Cap. 6.

CONCURENŢA

6.1. Concurenţa: elemente

generale
6.2. Piaţa cu concurenţă perfectă
6.3. Pieţe cu concurenţă
imperfectă
 6.1. CONCURENŢA: ELEMENTE GENERALE

 Concurenţa = trăsătură de bază a economiei de piaţă,

care atestă raportul dinamic de forţe dintre participanţii la
tranzacţii. Ea denotă rivalitate = “luptă” între producători
(comercianţi), în scopul fabricării (desfacerii) unor mărfuri,
cuceririi de pieţe şi obţinerii de profituri ridicate.
 Clasificare:
1. după caracterul de legalitate: concurenţa legală –
conformă prevederilor în vigoare; concurenţa nelegală –
care eludează legea, găsindu-i punctele slabe; concurenţa
ilegală – care încalcă reglementările.
2. după caracterul de loialitate: concurenţa loială – bazată
pe folosirea nediscriminatorie a tehnicilor competiţionale, în
condiţiile liberului acces pe piaţă şi al reglementării
raporturilor de vânzare-cumpărare; concurenţa neloială –
care mizează pe mijloace şi instrumente în general
extraeconomice (nelegale şi ilegale), pentru a pătrunde pe
o piaţă şi pentru a acapara posibilii consumatori
(discreditarea rivalilor, afirmaţii false, spionaj ş.a.).
 Instrumente ale luptei de concurenţă
A. Tehnici economice
 Concurenţa prin preţ:
a) directă: vizează reducerea, iniţial, a costurilor de
producţie faţă de cele ale rivalilor, iar apoi scăderea lor;
b) indirectă: prin intermediul unor metode şi mijloace
care, deşi nelegate evident de preţ, au ca efect
comprimarea acestuia: vânzări pe credit, facilităţi la
transport şi/sau la punerea în funcţiune a bunului (dacă
e cazul), contribuţii la campanii de publicitate ş.a..
 Concurenţa în afara preţului: prin particularizarea
produsului, prin creşterea calităţii lui, prin reclamă.

B. Tehnici extraeconomice
 legale: furnizarea de informaţii utile cumpărătorilor;
sponsorizări.
 nelegale şi ilegale: falsificarea unor reţete de fabricaţie;
încălcarea prevederilor în vigoare; presiuni morale;
spionaj economic.
 6.2. PIAŢA CU CONCURENŢĂ (PURĂ ŞI) PERFECTĂ

După trăsăturile predominante ale pieţei, deosebim:

piaţa cu concurenţă pură şi perfectă şi piaţa cu
concurenţă imperfectă.

Noţiunea concurenţă pură şi perfectă (sau completă)

derivă din libera concurenţă şi presupune ca:
 Toţi producătorii (numeroşi) să-şi vândă întreaga
ofertă, la preţul pieţei, fără a putea influenţa în vreun
fel nivelul acestuia.
 Toţi consumatorii potenţiali (numeroşi) să achiziţioneze
în totalitate bunurile necesare, în cantitatea dorită, la
preţul pieţei, pe care să nu-l poată modifica.
 I. Puritatea concurenţei este dată de valabilitatea
simultană şi cumulativă a trei condiţii:
 Atomicitatea pieţei = dispersarea producţiei şi desfacerii
de bunuri (servicii), în cazul unui foarte mare număr de
agenţi producători, respectiv vânzători – şi consumatori.
Fiecare dintre aceştia are dimensiuni neglijabile în raport
cu cea a pieţei şi nu influenţează semnificativ nici
volumului ofertei / cererii, nici preţul de piaţă.
 Omogenitatea produsului tranzacţionat: Toţi producătorii
fabrică acelaşi bun omogen, cu trăsături identice
(nediferenţiate), creat în aceleaşi condiţii de acces la
resurse, fără favorizări. Astfel, cumpărătorilor le este
absolut indiferent de la care agent economic se
aprovizionează pentru a-şi satisface nevoile de consum.
 Intrarea şi ieşirea libere pe / de pe piaţă: Accesul şi
mişcarea într-o ramură economică nu sunt împiedicate
prin barierele juridice, financiare sau instituţionale.
Singurele “condiţii” sunt cele care determină însăşi
existenţa agentului economic: el intră pe piaţă când
nivelul costului de producţie este inferior preţului de
vânzare şi iese de pe piaţă în situaţia contrară.
 II. Perfecţiunea concurenţei se regăseşte în
îndeplinirea simultană şi cumulativă a două condiţii:
 Perfecta transparenţă a pieţei: Se referă la informarea
completă (perfectă) a tuturor participanţilor la schimb,
privind tipul, natura, caracteristicile şi preţul
produselor, nivelul şi structura cererii şi ofertei.
 Perfecta mobilitate a factorilor de producţie:
Presupune libertatea şi capacitatea fiecărui agent
economic de a utiliza prod-factorii aşa cum (şi unde)
consideră că e mai bine, pentru obţinerea celor mai
profitabile rezultate economice (ceea ce înseamnă, în
acelaşi timp, elasticitatea totală a factorilor respectivi).

Concluzie I + II: Concurenţa pură şi perfectă = o stare

teoretică, spre care tinde piaţa; apare în realitate doar în
cazuri particulare, întrucât respectarea completă şi simultană a
premiselor I + II e dificilă. Concurenţa pură şi perfectă =
sitare de referinţă (model) pentru ceea ce se petrece pe piaţă.
Preţul = expresia bănească a valorii mărfii.
Funcţiile preţurilor:
 Determinarea preţului = o bază de informare pentru
agenţii economici.
 Preţul îndeplineşte funcţia de calcul şi de măsură a
cheltuielilor înregistrate de subiectul economic.
 Preţul arată reuşita efortului de recuperare a costurilor
provocate de o activitate, însemnând (ulterior) asigurarea
obţinerii de profit.
 Prin motivaţia economică şi psihologică, importantă este
şi funcţia de stimulare prin preţ a producătorului.
 Rolul preţului este completat prin funcţia de distribuire a
veniturilor – în sensul că acestea din urmă vor fi mai mari
în cazul firmelor cu costuri mici şi invers.

Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul se formează prin

jocul liber cerere – ofertă, nefiind influenţat de
participanţii la schimb.
 TIPOLOGIA PREŢURILOR
a) După variaţie:
 preţuri ferme – stabilite la încheierea unor contracte de
vânzare-cumpărare (modificabile doar în condiţiile unui acord
între părţi, prin clauze de revizuire);
 preţuri unice – cu nivel fix;
 preţuri cu limite de variaţie (cu “marje” ascendente,
respectiv descendente): preţuri minime – care nu se pot
micşora [ex. statul poate fixa un preţ minimal când constată
că producătorii câştigă prea puţin – cum se practică în cazul
politicii agricole]; preţuri maxime (“plafon”) – nivelul lor fiind
cel maxim autorizat de reglementările în vigoare [ex. dacă
statul stabileşte un preţ maximal pe piaţa unui bun, C > O 
penurie de produse, operaţiuni pe “piaţa neagră”, inechitate,
efecte negative asupra calităţii); preţuri de rezervare – sub
care ofertantul refuză să vândă marfa, preferând s-o
stocheze.

b) După modul de formare:
 preţuri libere – formate prin mecanismul C --- O;
 preţuri reglementate – cu nivel determinat de norme
metodologice, de mărimea costurilor ş.a.;
 preţuri de intervenţie – create de politicile comerciale ale unei
ţări, atunci când, în general, O > C;
 preţuri administrate – fixate de cei care controlează piaţa, în
scopul maximizării vânzărilor [ex. statul].
c) După natura şi obiectul pieţei:
 preţuri ale bunurilor, serviciilor (= tarife), factorilor de
producţie (salariu, dobândă, rentă), hârtiilor de valoare
(cotaţie, curs) ş.a.; preţuri de licitaţie; preţuri afişate
(cotaţii la bursă).
d) După consistenţa schimbului:
 preţuri en gros (“cu ridicata”);
 preţuri en détail (“cu amănuntul”).
e) După momentul achitării:
 preţuri la vedere – plătite imediat, contra mărfii livrate în
acelaşi timp;
 preţuri la termen – cazul livrării ulterioare a bunurilor.
 Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul corespunzător
egalizării dintre oferta globală şi cererea globală este
considerat unul de echilibru (PE) şi are câteva trăsături:
 apare spontan, în urma desfăşurării libere a concurenţei pe
piaţă; ca urmare, volumul vânzărilor efectuate la acest preţ
este maxim posibil;
 se autoimpune tuturor participanţilor la schimb;
 este unic (datorită caracteristicilor de atomicitate ale pieţei);
 reprezintă o stare a echilibrului de moment, în ideea că orice
intenţie de creştere sau scădere a lui ar fi anulată de forţele
pieţei, care l-ar readuce la nivelul pentru care cererea se
egalizează cu oferta.
 6.3. PIEŢE CU CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ

În concurenţa imperfectă dispar una sau mai multe

trăsături ale gradului de perfecţiune şi/sau puritate al
concurenţei perfecte.

Producătorii şi consumatorii au puteri inegale, deci există

posibilitatea efectuării, din partea lor, de presiuni
individuale asupra preţurilor.

 Trăsăturile pieţei cu concurenţă imperfectă

Starea normală a pieţei = determinată de concurenţa

imperfectă, caracterizată prin faptul că:
 Există un anumit grad de atomizare a ofertei şi cererii
(număr mare de ofertanţi / vânzători – şi de cumpărători),
dar bunurile sunt diferenţiate prin aspect, calitate ş.a..
 Între producători  câţiva care se impun, controlând
segmente ale ofertei (ex. diferenţele la tarifele de
transport până la / de la piaţă).
 Nu există o mobilitate perfectă a factorilor de producţie.
 Se întâlnesc situaţii extreme: cazul monopolizării ofertei
de către un singur fabricant (monopol) sau similarul din
perspectiva cererii (monopson) – dar şi situaţii
intermediare, cum sunt oligopolul (nr. redus de
vânzători), respectiv oligopsonul (nr. mic de
consumatori).
 I. Monopolul

 Monopol: pe piaţă există 1 singur producător /

vânzător, care asigură întreaga ofertă dintr-un bun
omogen, controlând piaţa şi impunând un preţ de vânzare
superior celui din concurenţa perfectă, din cea
monopolistică şi din oligopol (preţ controlat).
 monopolul nu poate asigura satisfacerea maximă
(optimă) a nevoilor de consum.
Caracteristicile concurenţei în monopol:
 Oferta este concentrată în puterea unicului fabricant al
unui produs nesubstituibil.
 Diferenţierea produselor.
 Există control absolut asupra resurselor şi rezultatelor.
 Informaţiile asupra costurilor, preţurilor şi organizării
pieţei sunt incomplete.
 Există rigiditate în utilizarea şi mobilizarea factorilor de
producţie.
 Propriu-zis, manifestările concurenţiale sunt suprimate,
datorită restricţiilor (barierelor) la intrarea pe piaţă a
altor posibili producători. Este minimizat, astfel, pericolul
apariţiei rivalilor.
 Spre deosebire de monopolul perfect, cu existenţă
neconcretizată, monopolurile care există pe piaţă sunt de
tip imperfect, gradul lor de “impuritate” fiind dat de
faptul că bunurile oferite spre vânzare au, în general,
înlocuitori.
 Clasificarea monopolurilor
1. După obstacolul la intrarea pe piaţă:
 monopol natural – rezultă din faptul că funcţionarea mai
multor firme în ramură ar cauza înregistrarea de pierderi
(investiţii suplimentare);
 monopol geografic – apare ca urmare a deţinerii
controlului asupra unor factori de producţie (resurse) clar
delimitate ca areal;
 monopol instituţional (administrativ) – are la bază
reglementări legislative, care dau (de obicei statului) dreptul
exclusiv asupra producţiei şi/sau comercializării unor bunuri
[interzicerea de către autorităţi a apariţiei altor agenţi în
ramură (ex. transportul şi distribuţia energiei electrice,
industria de apărare, transportul aerian şi pe calea ferată)];
 monopol tehnologic – rezultă ca urmare a legiferării
dreptului de proprietate industrială;
 monopol asupra mărcii comerciale (asupra know-
how-ului) – derivă din faptul că imaginea producătorului
conferă necesitatea protejării ei. 
2. După aria de extindere:
 monopol absolut – producătorul obţine, teoretic, întregul
venit al cumpărătorilor (imposibil);
 monopol izolat – controlează un segment economic.
3. După gradul de coordonare:
 monopol propriu-zis – oricare variantă anterioară;
 monopol “forţat” – situaţia oligopolului cu coordonare
perfectă, care, în baza unor acorduri, converge spre
comportamentul tip “monopol”.
4. După criteriul temporal:
 monopol permanent;
 monopol temporar (provizoriu) – ex. un producător aduce
pe piaţă un produs absolut nou, dar lucrurile se pot schimba
complet la apariţia unui bun similar, creat de o firmă mai
puternică.
5. După gradul de discriminare:
 monopol nediscriminant;
 monopol discriminant – prin preţuri diferite, aplicate în
funcţie de clasa socială a cumpărătorului, tipul clientului, zona
geografică ş.a.
 Discriminarea prin preţ apare când un producător
utilizează preţuri diferite pentru unităţi din acelaşi
produs, din motive care nu se datorează
diferenţelor de costuri, ci evaluărilor diferite ale
cumpărătorilor aceluiaşi produs.

 De asemenea, o firmă care a achiziţionat produsul X la

un preţ preferenţial (mai mic decât cel al pieţei), îl poate
revinde cumpărătorilor supuşi tratamentului
discriminatoriu nefavorabil (iar consumatorii nu vor mai
cumpăra direct de la monopol, ci de la intermediar).


 Diferenţierea politicii de preţ în monopol poate fi:
- geografică (ex. deosebirile la tarifele telefonice, conform
unor zone prestabilite);
- temporală (ex. preţuri şi tarife diferite,
în sezon / extrasezon);
- personală (ex. onorariile unor medici, după venitul pacienţilor
– sau tarifele pentru manifestările culturale, după vârsta /
provenienţa socială a spectatorilor).
 II. Oligopolul
 Oligopolul = piaţa pe care nr. producătorilor / vânzătorilor de
bunuri similare sau diferenţiate este relativ redus, iar cel al
cumpărătorilor – mare (probând atomicitatea cererii). Deşi
ofertanţii n-au posibilitatea controlului asupra preţurilor, ei pot
influenţa piaţa atât din punct de vedere al producţiei, cât şi al
preţului, în scopul maximizării profiturilor  hotărârea unei
firme nu poate fi complet independentă de deciziile
celorlalţi.
 Oligopolurile se situează, în general, pe poziţia de “price
seekers”, exemplul lor diferind atât de cazul producătorilor din
concurenţa perfectă, care “preiau” nivelul preţului (“price
takers”) – cât şi de situaţia monopolurilor, care fixează preţul
(“price makers”)  oligopolul caută preţul convenabil pe piaţă,
în raport cu gradul în care el se poate impune faţă de rivali, dar
şi cu posibila reacţie a competitorilor / consumatorilor.
 Caracteristici oligopol (cartel, trust, holding):
 Pe piaţă se înregistrează un grad mare de concentrare
economică (ne referim la industriile în care câteva firme asigură
majoritatea vânzărilor totale din ramură: oţel, aluminiu, ciment,
automobile, televizoare, calculatoare, avioane ş.a.).
 Intrarea + rămânerea în ramură sunt condiţionate de elemente
tehnico-economice şi financiare (în special de capitalul de care
trebuie să dispună producătorul, dar şi de păstrarea calităţii
bunurilor, în condiţiile menţinerii / scăderii costurilor); dacă
intrarea în ramură ar fi facilă, piaţa ar deveni monopolistică.
 Se constată interdependenţa dintre agenţii economici ofertanţi,
în sensul că deciziile luate (amplasarea în teritoriu, preţurile,
calitatea şi structura mărfurilor) sunt le legate hotărârile rivalilor
 e importantă anticiparea corectă a reacţiilor adversarilor.

TEMĂ: Dilema prizonierului

 TEMĂ (opţional): STUDIU DE CAZ
Strategii concurenţiale la firma .......... (X)
Studiul va fi întocmit pe baza condiţiilor pieţei şi activităţii
firmei X (reală!!!). Va avea caracter exclusiv practic (nu va
conţine repere teoretice!) şi va expune / demonstra:
modalităţile (factori, avantaje) în care firma X rezistă pe
piaţă, în faţa rivalilor / motivele (dezavantajele) care o
declasează în competiţie; mediul concurenţial (intern /
extern); strategia/ile urmată/e de firmă pentru a-şi
menţine / a-şi îmbunătăţi poziţia pe piaţă.
BIBLIOGRAFIE pentru încadrarea firmei X într-una sau mai multe
categorii: Gabriela Bodea, Microeconomia: principiile şi
mecanismele jocului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2002, pp. 219-243.
...........................................................................................................................................
OBLIGATORIU: Dimensiunea studiului: max. 3 pagini A4.
Dosarul: realizat la calculator şi listat în format A4.
Predare: cel târziu la penultimul curs din semestrul I
(fără excepţii). Rezultatele: la ultimul curs din semestru,
DACĂ NOTA LA EXAMENUL SCRIS E UNA DE TRECERE!.
 BIBLIOGRAFIE
 Microeconomie, curs universitar, Universitatea “Babeş-
Bolyai”,Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea
Afacerilor, Catedra de Economie politică, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2011, pp. 168-249.
 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politică,
Ed. Teora, Bucureşti, 2000, pp. 165-183; 188-249.
 Richard Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999, pp. 251-315.
 Toader Gherasim, Microeconomie, vol. 2, Ed. Economică,
Bucureşti, 1994, pp. 77-166.
 Gabriela Bodea, Microeconomia: principiile şi mecanismele
jocului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pp.
193-219; 321-344; 409-418.
 Michel Didier, Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1994, pp. 66-75.
 Stelian Stancu, Tudorel Andrei, Microeconomie. Teorie şi
aplicaţii., Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pp. 227-277.