EPIDEMIOLOGIE

 Introducere
 Definitia clasica a epidemiologiei, data de MacMahon
(1960) este: stiinta care studiaza distributia si
determinantii bolii in populatiile umane.
 In ultimele decenii, in modelul morbiditatii, mai ales in tarile
dezvoltate, locul bolilor transmisibile a fost luat de catre bolile
cronice degenerative. De aceea epidemiologia a inceput sa
fie mai mult folosita in domeniul bolilor cronice.
 In perioada mai recenta, asistenta medicala a devenit tot mai
scumpa si serviciile medicale acordate in mod ineficient.
Acestea au facut ca epidemiologia sa se ocupe si de studiul
eficacitatii si eficientei serviciilor de sanatate.
 De aceea, in 1983, Last a definit epidemiologia ca fiind:
studiul distributiei si determinantilor starilor si
evenimentelor din populatii diferite, precum si aplicarea
rezultatelor la controlul problemelor de sanatate.
 Deci, Last adauga definitiei clasice o componenta cu
caracter aplicativ.
 Epidemiologia este ramura medicinei care
studiaza factorii care afecteaza sanatatea si
boala la nivel individual si populational si
serveste la fundamentarea interventiilor logice
de sanatate publica si medicina preventiva.
 Epidemiologia este considerata metodologia de
baza in cercetarea legata de sanatatea publica
si este privita ca medicina bazata pe dovezi, in
identificarea riscului de boala si optimizarea
tratamentului in practica.
 Epidemiologii au ca scop identificarea de relatii
cauza-efect intre expuneri la agenti nutritionali,
agenti biologici, agenti chimici, stress si rezultate
finale ca boala, starea de bine si indicatori de
sanatate.
 Prin cunoașterea temeinică a epidemiologiei s-a
putut ajunge la aplicarea corectă a profilaxiei
bolilor infecțioase, epidemiologia constituind
elementul fundamental pe care s-au construit
legile de prevenire a bolilor infecțioase.
 Epidemiologia studiază și repartiția bolilor pe
zone geografice, pe anotimpuri. Pentru
producerea unor boli sunt necesari o serie de
factori epidemiologici considerați pricipali
(microorganismul, macroorganismul, mediul
exterior) și o serie de factori secundari (climatici,
sociali).
 OBIECTUL PREOCUPARILOR
EPIDEMIOLOGIEI
 Grupurile populationale si nu individul constituie
obiectul preocuparilor epidemiologiei.
 Acestea pot fi:
-populatie tinta, de referinta (de exemplu, populatia
care locuieste intr-un teritoriu delimitat);
-grup particular de bolnavi (epidemiologia clinica);
 OBIECTIVELE EPIDEMIOLOGIEI
1.Descrierea distributiei bolilor sau a factorilor de risc in populatiile
umane.
 1.1.Descrierea distributiei bolilor sau a factorilor de risc in functie de
caracteristicile personale ale indivizilor grupului uman luat in studiu
 1.2.Descrierea tendintelor sau a evolutiei temporale a bolilor sau
factorilor de risc in populatie.
 1.3.Descrierea distributiei geografice (spatiale) a bolilor sau factorilor
de risc.
2.Explicarea etiologiei bolilor sau a modului de transmisie a acestora.
Dovedirea existentei unor relatii dintre factorii explicativi si rezultatele
pe care le genereaza acesti factori (factor de risc - boala).
3.Predictia in legatura cu numarul probabil al bolilor dintr-o populatie data
si cu caracterul distributiilor bolilor in acea populatie.
4.Fundamentarea programelor de prevenire si combatere a bolilor intr-o
populatie data, sau de ameliorare a serviciilor de sanatate destinate
populatiei.
Din cele patru obiective ale epidemiologiei, ultimile doua au un
caracter practic, ceea ce a facut ca, in ultimii 20-30 de ani,
epidemiologia sa fie foarte mult utilizata in toate tarile: in cele in curs
de dezvoltare pentru bolile infecto-parazitare, in tarile dezvoltate
pentru bolile cronice.
 DOMENIILE DE APLICARE ALE
EPIDEMIOLOGIEI

Doua domenii de aplicare:

- in sanatatea publica;
- in medicina clinica (epidemiologia
clinica)
 Aplicarea epidemiologiei in sanatatea publica
1.Taxonomia bolilor (clasificarea bolilor). Bolile sunt
codificate dupa un sistem international in functie de
caracteristicile lor (de exemplu: bolile aparatului
cardiovascular, bolile aparatului respirator) si dupa
modul lor de producere (accidentele).
2.Descrierea tabloului real al bolii in populatie.
3.Determinarea frecventei factorilor de risc.
4.Descrierea si explicarea modelelor de morbiditate
si mortalitate.
5.Depistarea si supravegherea de masa a bolilor.
6.Prevenirea si controlul comunitar al bolilor.
7.Planificarea sanitara si promovarea actiunilor de
sanatate.
8.Evaluarea actiunilor, procedeelor si serviciilor de
sanatate.
 Aplicarea epidemiologiei in medicina clinica

1.Descrierea istoriei naturale a bolii.

2.Determinarea valorilor normale.
3.Completarea tabloului clinic si identificarea de
sindroame noi.
4.Studiul etiologiei bolilor.
5.Ameliorarea perspectivei clinice (ameliorarea
eficacitatii interventiei prin evaluarea
procedeelor diagnostice si terapeutice).
6.Evaluarea tehnologiilor medicale vechi si noi.
7.Studiul prognosticului bolii.
8.Citirea critica a literaturii de specialitate.
METODE FOLOSITE DE EPIDEMIOLOGIE
 Caracteristicile metodelor folosite de epidemiologie:
-empirica;
-numerica;
-probabilistica;
-comparativa.
 Metode utilizate in epidemiologie:
-sistemul curent de informatii sanitare;
-biostatistica;
-metode speciale de definire si determinare a loturilor de
studiu;
-tehnici de masurare a riscurilor;
-tehnici de masurarea a supravietuirii;
-standardizarea, etc.
Procesul epidemiologic
 Definitie

 Procesul epidemiologic reprezintă

totalitatea factorilor şi mecanismelor
implicate în apariţia, extinderea şi
evoluţia unei boli infecţioase într-o
populaţie.
 Constituit din trei factori majori
(determinanţi): izvorul de infecţie, căile de
transmitere, masa receptivă şi din numeroşi
factori favorizanţi, procesul epidemiologic
trebuie diferenţiat de procesul infecţios.

 Procesul infecţios rezultă din interacţiunea

agentului patogen cu organismul-gazdă, în
anumite condiţii de mediu şi constituie
componenta biologică a procesului
epidemiologic.
Factori epidemiologici
determinanţi
 I. Sursa/izvorul de infecţie
 Toţi agenţii patogeni au un rezervor şi o sursă
care pot să coincidă sau nu.
 Rezervorul este locul în care agenţii patogeni
există, trăiesc şi se multiplică.
 Rezervorul poate avea o specificitate înaltă (ex.
virusul poliomielitic sau Salmonella, rezervorul
este întotdeauna uman) sau un agent patogen
poate fi găsit in rezervoare animale cât şi ne
animale.
 Sursa de infecţie este reprezentată de organismul
(uman sau animal) care adăposteşte sau creează
condiţii de viaţă şi de multiplicare sau în care se
acumulează şi de unde se elimină şi trece la
persoanele receptive.
 Sursele de infecţie umane sunt reprezentate de omul
bolnav şi de purtătorii de germeni.
 Bolnavul poate elimina agentul patogen în oricare din
stadiile de evoluţie a bolii, dar contagiozitatea maximă se
înregistrează în perioada de invazie şi de stare.

 Purtătorii de germeni sunt reprezentaţi de:

- foştii bolnavi (convalescenţi sau cronici);
- persoane sănătoase care nu s-au îmbolnăvit în urma
infecţiei dar elimină temporar sau cronic agenţi patogeni.

 Surse animale de infecţie: mamiferele, păsările,

artropodele pot fi bolnave sau purtătoare de diverse
organisme patogene care ajung accidental la om. Bolile
comune omului şi animalelor se numesc antropozoonoze
(leptospiroza, antraxul, rabia, trichineloza).
 Focarul epidemic

 Sursa de infecţie împreună cu teritoriul

din jurul ei, în care există oportunităţi
de transmitere a agentului patogen la
alte persoane receptive constituie
focarul epidemic.
 Eliminarea agenţilor patogeni în mediul extern se realizează
la nivelul porţilor de eliminare.
 Căile de eliminare ai agenţilor patogeni de la nivelul sursei
pot fi reprezentate de:
- secreţiile nasofaringiene şi sputa, implicate în infecţiile
respiratorii (gripa, tuseaconvulsivă,tuberculoza);
- saliva, (în rabie, infecţia urliană);
- secreţiile purulente şi produsele cutaneomucoase, în
stafilocociile sau streptocociile cutanate, boli venerice;
- materiile fecale şi vărsăturile în infecţiile digestive
(dizenterie, hepatite virale enterale);
- sânge infectat cu virusuri, bacterii, rickettsii, protozoare
(hepatitele virale parenterale, HIV, malarie);
- secreţia lactată umană, (HIV, VHB) sau animală
(tuberculoza, febra aftoasă).
 Durata eliminării agenţilor patogeni este variabilă şi
reprezintă perioada de contagiozitate.
 II. Căile şi mijloacele de
transmitere a infecţiei

 Transmiterea, a doua componentă

majoră a procesului epidemiologic se
referă la mişcarea agentului patogen
de la sursa de infecţie la persoana
receptivă.
 Transmiterea unui agent patogen se
poate face direct sau indirect.
 Trasmiterea directă:

- contact de imediată vecinătate (boli

aerogene);
- contact fizic sexual (boli venerice, HIV,
VHB), sărut (mononucleozăinfecţioasă),
muşcături (rabie), transcutanat;
- transplacentar (rubeolă, toxoplasmoză,
HIV, VHB);
- transfuzii de sânge (hepatite virale
parenterale, retroviroze);- transplante
( citomegal virus, VHB, HIV).
 Transmiterea indirectă

 se face prin intermediul unor elemente

din mediul extern(apă, aer, sol, obiecte
contaminate, "mâini murdare"):

- simplu, când este implicat un singur

element din mediu;
- complex, când sunt implicaţi mai mulţi
factori de transmitere.
 Transmiterea aerogenă este una dintre cele mai
comune căi de răspândire a agenţilor patogeni.
Răspândirea în aer se face prin:
- picături septice (picăturile Pflügge) din secreţii
provenind din nasofaringe sau bronhii, expulzate
prin tuse, strănut, vorbit în imediata apropiere a
sursei;
- nucleosoli, picături care şi-au pierdut umiditatea de
suprafaţă, dar asigură îninterior condiţii optime
pentru conservarea unor microbi rezistenţi în
mediul extern (H.tuberculosis);
- particule de praf,care provin din secreţiile uscate,
încărcate cu agenţi patogeni rezistenţi la
uscăciune (stafilococi, streptococi).
 Printre principalele boli aerogene se află gripa,
tusea convulsivă, viroze respiratorii, pneumonii,
tuberculoza.
 Transmiterea prin solul contaminat
este posibilă pentru salmonele
dizenterice, vibrioni holerici, geohelminţi,
sporii unor microbi (bacilul tetanic, bacilul
cărbunos).
 Transmiterea hidrică este o cale deosebit de
importantă de transmitere a agenţilor  patogeni,
fiind implicată în declanşarea unor epidemii.
 Apa de suprafaţă se contaminează prin dejecţii
umane sau animale, adăpatul aminalelor bolnave,
înot,deversarea apelor fecaloid-menajere.
Instalaţiile de aprovizionare centrale cu apă
defecte, fisurate, incorect racordate, permit
infiltrarea unor impurităţi, inclusiv a agenţilor
patogeni.
 Principalele boli cu transmitere hidrică sunt:
holera, febra tifoidă, dizenteria, hepatitele virale
enterice etc.
 Transmiterea prin alimente de origine
animală sau vegetală este frecvent
întâlnită.

 Alimentele pot fi contaminate direct de la

sursă (carnea cu Trichinella spiralis,
Salmonella; laptele cu Brucella,
Staphilococcus aureus, B.tuberculosis;
ouăle de raţă cu Salmonella), în timpul
transportului, depozitării, preparării,
conservării sau servirii.
 Transmiterea prin obiecte contaminate
cu secreţiile sau excreţiile bolnavilor
sau purtătorilor, cu sânge sau prin
intermediul altor factori (apă, vectori) este
implicată în difuziunea unor boli infecţioase.

 În unităţile sanitare, în acest tip de

transmitere, pe lângă efectele personale
intervin lenjeria şi vesela bolnavilor,
instrumentarul, echipamentele medicale
nedezinfectate şi nesterilizate.
 "Mâinile murdare" reprezintă un mijloc
extrem de eficient de răspândire a unor  boli
infecţioase, mai ales a celor cu poartă de
intrare digestivă. Contaminarea mâinii
se poate face cu agenţii patogeni proprii
(autocontaminare), prin contact direct cu
sursa de infecţie, sau prin contact indirect în
timpul îngrijirii bolnavului, a manipulării
unor obiecte sau produse umane sau
animale contaminate.
 Pe acestă cale se pot transmite dizenteria,
febra tifoidă, hepatite virale enterice şi
poliomielita.
 Transmiterea prin vectori (insecte) este o altă
cale importantă de răspândire a unor boli
infecţioase.
 Vectorii sunt membre ale încrengăturii
arthropoda.Vectorii pasivi vehiculează agenţii
patogeni în mod mecanic, fără a le fi gazdă sau
loc de multiplicare (muştele, gândacii de
bucătărie, furnicile). Se pot transmite: dizenterii,
salmonele etc. Vectorii activi hematofagi sunt
gazde intermediare, în care agenţii patologici îşi
desfăşoară parte din ciclul de dezvoltare
(păduchi, purici, ţânţari, căpuşe).
 Astfel se transmit: rickettsiile, plasmodiile
malariei, virusuri encefalitice etc.
 III. Masa (populaţia) receptivă

 Starea de receptivitate,a treia verigă

principală a procesului epidemiologic,
reprezintă capacitatea organismului de a
face (susceptibilitate) sau nu (rezistenţă,
imunitate) o boală infecţioasă.
 Receptivitatea la infecţie este influenţată
de numeroşi factori: vârstă, sex, rasă,
status hormonal, alimentaţie şi stare de
nutriţie, profesie, comportament de risc
etc.
 Factori favorizanţi ai
procesului epidemiologic
 Factorii determinanţi ai procesului epidemiologic
sunt influenţaţi, activator sau limitativ, de o serie
de factori favorizanţi (secundari).
 Aceştia se pot sistematiza astfel:
- factori naturali: climaterici şi meteorologici
(umiditate, precipitaţii, temperatură,radiaţii UV) şi
geografici (latitudine, altitudine, relief);
- factori socio-economici: nivelul de trai şi condiţiile
de locuit, mişcările de populaţie, turismul intern şi
internaţional, profesia, gradul de cultură şi
civilizaţie.
 Forme de manifestare
a procesului epidemiologic
 Sezonalitatea

 Aceasta reprezinta cresterea incidentei

morbiditatii in anumite anotimpuri ale
anului. Astfel, bolile infectioase digestive,
ca şi cele transmise prin vectori sunt mai
frecvente în sezonul cald, iar bolile
infecţioase respiratorii domină sezonul
rece.
 Periodicitatea

 Aceasta se referă la evoluţia epidemică

multianuală a unei boli infecţioase şi este
legată de factori biologici şi sociali. Astfel,
apariţia periodică, multianuală a
unor epidemii depinde de gradul de imunitate
lăsat de boală, de specificitatea acesteia,
dedimensiunile masei receptive, de
persistenţa surselor de infecţie în
colectivitate, etc. Scarlatina, hepatitele virale
parenterale prezintă evoluţie periodică.
 Sporadicitatea

 Este caracterizată de apariţia unui

număr redus de cazuri de îmbolnăvire,
dispersate în spaţiu şi timp, fără
legătură aparentă între ele.
 Sporadicitatea reflectă o situaţie
epidemiologică bună.
 Endemicitatea

 Aceasta se caracterizează prin apariţia

într-un teritoriu a unui număr redus,
dar constant de îmbolnăviri, fără
legătură evidentă între ele.
 Scarlatina, tusea convulsivă,
dizenteria bacteriană evoluează
endemic.
 Epidemia
 Este definită de apariţia într-un teritoriu sau într-o
colectivitate a unui număr mare de cazuri, care depăşeşte
nivelul de expectanţă, într-un interval de timp variabil
(săptămâni,luni).
 După originea şi modul de transmitere se disting:
- epidemii printr-un mod particular de viaţă: boala se extinde
în comunitate de la o persoană la alta, în "pata de ulei";
ex.: gripa, dizenteria, infecţia cu HIV,boli venerice;
- epidemii hidrice - îmbolnăvirile se limitează la persoanele
care au consumat apă contaminată dintr-o sursă comună
(arealul epidemiei se suprapune peste teritoriul de
distribuţie a apei din sursa respectivă). Acest tip de
epidemie este caracteristic infecţiilor digestive (holera,
dizenterie,hepatite virale acute).
- epidemii de tip alimentar - acestea au caractere
asemănătoare celor hidrice, dar dimensiuni mai reduse.
 Pandemia

 Este definită de extinderea procesului

epidemiologic în populaţia unei arii
geografice întinse (ţară, continent sau
chiar la nivel planetar).
 De-a lungul timpului, manifestări
pandemice au avut variola, holera,
gripa iar în prezent infecţia cu HIV.
 Măsuri generale de
prevenire şi combaterea
bolilor transmisibile
 Măsuri combative (lupta in focar)
1. Depistarea bolnavilor şi a purtătorilor de germeni;
2. Izolarea bolnavilor şi suspecţilor (spital, domiciliu);
3. Transportul la spital;
4. Declararea cazurilor;
5. Înregistrarea şi raportarea;
6. Depistarea şi supravegherea contacţilor pe toată durata
maximă a incubaţiei bolii;
7. Măsuri de sterilizare a purtătorilor de germeni;
8. Măsuri de dezinfecţie, dezinsecţie şi deratizare în focar;
9. Creşterea rezistenţei populaţiei receptive prin:
- măsuri nespecifice: igienico-sanitare, nutriţie
corespunzătoare;
- măsuri de profilaxie specifică: administrarea de
imunoglobuline,chimioprofilaxie, imunizare artificială activă
(vaccinarea);
10. Educaţie sanitară.
 Măsurile de prevenire
 Măsurile de prevenire a bolilor infecţioase
cuprind totalitatea acţiunilor întreprinse într-o
colectivitate în absenţa cazurilor de boală, cu
scopul evitării apariţiei şirăspândirii acestora.
 Se disting două mari categorii de măsuri de
prevenire:
1. Măsuri generale igienico-sanitare: se bazează
pe promovarea, aplicarea şi respectarea
normelor de igienă comunală, alimentară,
şcolară, profesională, individuală.
2. Măsuri speciale antiepidemice
Măsuri speciale antiepidemice sunt:
a) triajul epidemiologic - practicat în special în colectivităţi de copii şi tineri,
care vizează depistarea şi izolarea precoce a suspecţilor şi bolnavilor; 
b) controlul medical la angajare şi controlul periodic al personalului
dinsectoarele speciale de activitate (alimentaţie publică, aprovizionare cu
apă, colectivităţi de copii);
c) supravegherea activă a purtătorilor de germeni;
d) măsuri preventive, continue, sistematice de dezinfecţie, dezinsecţie şi
deratizare;
e) depistarea activă şi lichidarea promptă a focarelor de parazitism;
f) organizarea şi aplicarea programelor de imunoprofilaxie.
 Imunoprofilaxia se realizează cu ajutorul serurilor şi vaccinurilor.
 Serurile terapeutice conţin anticorpi specifici preformaţi, cu acţiune
imediată după administrare. După specia animală de origine sunt:
- seruri homologe (umane)
- serul de convalescent (abandonat);
- imunoglobuline specifice hiperimune (antitetanice, antirabice, etc) şi într-o
oarecare măsură gammaglobulinele standard;
- seruri heterologe (recoltate de la alte specii animale) în mare măsură
înlocuite cu imunoglobuline hiperimune, din cauza riscului de accidente
anafilactice la administrare. Indicaţiile sunt profilactice sau curative.