Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie 1850 în târgul

Botoşani.
„Luceafărul poeziei româneşti“ sau „poetul nepereche“. Aşa a
fost numit, de-a lungul vremii, Mihai Eminescu (1850-1889),
cel care a stârnit o adevărată revoluţie în literatura română.
Eminescu a fost aproape sanctificat. Dincolo de efervescenţa
creată de opera şi de viaţa lui, în spatele geniului s-a ascuns
omul, adevăratul Mihai Eminescu, cel care s-a lăsat cunoscut
cu adevărat doar de apropiaţi.
Cum era cu adevărat Mihai Eminescu?

„Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte

plăcut şi carismatic, dar om era. Şi era şi foarte
discret... Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi
înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat
unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu
defectele, calităţile şi patimile lui”, spune istoricul
Gheorghe Median.
Istoricul botoşănean Gheorghe Median mai spune că ceea ce
impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa.
„Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor,
molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda
tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care
degaja multă căldură în jurul lui. Cânta foarte frumos.”

Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte că Eminescu cânta uşor

şi pe stradă. „Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica.
Fredona când venea din plimbările sale în parc. Avea o voce
cristalină”.
„Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să
creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea duşmani şi
stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se
comporta în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se
răzvrătea în poezie şi publicistică. Multor contemporani le-a
lăsat impresia că este tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă,
abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe
parveniţi”, a spus, Lucia Olaru Nenati.

Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Cu oricine se

întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!” Acest salut al
său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau,
obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El
răspundea atunci răspicat:«Sus cu dânsa!»
 O prietenie rămasă în istoria literaturii.

Şi de atunci încolo nimeni “nu mai văzu pe Eminescu fără

Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”.
Mihai Eminescu şi Ion Creangă s-au cunoscut în problemele
şcolare ale învăţătorilor, s-au împrietenit în procesul de
creaţie literară şi şi-au înfrăţit sufletele lor pe vecie. Nu i-a
despărţit nici suferinţa simultană şi – am putea spune – nici
moartea, căci s-au sfârşit din viaţă în acelaşi an, 1889
Veronica Micle a fost marea dragoste a lui Eminescu, care,
însă, i-a produs și multă durere acestuia. Scrisorile schimbate
de cei doi îndrăgostiți arată patima cu care poetul a iubit-o.

În ciorna scrisorii de condoleanţe la moartea lui Ştefan

Micle, soțul Veronicăi, el scrie: „Viaţa mea, ciudată şi azi şi
neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un
înţeles fără tine”.
 Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea
genialul poet Mihai Eminescu.
Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat
ponosit, pe un pat metalic, închis în ”celula” sa din spital.