Chimia

Nucleară
Definiție
Chimia nucleară este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul aspectelor chimice referitoare la:
 proprietățile nucleare (precum structura nucleului atomic, reacțiile nucleare și dezintegrările
radioactive)
 proprietățile elementelor de la sfârșitul sistemului periodic (pentru care detectarea radiațiilor
nucleare este esențială)
 fenomenele macroscopice în care sunt implicate procese nucleare (de exemplu, radiocronologia,
astrofizica etc.)
 aplicarea tehnicilor de analiză bazate pe fenomene nucleare (precum analiza prin activare sau
utilizarea trasorilor radioactivi) în studiul problemelor științifice dintr-o varietate de domenii
științifice sau tehnice.
 După descoperirea fenomenului de radioactivitate (1896), aplicațiile practice
ale acestuia s-au dezvoltat rapid.[5] Astfel, de mare notorietate este utilizarea
fisiunii nucleare în reactori nucleari energetici, respectiv bombe atomice. Alături de
aceste aplicații industriale sau militare, studiul radioactivității naturale sau induse
(artificiale) și-a găsit aplicații practice în arheologie, biologie, chimie, cosmologie,
dozimetrie, ecologie, geologie, istorie, fizică, medicină, diferite ramuri industriale
etc. Din păcate, testele și accidentele nucleare au indus publicului larg frica de
radioactivitate (radiofobie), atât în absența cunoștințelor solide de radioprotecție,
cât și din cauza dificultății de a stăpâni total complexitatea fenomenologică și
tehnologică asociată fisiunii și fuziunii nucleare.

În prezent, în majoritatea statelor lumii există un control strict asupra

producerii, deținerii și utilizării substanțelor radioactive (surse de radiații) și a
generatorilor de radiații. România este parte a convențiilor internaționale
referitoare la utilizarea pașnică a surselor de radiații, neproliferarea armamentului
nuclear, monitorizarea dozimetrică a personalului expus profesional, eliberarea
surselor de radiații în mediul înconjurător etc.
 Fuziunea nucleară

Fuziunea nucleară este procesul prin care două nuclee atomice reacționează pentru
a forma un nou nucleu, mai greu (cu masă mai ridicată) decât nucleele inițiale. Ca
urmare a fuziunii se produc și alte particule subatomice, ca de exemplu neutroni sau
particule alfa (nuclee de heliu) sau beta (electroni sau pozitroni).
Din cauză că nucleele participante în fuziune sunt încărcate electric, reacția de
fuziune nucleară poate avea loc numai atunci când cele două nuclee au energie
cinetică suficientă pentru a învinge potențialul electric (forțele de respingere electrică)
și prin urmare se apropie suficient pentru ca forțele nucleare (care au rază de acțiune
limitată) să poată rearanja nucleonii. Această condiție presupune temperaturi extrem
de ridicate dacă reacția are loc într-o plasmă, sau accelerarea nucleelor în acceleratoare
de particule.
Fuziunea nucleară este sursa principală de energie în stelele active.
Fuziunea termonucleară ar putea deveni o sursă de energie practic nelimitată (și
ecologică) atunci când reactorii de fuziune (care în prezent se află în fază
experimentală și nu produc încă un surplus net de energie) vor deveni viabili din punct
de vedere tehnologic și economic.
 Arma nucleară
Arma nucleară (sau Bomba nucleară) este un dispozitiv ce eliberează într-o
manieră explozivă energia nucleară produsă de o reacție în lanț de fisiune sau fisiune/
fuziune.
Arma nucleară face parte din categoria armelor de distrugere în masă destinate
uciderii unui număr mare de oameni și distrugerii structurilor construite de om,
respectiv a biosferei în general.
Prima armă nucleară cu fisiune a eliberat o cantitate de energie echivalentă cu cea
rezultată din explozia a 20.000 tone de TNT (trinitrotoluen), în timp ce prima armă
termonucleară (cu fisiune și fuziune) a eliberat o energie echivalentă cu 10.000.000
tone de TNT. La nivelul anului 2012 pe plan mondial existau circa 19.000 de focoase
nucleare din care 4.400 sunt menținute în stare operațională, gata oricând pentru a fi
utilizate.
Distrugerea reciprocă este asigurată în cazul folosirii acestora împotriva unei
entități care posedă arme nucleare.
 Efectele
Explozia nucleară are efecte imediate și întârziate. Unda de șoc, radiația termică, radiația ionizantă promptă produc
distrugeri mari în câteva secunde sau minute de la detonare. Efectele întârziate precum căderile radioactive acționează
pe perioade mari de timp, de la ore la ani.
• Unda de șoc produce modificarea bruscă a presiunii aerului și vânturi puternice. Construcțiile mari sunt distruse de
modificarea presiunii aerului în timp ce vânturile puternice distrug vegetația și omoară oamenii. Dacă explozia are
loc la suprafața sau în apropierea solului se produce un crater din care materialul este ridicat în atmosferă, de unde
revine sub forma de depuneri radioactive.
• Circa 35% din energia exploziei este sub forma de radiație luminoasă și termică (căldură). Radiația luminoasă
produce orbirea prin arderea retinei. Radiația termică produce arsuri ființelor vii și incendierea materialelor
combustibile.
• Efectele radiațiilor nucleare directe sunt în general mai mici decât cele ale undei de șoc sau radiației termice. La
armele cu neutroni spre exemplu efectul radiației directe (neutroni) este cel mai puternic. Iradierea directă cu
radiații nucleare duce la deces sau în cazul dozelor mai mici la boala de iradiere.
• Particulele radioactive ridicate în atmosferă (norul în formă de ciupercă) revin pe pământ în apropierea locului
exploziei. Ele nu produc multe decese deoarece afectează zona unde oamenii au fost deja uciși de celelalte efecte.
În funcție de condițiile meteorologice, norul radioactiv poate fi deplasat la distanțe mari iar depunerile pe sol pot
afecta zonele mai îndepărtate.
• Undele electromagnetice produse de explozie rezultă prin absorbția radiației gama în aer și în sol. Pulsul de unde
electromagnetice generează câmpuri electrice de mii de volți pe durate extrem de scurte. Consecințele privesc în
special comunicațiile și rețelele electrice.