Sunteți pe pagina 1din 28

ALOCAREA OPTIMĂ A

RESURSELOR ÎN SECTORUL PUBLIC


Necesitatea alocării optime a resurselor
 Pentru a-şi maximiza bunăstarea, orice comunitate trebuie să încerce
să exploateze la maximum resursele productive de care dispune la un
moment dat, astfel spus să le utilizeze în mod optim şi eficace.

 Risipirea resurselor, care decurge din acest fapt, determină pentru


colectivitate o pierdere de bunăstare care poate justifica necesitatea
unei intervenţii de corecţie a funcţionării sectorului public.
Acest rol nu se limitează doar la alocarea resurselor, el are în vedere şi
realizarea unei juste repartiţii a bunăstării şi a echilibrului macro-
economic.
Criterii de apreciere a eficacităţii alocării resurselor

A. Criteriul Pareto
Acesta se bazează pe faptul că fiecare individ este personal în măsură să ierarhizeze
diferitele stări (de lucruri) care i se oferă. Criteriul lui Pareto poate fi enunţat în două
moduri:

 stare de lucruri trebuie să fie preferată alteia dacă cel puţin o persoană are de câştigat
din această schimbare, fără ca nici o altă persoană să aibă de suferit (criteriul relativ);

 alocarea resurselor este optimă (sau eficace) şi prin consecinţă bunăstarea colectivităţii
este maximă, atunci când nu mai este posibil ca printr-o nouă modificare a alocării să se
amelioreze bunăstarea cel puţin a unei persoane, fără ca nici o altă persoană să nu aibă
de suferit (criteriul absolut).
Criterii de apreciere a eficacităţii alocării resurselor

Informaţiile oferite de criteriul Pareto pot fi ilustrate cu ajutorul graficului următor care
prezintă frontiera posibilităţilor de utilitate, astfel spus bunăstarea potenţială maximă
ce poate fi atinsă de către comunitate ţinând cont de know-how-ul şi resursele
disponibile existente la un moment dat, care pentru a simplifica lucrurile, este alcătuită
numai din două persoane: P şi M.
Ordonata măsoară utilitatea primului individ P-UP, iar abcisa pe cea a celui de al doilea
M-UM. Cum nu există nici un etalon pentru a măsura utilitatea din punct de vedere
cardinal, aceasta va fi măsurată ordinal.

În realitate este rezonabil să admitem că cei doi indivizi sunt capabil să ierarhizeze în
funcţie de ordinea preferinţelor lor diferitele situaţii ale stării de lucruri care li se oferă.
Frontiera posibilităţilor de utilitate t-z defineşte utilitatea maximă ce poate fi atinsă de
către individul P, ţinând cont de utilitatea atinsă de cel de al doilea.
Domeniul de validitate a criteriului Pareto
UM

UP
Extensia criteriului Pareto: testul de compensaţie a
lui Hicks şi Kaldor

În realitate, trebuie să admitem că situaţiile în care o modificare de alocare afectează în


mod negativ bunăstarea a cel puţin unei persoane, nu reprezintă o excepţie, ci regula.

Orice politică publică se traduce practic, în mod inevitabil, într-o diminuare a bunăstării
unui anumit număr de indivizi. Ca urmare, am fi putut concluziona că, criteriul lui Pareto
prezintă un interes restrâns.

Conform formulării lui Kaldor, testul de compensaţie stipulează că „o stare de alocare Y


este, din punct de vedere social, preferabilă unei alte stări X atunci când indivizii care
câştigă din această schimbare sunt potenţial în măsură să-i compenseze pe păgubiţi şi cu
toate acestea să îşi conserve un câştig”.

Aptitudinea câştigătorilor de a-i compensa pe păgubiţi îi asigură pe aceştia din urmă că nu


vor avea de suferit de pe urma schimbării.
Optimul şi echilibrul
Criteriul Pareto şi condiţiile marginale de alocare optimă ce decurg din acesta,
cât şi testul de compensaţie a lui Hicks şi Kaldor relevă o abordare normativă
ce vizează determinarea unui criteriu de alocare optimă sau eficace a
resurselor.
În această optică pozitivă, se observă însă că o economie perfect competitivă
produce în mod spontan o alocare optimă a resurselor sub impulsul „mâinii
invizibile” care o conduce.

Pieţele au deci o dublă proprietate:


 de a tinde către punctele de echilibru a cantităţilor produse şi preţurile
practicate care îi satisfac atât pe cumpărători, cât şi pe vânzători;
 de a satisface simultan condiţiile de alocare optimă a resurselor.
Eşecurile pieţei
Analiza funcţionării economiei de piaţă demonstrează că aceasta prezintă adesea
lacune. Lăsat să se autoregleze, sistemul de piaţă nu produce în mod necesar o
alocare optimă a resurselor.

Astfel pot apărea discordanţe între condiţiile alocării optime şi caracteristicile


echilibrului. Ineficacitatea unei pieţe se manifestă prin preţuri care nu reflectă
costurile sau beneficiile marginale efective şi în consecinţă, printr-o ofertă de bunuri
superioară sau inferioară optimului, şi uneori chiar prin absenţa producţiei unui bun
care este cerut.

Aceste lacune sau deficienţe ale pieţei apar în diferite circumstanţe, ca de exemplu:
concurenţa imperfectă, cauzată de monopolizarea cererii sau ofertei sau de
existenţa monopolurilor naturale; informarea deficientă; serviciile colective sau
bunurile publice; şi externalităţile.
Concurenţa imperfectă
Cazul cel mai cunoscut este fără îndoială cel al concurenţei imperfecte care se manifestă
atunci când ofertanţii (sau consumatorii) se află în situaţia de a exercita o poziţie de forţă
pe o piaţă fie pentru că au încheiat un acord de neagresiune cu potenţialii concurenţi
(carteluri), fie pentru că ei dispun de o putere economică mai mult sau mai puţin
pronunţată (oligopol, monopol etc.).

O importanţă deosebită pentru economia publică o reprezintă monopolurile naturale


bazate pe economiile de scară. El este un caz particular al monopolului care apare
pentru că, din punct de vedere tehnic, monopolul este mai eficient decât concurenţa, el
fiind facilitat de condiţiile tehnice.
De aceea, acesta este denumit şi ,,natural” (Weber, 1991) pentru că natura particulară a
bunurilor furnizate favorizează monopolizarea producţiei. Este cazul unor bunuri
economice de interes general precum: producerea şi distribuţia apei, gazului, curentului
electric, telecomunicaţiile, transportul feroviar, aerian etc.
Informarea deficientă
Totodată, pieţele funcţionează imperfect atunci când informaţia este
insuficientă şi foarte costisitoare datorită complexităţii bunurilor şi
transparenţei insuficiente a pieţelor.

Dobândirea unei transparenţe perfecte a pieţei este aproape imposibilă pentru


că este dificilă înlăturarea dozei de subiectivitate existentă în prelucrarea
informaţiilor.

Alteori, informaţia poate fi de asemenea falsă când, de exemplu, publicitatea


este înşelătoare. În aceste condiţii agenţii economici ajung să ia decizii
proaste, care ar putea fi evitate dacă informaţia ar fi mai uşor disponibilă şi
mai bună.
Serviciile colective sau bunurile publice

Conceptul de bunuri publice este definit de către Samuelson


(1954) astfel: ,,bunuri” de care se bucură toată lumea în
comun, astfel încât consumarea unui asemenea bun de către
un individ nu împietează asupra consumării aceluiaşi bun de
către un alt individ.

Unii autori fac distincţie între termenul de bunuri publice ca


bunuri furnizate public şi cel de bunuri colective ca o
caracteristică economică.
A. Caracteristicile bunurilor publice sau serviciilor colective şi cauzele acestora

Aceste bunuri publice sau servicii colective prezintă caracteristici specifice în


raport cu bunurile private. Acestea sunt pe de o parte, rivalitatea dintre
consumatori, iar pe de altă parte, posibilitatea de excluziune (Atkinson, 1982;
Brown şi Jackson, 1986).
Caracteristici Posibilitate de excluziune Imposibilitate de excluziune
(raţionalizarea posibilă) (raţionalizarea imposibilă)
Rivalitate A D
(raţionalizare Bunuri private pure Servicii colective mixte
- costuri de excludere mici - sunt consumate colectiv, dar sunt supuse aglomerării
de dorit: CM>0)
- produse de firme private - produse de firme private sau de către sectorul public
  - distribuite prin intermediul - distribuite prin intermediul pieţei sau gratuit
pieţei - finanţate prin preţ sau din venituri provenite din
- finanţate prin vânzarea lor impozite
pe piaţă Ex. resurse comune
Ex. alimente, încălţăminte
 

Non-rivalitate C B
(raţionalizare Servicii colective mixte Servicii colective pure
- bunuri sau servicii private cu - costuri de excludere mari
nedorită:
externalităţi - produse de sectorul public sau de
CM = 0) - distribuite prin intermediul firme private contractate de guvern
  - pieţei cu subvenţii sau taxe - distribuite gratuit
coercitive - finanţate din impozite
- finanţate prin vânzare Ex. apărarea naţională, iluminatul public
Ex. sisteme de transport, tuneluri, poduri,
terenuri de sport
Caracteristicile bunurilor publice sau serviciilor colective şi
cauzele acestora

 Non-rivalitatea semnifică faptul că, odată propuse pentru una sau mai persoane, aceste
servicii colective pot fi consumate sau utilizate de către un număr mare de persoane fără
costuri de producţie suplimentare. Consumarea lor de către o persoană nu diminuează cu
nimic cantitatea disponibilă pentru o altă persoană; ea este deci non-rivală cu cea a altor
consumatori. Cum costul marginal determinat de către un utilizator suplimentar este egal cu
zero, raţionalizarea sa prin preţ (sau prin orice alt mijloc) nu se justifică din punctul de
vedere al alocării optime.

 Non-excluziunea implică faptul că furnizorul sau proprietarul unui serviciu colectiv se află
în imposibilitatea de a rezerva utilizarea sa celor care ar fi gata să-l despăgubească
cumpărând serviciul respectiv. Un număr mare de persoane pot beneficia de serviciul
colectiv fără care să îl plătească. Odată produs, el se află în mod automat la dispoziţia
tuturor. Altfel spus, raţionalizarea să prin preţ, pe lângă faptul că este de nedorit, este şi
imposibilă. Exemplele clasice de servicii colective pure sunt iluminatul public, apărarea
naţională, radiodifuziunea etc.
B. Condiţiile alocării optime în cazul bunurilor publice sau
serviciilor colective

Teoria neoclasică susţine că ,,pentru ca un bun public pur să poată fi


disponibil pentru consum, el trebuie să fie furnizat în mod colectiv, fie prin
aranjamente private voluntare, fie în mod public prin intermediul
bugetului” (Brown şi Jackson,1986).

Teoria sugerează că, în cazul unui bun public, forţele de piaţă nu reuşesc
să atingă producţia eficientă Pareto, propunându-se atunci un mod de
intervenţie din partea guvernului.

Rolul guvernului în ceea ce priveşte bunurile publice este să globalizeze


cererea consumatorilor pentru aceste bunuri şi să o transfere producătorilor
din sectorul privat. Dacă nu există o exprimare publică a cererii, atunci nu
va exista o producţie de bunuri publice sau de servicii colective.
C. Consecinţele neexprimării preferinţelor de către consumator

Chiar dacă definirea noilor condiţii de alocare optimă aplicabile serviciilor colective nu ridică
nici o problemă particulară, în realitate se observă că sistemul descentralizat al pieţei întâlneşte
dificultăţi majore în al le satisface în mod simultan.

În fapt, odată ce un serviciu colectiv este creat, caracteristicile sale de non-rivalitate şi non-
excluziune permit unui mare număr de persoane să se bucure de el, fără ca aceştia să fi
contribuit în mod necesar la finanţarea lui.

În astfel de cazuri, sistemul pieţei este destinat eşecului. Numai acţiunea colectivă a unui grup
de indivizi ce formează un grup de interese sau a statului va permite să se remedieze această
situaţie.

Adoptarea unei soluţii voluntare, chiar şi în afara pieţei, de rezolvare a problemei de alocare sau
din contră necesitatea transferării responsabilităţilor deciziilor către puterea politică proprie
statului depinde, în particular, de numărul de consumatori şi producători ai serviciului colectiv
avut în vedere.
Externalităţile
A. Definirea externalităţilor şi consecinţele economice ale acestora

Conform lui Rosen (1992), ,,o externalitate apare atunci când


activitatea unei entităţi afectează bunăstarea alteia într-un mod aflat în
afara mecanismelor pieţei”. Cullis şi Jones (1987) afirmă că ,,există o
externalitate atunci când bunăstarea unui individ depinde nu numai de
bunurile şi serviciile pe care le cumpăra şi le consumă acesta, ci şi de
activitatea altui individ. Este o interdependenţă care are loc în afara
mecanismului preţului”.

Termenul de externalitate desemnează beneficiile sau costurile care,


chiar dacă se adaugă beneficiilor şi costurilor proprii unei activităţi
date, nu sunt reflectate în preţul pieţei şi afectează terţi agenţi
economici, fără ca aceştia din urmă să fie legal obligaţi să plătească
sau să fie în drept să primească despăgubiri.
Definirea externalităţilor şi consecinţele economice ale
acestora

Influenţa unei entităţi poate avea atât un impact pozitiv, cât şi unul negativ asupra
bunăstării indivizilor. Ca urmare, externalităţile pot fi fie pozitive, fie negative.
O posibilă clasificare a externalităţilor poate fi descrisă din acest punct de vedere astfel:
• externalităţi pozitive de tipul:
 producător – consumator (educaţie publică gratuită, opere caritabile);
 producător – producător (relaţia apicultor-proprietar de livadă);
 consumator – consumator (situaţia în care un individ se uită la televizorul altuia);

• externalităţi negative de tipul:


 producător –consumator (poluarea mediului);
 producător - producător (poluarea apei);
 consumator – producător (colectarea în exces a fructelor de pădure);
 consumator - consumator (zgomotul prea puternic al unei combine muzicale).
B. Mijloace de remediere a externalităţilor

În opinia lui Baumol şi Oates (1975), există cel puţin cinci soluţii
pentru remedierea unei externalităţi:

internalizarea voluntară a externalităţii ce constă în efectuarea


unui schimb între părţi sau într-o acţiune în faţa justiţiei –
considerată mai ales o soluţie privată;
prohibiţia sau constrângerea;
reglementarea;
impozitarea sau introducerea unei taxe sau a unei redevenţe;
licitarea permiselor de poluare;
acordarea unor subvenţii.
DISTRIBUŢIA ECHITABILĂ
A BUNĂSTĂRII
Problema distribuţiei bunăstării
(a venitului şi averii)
Este universal cunoscut faptul că venitul naţional este mai mult sau mai puţin inegal distribuit
între persoane.
În realitate, distribuţia pe care o observăm la un moment dat într-o ţară nu este numai rezultatul
unui mecanism socioeconomic spontan, ci este influenţată printr-o politică deliberată a
organismelor private şi a statului, care încearcă să reducă această inegalitate şi să ajute
persoanele defavorizate.

Există numeroase soluţii optime din punctul de vedere al alocării resurselor care sunt
inacceptabile din punctul de vedere al justiţiei redistributive.

Problema distribuţiei echitabile a bunăstării este omniprezentă în toate deciziile politice din două
motive:
 Orice măsură referitoare la alocarea resurselor are aproape în mod obligatoriu un efect de
redistribuţie,
 O parte foarte importantă a programelor de cheltuieli şi a intervenţiilor publice urmăreşte cu
prioritate un obiectiv de redistribuţie
Cauzele inegalităţii distribuţiei venitului

O posibilă definire a inegalităţilor economice ar fi cea dată de Luc Weber conform


căreia ,,inegalităţile caracterizează, în principal, distribuţia bunurilor economice
protejate printr-un drept de proprietate, prin opoziţie cu drepturile politice,
individuale şi sociale, care sunt, în principiu, distribuite pe bază universală şi, în
egală măsură, tuturor cetăţenilor unei naţiuni”.

În ciuda numeroaselor explicaţii existente, nu există încă o teorie satisfăcătoare care


să evidenţieze originea inegalităţilor ce apar în distribuirea venitului sau a averii.

Există totuşi câteva ipoteze dominante. Înainte de a le examina însă, trebuie să


punem în evidenţă distincţia care există între: inegalităţile de oportunităţi, datorate
diferenţierilor dotării cu factori de producţie şi inegalităţile de remunerare, datorate
diferenţierilor de pregătire şi funcţionării imperfecte a pieţelor.
Inegalităţile de oportunităţi

Acestea îşi au sursa în:


 originea familială, înţeleasă sub dublu aspect: cel al planului biologic şi cel al
planului sociologic;

 discriminările,care sunt practicate, voluntar sau nu, pe plan politic şi


economic în funcţie de rasă, naţionalitate, sex, religie, vârstă, avere sau
regiunea de domiciliu;

 dotările diferite de capital fizic şi financiar ale agenţilor economici, deoarece


ele reprezintă sursa unei forme de remunerare suplimentare celei furnizate prin
muncă. Acest lucru este adevărat atunci când acest capital a fost transmis prin
moştenire.
 https://inequality.org/facts/global-inequality/
Inegalităţile de remunerare

Diferenţele apar din cel puţin două surse:


 Diferenţele în ceea ce priveşte pregătirea (şcolară, universitară, profesională şi
permanentă) a factorului uman joacă, fără îndoială, un rol foarte important în
remunerarea indivizilor, prin punerea în valoare a dotării iniţiale.
 Funcţionarea imperfectă a pieţelor generează inegalităţi de remunerare.

Teoria neoclasică afirmă faptul că factorii de producţie sunt remuneraţi în funcţie


de productivitatea lor marginală şi pentru o calitate dată, această remunerare este
aceeaşi pentru toţi.

Pentru o calitate egală, există în realitate diferenţe de remunerare importante în


funcţie de regiunea de activitate, ramura economică, poziţia în gradul de
organizare a întreprinderii, puterea de negociere a sindicatelor şi partidelor, cât şi
în funcţie de legislaţia care reglementează ramura şi activitatea respectivă.
Criteriile politicii de (re)distribuire

Teorii privind distribuţia echitabilă


 Criteriul dotării cu factori de producţie
 Criteriul utilitarist
 Criteriul egalitarist
 Regula lui Rawls a maximizării situaţiei celor mai defavorizaţi

Redistribuirea voluntară
Comportamentul persoanelor înstărite nu este dictat de altruism, ci mai curând
de teama ca cei mai săraci să nu le ameninţe proprietatea datorită veniturilor lor
prea scăzute, ceea ce reprezintă sursa unor probleme sociale şi a criminalităţii. În
aceste condiţii, transferul de venit, de care beneficiază atât săracii, cât şi bogaţii,
ameliorează bunăstarea comunităţii, întrucât conform criteriului lui Pareto, toată
lumea are de câştigat, fără ca nici o altă persoană să sufere.
Instrumentele politicii de redistribuire

Principalele instrumente care pot fi folosite pentru a induce un efect de redistribuire asupra venitului sunt:
fiscalitatea, cheltuielile publice şi administrarea preţurilor.

A. Fiscalitatea
În raport cu venitul, aceste impozite pot fi progresive (adică cresc mai mult decât proporţional), proporţionale
sau chiar regresive (cresc mai puţin decât proporţional), ceea ce face ca sistemul fiscal în ansamblul său să fie
mai mult sau mai puţin progresiv în funcţie de ponderea diferitelor impozite şi de natura grilei de impozitare.

B. Cheltuielile publice
Statul poate să acţioneze asupra distribuirii venitului: fie furnizând prestaţii în natură, care ar trebui, în
principiu, să favorizeze, în mod particular, clasele cu venituri modeste, fie transferând putere de cumpărare
anumitor categorii de persoane, sub formă de alocaţii.

C. Administrarea preţurilor
În egală măsură, statul poate obţine un efect de redistribuire intervenind asupra pieţelor în scopul de a modifica
preţurile relative. Acest lucru se poate realiza prin trei modalităţi, însă cu toate acestea, experienţa a demonstrat
că acest mod de a acţiona prezintă serioase inconvenienţe în privinţa eficacităţii alocării resurselor.
Limitele politicii de redistribuire
 Neconcordanţele existente între redistribuirea legală şi cea efectivă
Din experienţă, se ştie că povara fiscală nu este întotdeauna suportată de către contribuabilul
legal, adică de cel care este obligat, din punct de vedere legal, să plătească impozitul la fisc,
ci ea este asumată, în realitate, de către un alt contribuabil, care devine contribuabil efectiv.
Acest fenomen este denumit de către teoria fiscalităţii „translatarea impozitului”.

 Conflictul echitate-eficacitate
Influenţa politicii de redistribuire asupra volumului şi alocării resurselor poate fi tot atât
pozitivă, cât şi negativă.

 Influenţa este pozitivă, atunci când politica de redistribuire contribuie la ameliorarea


eficacităţii alocării resurselor. Această influenţă este cel mai adesea negativă, ceea ce
înseamnă că politica de redistribuire dăunează asupra eficacităţii alocării resurselor, deci ele
sunt antagoniste.
Limitele politicii de redistribuire
În final, trebuie adăugat faptul că angajarea unei politici de redistribuire
antrenează importante costuri administrative, resurse – în principal de
muncă – care ar putea fi afectate unor sarcini productive.

În scopul de a respecta mai bine separaţia celor două funcţii ale bugetului
trebuie să se aibă în vedere următoarele reguli:

 Prestaţiile publice sub formă de bunuri şi servicii ar trebui să vizeze


obiectivul de alocare a resurselor şi ar trebui furnizate, pe cât posibil,
utilizatorilor contra plăţii unui preţ;
 Redistribuirea bogăţiei ar trebui să fie realizată prin intermediul
fiscalităţii şi transferurilor în numerar.