Război Mondial
cu 40% şi,
respectiv 30%
• 770.000 în Anglia,
• 911.000 în Franţa,
• 1.348.000 în Italia
• 3.705.000 în Germania.
• Franţa şi Marea Britanie au fost printre primele ţări care au constatat fenomenul
îmbătrânirii populaţiei – din 1911 şi până în 1921, partea populaţiei care a depăşit
60 de ani a trecut în Franţa de la 12,6% la 13,7%,
Anglia de la 8 % la 9,4%.
Vezi: Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei, Editura Economică, Bucureşti , 1998
• Altă variantă de estimare a costurilor IRM indică suma de 338 miliarde $
Costurile directe reprezentate de bugetele de război ale beligeranţilor s-au ridicat la 186 miliarde $,
• Antantei revenindu-i 70% –
• Marea Britanie 21%,
• SUA 17,4%, vezi: Pierre Leon, Histoire économique et sociale du monde,
• Franţa 13,9%, Tome 5, Paris, 1977
• Rusia 7,8% –
• Puterile Centrale 30% (Germania 25%)
.
• A treia variantă evaluează costurile directe între 180 şi 230 miliarde $, iar cele indirecte la cel puţin
150 miliarde $.
Vezi: Rondo Cameron, A Concise Economic History of the World from Paleolithic
Times to the Present, Oxford, New York, 1993
• Alte surse care evaluează în mărci aur (1$ = 4,20 M) indică suma de 145 miliarde $ distribuită astfel:
Germania – 32,1 miliarde USD,
SUA –35 miliarde USD din care 9 miliarde reprezentate de credite pentru aliaţi,
Anglia – 31,1 miliarde USD,
Franţa 27,1 miliarde USD,
Rusia – 19,7 miliarde USD.
Vezi: Corneliu Olaru, Istoria Economiei. Prelegeri, Editura ASE, Bucureşti, 1999
• În ţările europene beligerante războiul a oprit expansiunea economică, pierderile de substanţă
economică diferind de la caz la caz.
• Uzura echipamentelor industriale şi epuizarea stocurilor de materii prime au fost prezente la
toţi beligeranţii.
• Cuantumul distrugerilor materiale a fost cel mai amplu în Franţa, Belgia, România, Serbia şi
Polonia.
Cei patru ani de război pe teritoriul Franţei au distrus:
aproximativ 10% din avuţia naţională:
ocuparea în 1914 a marilor zone industriale din Nord şi Est a dus la scăderea producţiei de
cărbuni cu 50%, oţel cu 64%, lână cu 90%;
pe ansamblu scăderea producţiei industriale a atins aproape 35%
mobilizarea generală ducând la închiderea a 50% din întreprinderi.
Germania nu a suferit distrugeri tot atât de mari, dar a fost afectată de pierderea bogatelor regiuni
economice şi de uzura materialului existent. Între 1913 şi 1919, producţia de cărbune a scăzut de
la 190 la 108 milioane de tone, iar cea de grâu şi cartofi s-a redus la jumătate.
În Rusia, prăbuşirea producţiei a atins 71% din cifra anului 1913 la cărbune, 66% la petrol şi 97%
la fontă.
O consecinţă importantă a războiului a fost schimbarea raportului de forţe între
principalele state ale lumii.
•În deceniile interbelice Europa a pierdut poziţia de lider al economiei mondiale în
beneficiul Statelor Unite şi al Japoniei, chiar dacă a rămas centrul sistemului
internaţional şi a continuat să joace un rol considerabil în lume.
•În timpul IRM combatanţii orientaseră întreaga lor capacitate economică spre
producţia de război, reconversia dovedindu-se extrem de dificilă.
•Deficitul bugetar enorm, datorat finanţării războiului prin împrumuturi publice,
crescuse de 10 până la 20 de ori faţă de nivelul antebelic.
•A cescut datoria externă a statelor beligerante. Dacă înainte de 1914 Franţa şi în
special Anglia erau marii creditori ai lumii, după 1918 aceste state datorează miliarde
de dolari, mai ales Statelor Unite, ceea ce va complica raporturile trans-atlantice.
statele beligerante au acumulat în anii
războiului o mare datorie internă şi externă.
Nr. Principalele ţări Datoria publică (în miliarde franci – aur)
beligerante 1913 Internă - 1919 Externă – 1919
1. „de clasa B” = fostele teritorii germane din Africa subsahariană. Puterea mandatară nu avea voie să construiască baze navale
sau terestre pe teritoriile mandatelor.
10.Ruanda-Urundi (Belgia)
11. Tanganyika (Regatul Unit), Tanzania.
• Kamerun a fost împărțit pe 2o iulie 1922 în 8. Camerunul Britanic și 9. Camerunul Francez. Pe 13 decembrie 1946, cele
două teritorii au trecut sub tutela ONU.
• Togoland a fost împărțită în 6. Togolandul Britanic și 7. Togolandul Francez. Pe 13 decembrie 1946, cele două mandate au
fost transferate sub tutela ONU.
II. „de clasa C”, care a inclus Africa de Sud-Vest și anumite insule din Pacificul de Sud.
1. Insulele Pacificului de Sud (Imperiul Japonez)
2. Noua Guinee Germană a devenit Teritoriul Noii Guinee (Australia/Regatul Unit).
3. Nauru, care fusese parte a coloniei germane Noua Guinee a trecut sub tutela Australiei, Regatului Unit și Noii Zeelande
4. Samoa Germană (Noua Zeelandă/Regatul Unit) a primit statut de Mandat al Ligii Națiunilor și a fost redenumită Samoa de
Vest
12. Africa de Sud-Vest (Africa de Sud/Regatul Unit)
10 septembrie 1919 - Tratatul
de la Saint-Germain între
Puterile Aliate și Austria,
• Prima parte este formată din Pactul Ligii Națiunilor, care reprezintă o parte comună a tratatelor de pace incheiate după IRM.
• Partea a doua definește frontierele Republicii Austria cu statele vecine: Elveția, Liechtenstein, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Statul Sârbilor,
Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia) și Italia.
• Tratatul consfințește independența Cehoslovaciei, încorporarea Tirolului de Sud în teritoriul statului italian și a Burgenlandului în Austria.
Frontiera cu Statul Sârbilor Croaților și Slovenilor era stabilită doar în mod parțial, regiunea Klagenfurt urmând să fie atribuită unuia din cele două
state în urma unui plebiscit.
• Partea a treia intitulată clauze politice pentru Europa conține în principal o serie de prevederi referitoare la relațiile bilaterale ale Austriei cu statele
succesoare ale Dublei Monarhii. Austria se angaja să recunoască independența Cehoslovaciei și Statului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, precum și a
teritoriilor care aparținuseră Rusiei la data de 1 august 1914 (statele baltice, Finlanda, Polonia).
• Secțiunea a patra consacră renunțarea Austriei în favoarea României la orice drepturi și titluri asupra părților fostului Ducat al Bucovinei. De
asemenea, această secțiune definește zona Klagenfurt în care populația era mixtă (slovenă și germană) în care a fost organizat un plebiscit pentru a
se stabili voința majorității populației de a aparține fie Austriei fie Statului sârbo-croato-sloven. Art. 88, care prevedea că independența Austriei
este inalienabilă, cu excepția cazului în care Consiliul Ligii Națiunilor ar fi consimțit în acest sens. Din acest motiv, se solicita Austriei să se abțină
de la orice acțiuni care ar fi compromis suveranitatea sa. Acest articol avea menirea de a interzice unirea Austriei cu Germania .
• Partea a patra (interesele austriece în exteriorul Europei) prevedea renunțarea de către Republica Austria la o serie de tratate și drepturi ale fostei
monarhii austro-ungare în relațiile cu Marocul, Egiptul, Siamul (Thailanda) și China.
• Partea a cincea (clauze militare) prevedea limitarea capacității militare a Austriei la 30.000 de militari, inclusiv ofițerii.
• Celelalte nouă părți ale tratatului cuprindeau dispoziții referitoare la despăgubirile pe care Austria urma să le plătească, la regimul navigației pe
Dunăre, la organizarea transporturilor feroviare între Austria și celelalte state (deosebit de importantă ținând cont de poziția Austriei în sistemul
feroviar european) etc.
Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine,
27 noiembrie 1919
Tratatul este divizat în 13 capitole.
I cap. = Pactul Societății Națiunilor.
II cap. = definește frontierele Bulgariei.
modificări teritoriale:
•Turciei îi reveneau doar platoul central al Anatoliei
şi oraşul Istambul cu împrejurimile;
•Turcia renunţa la toate drepturile asupra provinciilor
sale arabe şi din Africa de Nord,
•recunoştea protectoratul britanic asupra Egiptului;
•Palestina şi Irakul, insula Cipru şi o zonă de
influenţă în sud-estul Anatoliei treceau în posesiunea
Marii Britanii;