
- a descoperit forţele motrice ale evoluţiei;
- a explicat originea şi desfăşurarea proceselor adaptative;
- a fundamentat pe baze ştiinţifice originea şi evoluţia
omului;
- teoria sa are drept coloană vertebrală selecţia naturală.
Interesant este faptul că, după fundamentarea evoluţiei ca
fenomen cosmic de către Darwin şi acceptarea teoriei sale în
întreaga lume, a fost redescoperit Lamarck. Mulţi dintre marii
evoluţionişti ai lumii explicau mecanismele evoluţiei mai ales
prin gândirea lui Lamarck. De altfel, în secolul XX au apărut
multiple curente de nuanţă darwinistă sau lamarckistă.
DEZVOLTAREA TEORIEI DARWINISTE
Ernst Haeckel a fost cel mai mare partizan al
darwinismului şi a făcut din Universitatea din Jena o
adevărată „cetate a evoluţionismului”. Prin autoritatea
sa ştiinţifică, Ernst Haeckel a reuşit să elucideze
multiple aspecte ale evoluţiei biologice şi să canalizeze
orientările atât din biologie cât şi din filosofie pe
direcţia concepţiei evoluţioniste. Fundamentează,
împreună cu profesorul său, Müller, legea biogenetică
fundamentală, cu o semnificaţie deosebită în
înţelegerea evoluţiei ca fenomen biologic. Formulează
teoria arhegoniei, prin care încearcă, pentru prima
dată, în mod ştiinţific, să conceapă modul în care ar fi
putut apărea şi evolua viaţa pe planeta Terra, în
condiţiile formării acesteia. Îşi imaginează nişte fiinţe
ipotetice, pe care le numeşte Monere şi care ar fi
constituit primele fiinţe vii care au apărut pe planeta
noastră. Acestea ar fi fost fără nucleu, fără membrana
şi cu mişcări amoeboide.
Dacă adăugăm la aceasta senzaţionala
demonstraţie făcută de Vladimir Kovalevsky
privind evoluţia calului, ne putem imagina
mai uşor triumful concepţiei evoluţioniste. V.
Kovalevsky a reuşit să descopere şi să
prezinte lumii ştiinţifice, pe baza unor fosile
conservate excepţional, seria evoluţiei
calului, pornind de la forme mici, cu 5
degete, de mărimea unei vulpi, de tipul lui
Eohippus şi trecând prin Meryhippus,
Hipparion, Pliohippus şi Equus caballus, forme
din ce în ce mai mari şi cu un număr mai mic
de degete, ajungând până la calul actual cu
un singur deget şi cu o înălţime impozantă.
TEORII NEODARWINISTE
Teoria micelară a eredităţii
Teoria micelară a eredităţii, formulată de
Karl Wilhelm Nägeli, porneşte de la ideile lui
Darwin cuprinse în teoria pangenezei. În 1884
Nägeli lansează o teorie conform căreia
celulele corpului ar fi de două feluri, în
funcţie de plasma pe care o conţin:
- celule somatice, care conţin plasma
nutritivă sau trofoplasma;
- celule reproducătoare, care conţin plasma
germinativă sau idioplasma.
Plasma nutritivă are doar rol structural şi
metabolic, în timp ce plasma germinativă are
rol esenţial în transmiterea caracterelor
ereditare
 TEORII NEODARWINISTE
Teoria mutaţionistă
Pe aceeaşi linie se plasează teoria mutaţionistă fondată
de Hugo de Vries. La începutul secolului XX, prin cele
două cărţi ale sale (Teoria mutaţiilor, 1901-1903 şi Hugo de Vries formulează chiar unele legi ale fenomenului
Specii şi varietăţi şi geneza lor prin mutaţii, 1906) mutaţional:
Hugo de Vries lansează o teorie asupra mutaţiilor, care
pot afecta materialul genetic, teorie care avea să
- speciile noi se produc brusc, fără faze intermediare;
influenţeze foarte puternic dezvoltarea geneticii. - speciile noi sunt pe deplin constante chiar din momentul
Pornind de la teoria pangenetică a lui Darwin, Hugo de apariţiei lor;
Vries admite existenţa unor particule informaţionale cu
rol în transmiterea caracterelor ereditare, pe care le - speciile noi corespund cu adevărat unor specii, nu sunt
numeşte pangene. simple variaţii;
Pangenele se găsesc în toate celulele, cantonate în
nucleu, astfel că nu trebuie să circule prin organism. Ele
- speciile noi apar într-un număr mare de indivizi sau cel
se divid odată cu celula, astfel că se transmit şi la puţin aceştia apar în aceeaşi perioadă;
celulele noi. Aceste particule sunt supuse unor - noile caractere apărute nu indică vreo relaţie evidentă de
modificări numite mutaţii, ca urmare a acţiunii
factorilor de mediu. Mutaţiile suferite de materialul asemănare cu variabilitatea individuală;
genetic determină variaţii bruşte, care conduc direct la - mutaţiile pot afecta diferite organe, ceea ce înseamnă că
apariţia de specii noi. Deci, evoluţia nu este un proces
continuu şi lent, aşa cum afirma Darwin, ci se realizează
se pot manifesta în toate direcţiile;
prin salturi bruşte, datorită mutaţiilor, de unde şi - procesele mutaţionale se manifestă periodic.
numele teoriei.
 Neodarwinismul (Weismannismul)
August Weismann poate fi
considerat un ultradarwinist, dacă
ţinem seama de modul în care a
abordat problema selecţiei naturale.
Consideră că idioplasma se găseşte
numai în celulele sexuale şi anume
în cromozomi şi nu acordă nici o
importanţă trofoplasmei în
transmiterea caracterelor ereditare.
Nici nu acceptă idea de transmitere
a caracterelor dobândite.
Weismann concepe substanţa ereditară ca
având o structură complexă. Cele mai
simple formaţiuni sunt bioforii. Aceştia se
grupează în determinante, care se
structurează la rândul lor în idae, iar
acestea formează idantele sau cromozomii.
Weismann a avut o intuiţie genială în ceea
ce priveşte structurarea complexă a
substratului ereditar şi a surprins cu mare
subtilitate caracterul nemuritor al plasmei
germinative. În schimb, acceptarea luptei
pentru existenţă între componentele
structurale ale substratului ereditar a fost
nefericită.
 Teoria factorilor ereditari
Teoria evoluţiei a fost dezvoltată şi completată pe
parcurs prin lansarea unor ipoteze care elucidau
anumite mecanisme ale proceselor evolutive, pe care
Darwin nu le abordase. În acest sens trebuie să arătăm
că teoria factorilor ereditari fundamentată de Gregor
Mendel este încadrată în teoriile de orientare
neodarwinistă.
Mendel, care este considerat părintele geneticii, a
constatat şi a demonstrat experimental că orice însuşire
a organismelor este determinată de anumite particule
materiale care au funcţie ereditară, pe care le-a numit
factori ereditari. Prin mono- şi dihibridări (în funcţie de
numărul de caractere luate sub observaţie)
Mendel a descoperit două legi ale eredităţii de
importanţă capitală în înţelegerea transmiterii
caracterelor ereditare:
- legea purităţii generaţiilor;
- legea segregării independente a perechilor de
caractere.
Fiind un excelent experimentator, un fin observator şi
aplicând în acelaşi timp şi calculele statistice, Mendel a
urmărit manifestarea caracterelor în prima generaţie,
ceea ce i-a permis înţelegerea şi explicarea manifestării
factorilor ereditari. Astfel, a descoperit uniformitatea
caracterelor în prima generaţie şi diferite tipuri de
segregare exprimate statistic în a doua generaţie. Chiar
dacă lucrările sale publicate în 1865 au fost
redescoperite abia la începutul secolului XX, acestea au
stat la baza cristalizării geneticii ca ştiinţă.
Teoria cromozomială a eredităţii
Legile transmiterii caracterelor ereditare
descoperite de Mendel la plante (în primul rând
în experimentele efectuate pe Pisum sativum,
dar şi pe Zea mays, Mirabilis jalapa şi altele) au
fost confirmate de Thomas Morgan şi la animale.
Acesta a lansat astfel teoria cromozomială a
eredităţii, contribuind la elucidarea unor
probleme privind transmiterea caracterelor
ereditare, la dezvoltarea geneticii moderne şi la
conturarea teoriei sintetice a evoluţiei.
Thomas Morgan reorientează gândirea
evoluţionistă arătând că evoluţia constă, în
esenţă, în modificarea şi apariţia de noi gene,
care influenţează manifestarea însuşirilor
fenotipice.
Descoperind faptul că genele sunt
dispuse în cromozomi, precum şi modul
de transmitere a lor şi fenomenul de
crossing-over, Morgan pune bazele .
Noile teorii au fost considerate ca o
dezvoltare a evoluţionismului şi nu ca o
infirmare a lui. De altfel, deja nu mai
putem vorbi doar de darwinism, ci de
evoluţie ca fenomen cosmic şi de
evoluţionism ca un complex de teorii
care concură la elucidarea mecanismelor
evoluţiei. geneticii moderne
 MAREA SINTEZĂ A TEORIILOR EVOLUŢIONISTE
Spre mijlocul secolului XX se acumulaseră
deja o multitudine de teorii care iluminau
câte o faţetă sau alta a mecanismelor
evolutive. Erau greu de separat curentele
neodarwiniste de cele neolamarckiste. Multe
date noi oferite de ştiinţele biologice nu îşi
găseau explicaţii prin niciunul dintre
mecanismele preconizate de cei doi fondatori.
Genetica a cunoscut o dezvoltare miraculoasă,
iar biologia populaţiilor a schimbat radical
unitatea de bază asupra căreia acţionează
selecţia (se trece de la rolul individului la cel
al populaţiei). Ecologia, o ramură a ştiinţelor
biologice, fundamentată de E. Haeckel, a
înlesnit o înţelegere mai profundă a relaţiilor
dintre organisme pe de o parte şi dintre
acestea şi mediu, pe de altă parte.
Geneticianul suedez A. Müntzing a entuziasmat lumea
ştiinţifică prin lansarea metodei reconstituirii drumului
evolutiv al unor specii. Müntzing a probat, pe baza studiului
cromozomilor, că specia Galeopsis tetrahit (2n=32 cr) a
provenit prin încrucişarea naturală a speciilor Galeopsis
pubescens (2n=16 cr) şi Galeopsis speciosa (2n=16 cr).
Cromozomii acestor două specii au fost recunoscuţi şi
identificaţi în cromozomii speciei Galeopsis tetrahit. Deja
s-a deschis o poartă enormă în elucidarea unor mecanisme
de speciaţie. Se impunea realizarea unei sinteze în vederea
explicării unitare a mecanismelor evoluţiei. Se simţea
nevoia unei teorii coerente şi unitare, care să ofere o
privire atotcuprinzătoare asupra evoluţiei. Nu mai putea fi
vorba de un nou titan, asemănător lui Darwin. Treptat, în
aproape patru decenii, s-a cristalizat aşa-numita Teorie
Sintetică a Evoluţiei. Nu este opera unui cercetător şi n-a
apărut într-un anumit an şi într-o anumită carte. Nu! A fost
o operă colectivă, iar acumulările s-au desfăşurat în timp.
 TEORIA SINTETICĂ A EVOLUŢIEI
(POSTNEODARWINISMUL)
T.S.E. a apărut ca o necesitate sub presiunea
acumulărilor noi de date ştiinţifice.
După cum precizează Stephen Jay Gould (2002), prima
fază a acestei teorii de sinteză ar fi marcată de
integrarea cercetărilor lui Gregor Mendel cu teoria
mutaţionistă a lui Hugo de Vries, la începutul veacului
XX. A doua fază este iniţiată de apariţia lucrărilor:
Genetics and The Origin of Species (1937), a lui
Theodosie Dobzhansky, Evolution, The Modern
Synthesis (1942) a lui Julian Huxley, Systematics and
The Origin of Species, a lui Ernst Mayr (1942), Tempo
and Mode in Evolution, a eminentului paleontolog G.G.
Simpson (1944), Animal Cytology and Evolution, a lui
M.T.D. White (1945), Neue Probleme der
Abstammungslehre, a morfologului B. Rensch (1947) şi
Variation and Evolution in Plants, a botanistului G.L.
Stebbins (1950).
Un rol aparte îl are G.B.S. Haldane, care prin lucrarea
The Causes of Evolution (1932) realizează primele
integrări ale unor noi descoperiri din biologice în
gândirea evoluţionistă.
Principiile T.S.E. ar fi următoarele:
1. Selecţia naturală este principalul factor şi mecanism al evoluţiei biologice;
2. Evoluţia este produsul întâmplării, deşi nu se desfăşoară la întâmplare;
3. Evoluţia nu este predeterminată şi totuşi, are un sens, o anumită direcţie, fără să fie
canalizată.
4. Evoluţia se desfăşoară sub controlul mediului, însă nu este acceptată o influenţă directă a
mediului, acesta acţionând ca un filtru al mutaţiilor.
5. Dintre direcţiile evolutive posibile va fi „aleasă” direcţia cea mai adecvată mediului concret
de viaţă al speciei respective.
6. T.S.E. nu acceptă salturile explozive, macromutaţiile de amploare imaginate de Goldschmidt
sau chiar cele presupuse de Hugo de Vries. Evoluţia se desfăşoară lent, fără a ajunge până la
dictonul acceptat de Darwin „natura non facit saltum”.
7. T.S.E. consideră că macroevoluţia şi microevoluţia constituie un proces unitar şi că sunt
generate de aceiaşi factori.
8. Spre deosebire de Darwin, T.S.E. recunoaşte că unitatea de bază în evoluţie este populaţia.
Deci asupra populaţiei acţionează factorii evoluţiei, determinând schimbarea frecvenţei genelor.
9. Reprezentanţii T.S.E. consideră că specia nu dă naştere altei specii, ci unor subspecii. Aceasta
întreţine confuzia în ceea ce priveşte delimitarea speciei de subspecie şi chiar în definirea
speciei.
10. Evoluţia nu se realizează numai la nivelul speciilor cu reproducere sexuată, ci şi asexuată (ne
referim la speciile apomictice).
Concluzii personale

În natură nu este nimic în plus şi

nu lipseşte nimic. Totul este
perfect funcţionabil. Şi, nu este
vorba doar de structurile vitale,
ci de întregul cosmos, de la
atom la stea.
Universul are o structură
inteligentă. Mereu uimește prin
perfecționalismul lui uneori
inexplicabil