Modele epice in

romanul interbelic
PROIECT REALIZAT
DE:
COJOCARU SEBASTIAN
DRĂGAN HORIA
DUMITRESCU ANDREI
LIȚĂ CĂTĂLIN
 Prezentare generala
Pentru literatură, perioada interbelică este o perioadă prolifică, în special pentru romanul românesc,
al cărui proces de modernizare atinge maturitatea deplină.

Trăsături ale romanului românesc din perioada interbelică:

1.lărgirea și diversificarea tematicii:
-tematica rurală continuă prin Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu.
-tematica citadină – Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil
Petrescu, George Călinescu
-războiul și consecințele sale asupra conștiinței umane– Liviu Rebreanu (Pădurea spânzuraților),
Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), Cezar Petrescu (Întunecare)
-apare prototipul intelectualului – Camil Petrescu, Cezar Petrescu
-explorarea zonelor profunde ale psihicului, prezentarea vieții interioare a eroului – Liviu
Rebreanu (Pădurea Spânzuraților), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război, Patul lui Procust), Hortensia Papadat Bengescu (ciclul Hallipa), Mateiu Caragiale (Craii
de Curtea-Veche) etc;
2. interferența formulelor tradiționale cu cele moderne:
- domină formula realistă, atât în plan social cât și psihologic – Liviu Rebreanu,
Cezar Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, George Călinescu
a) obiectivarea romanului românesc – Liviu Rebreanu (Ion)
– realismul balzacian – George Călinescu
– realismul liric și legendar – Mihail Sadoveanu (Frații Jderi)
b) romanul modern de analiză psihologică – Liviu Rebreanu (Pădurea
spânzuraților), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război)
- formule estetice moderne (Marcel Proust), pentru a reda stările difuze, de exaltare
a trăirilor, profundă analiza psihologică până în zonele subconștientului.
Tradiționalism și modernism
Romanul traditional
Romane de observaţie socială, preponderent
rurale;temele sunt generate de existenţa social-
istorică
- tema existenţei comunităţii tărăneşti / pastorale:
- tema pământului, a moştenirii, tema parvenirii:
Orientat spre o lume obiectivă, surprinsă în
existenţa ei social-istorică; transfigurată artistic,
această
lume devine “omogenă, coerentă şi plină de sens”;
- eroul este orientat înspre lume, văzut în relaţiile
sale cu ceilalţi, cu comunitatea;
- Naraţiune heterodiegetică (la persoana a III-a);
- narator omniscient, în general, obiectiv;
Romanul modern
Romane de analiză psihologică, mai ales citadine;
temele sunt generate de experienţe individuale:
- tema condiţiei intelectualului, a inadaptării omului
superior la o lume mediocră, de parveniţi; tema
cunoaşterii, a iubirii, a războiului, a morţii, a bolii
,etc.
Orientat spre universul interior, spre orizontul
conştiinţei, spre eul subiectiv, considerat unica
realitate verificabilă, autentică, reală;
- lumea, colectivitatea se oglindesc în conştiinţa
subiectivă a eroului;
O construcţie epică închisă, uneori
monumentală, simetrică, echilibrată perfect,
circulară;
principii compoziţionale: cronologie, simetrie
epică; tehnici narative: înlănţuirea, uneori cu
inserţia unor episoade retrospective;
- incipit clasic (descriptiv, enunţiativ, rezumativ)
care instalează un centru tematic de control / de
orientare
- se autentifică ficţiunea, generând „efectul de real”;
-final inchis;
-structura narativă este perfect echilibrată, cu
planuri clar delimitate, predominant epice;
Personaje de mare coerenţă, tipologice (tipologie
socială sau general-umană), statice; în construirea lor
se accentuează ceea ce este tipic, definitoriu;
- surprinşi unilateral, din perspectiva naratorului;
- evoluţie epică previzibilă;
- construite pe o dominantă morală;
O construcţie dezechilibrată, aparent haotică, cu
discontinuităţi, suprapuneri, paralelisme, inserţii;
circulară / în spirală / sinusoidală etc.;
principii compoziţionale: memoria afectivă,
cronologie inversă; tehnici narative: inserţii,
alternanţe, play-back, simetrii răsturnate, a
contrapunctului, a colajului etc.
- incipit modern („ex abrupto”, de tipul decupajului;
sau al prefeţei pragmatice” ori al „punerii în abis”);
- supramarchează/suprimă pragul dintre real şi
ficţiune;
- final deschis, indeterminat, cu deschidere în forma de con;
-structura narativă complexă, cu planuri supraetajate,cu
predominanta planului interior,analitic;
Personaje relativizate, dilematice, inconsecvente,
indeterminate, atipice; ipostaze existenţiale (spaima de
moarte, alienarea, eşecul existenţial, solitudinea,absurdul).
 Romanul Realist-obiectiv - Ion
În cadrul evoluţiei romanului românesc, se poate vorbi de “momentul
Rebreanu”. Prozatorul continuă şi adânceşte cercetarea societăţii româneşti, în
tradiţia lui N. Filimon, D. Zamfirescu, I. Slavici şi M. Sadoveanu, printr-o vastă
documentare şi compoziţie, printr-un studiu atent de analiză psihologică. El are
contingenţă în fiecare, dar se diferenţiază de ei în chip radical. De Slavici şi de
Sadoveanu îl apropie
orientarea predilectă către lumea satului, de Duiliu Zamfirescu surprinderea scenelor
de masă.

Ne aflăm în faţa unui scriitor obiectiv, care uimeşte prin puterea de a prezenta viaţa în complexitatea ei socială
şi psihologică. Rebreanu rămâne la romanul frescă socială, palpitând de dramatism. În această direcţie a vastelor
construcţii epice, cu caracter obiectiv, şi în orientarea romanului psihologic pe făgaş realist stă principala contribuţie a
lui Rebreanu, care face din el creatorul romanului modern în literatura română. Pe această bază se situează şi locul lui
eminent între romancierii europeni ai problematicii ţărăneşti şi ai cazurilor de conştiinţă.
 Formula de roman pe care o adoptă Liviu Rebreanu este modernă: ea rezultă în primul rând, din schimbarea
perspectivei de investigaţie românească. Diferită e doar metoda, căci romanul, şi în cazul lui Rebreanu, rămâne în
actualitatea vieţii. Rebreanu însă o interpretează obiectiv , ca problemă, fără intenţii moralizatoare sau
sentimentalism. În această perspectivă largă capătă motivaţie drama căsniciei din romanul Ion, răscoala din romanul
cu acelaşi nume, încercarea de evadare din romanul Pădurea spânzuraţilor, ori crima din romanul Ciuleandra.
Primul în ordine cronologică este romanul Ion , apărut în 1920, care schimbă cursul istoriei romanului
românesc, scoţându-l din criza îndelungii sale aşezări. Ion este un roman al structurilor sociale ţărăneşti:
intelectualitatea satului, în disputa pentru autoritate, este reprezentată de preotul Belciug, şi împovărata familie a
învăţătorului Herdelea; ţărănimea înstărită, prin Vasile Baciu şi George, cea săracă, prin familia Glanetaşului.
Romanul, conceput astfel, extinde viziunea epică în toate straturile societăţii româneşti, prin diversitatea
cotidianului, prin acumulare de întâmplări îndreptate spre firescul vieţii. În acest firesc, al vieţii, se constituie o
întreagă lume, o multitudine de personaje, puternic individualizate. Determinarea lor este socială; conduita însă,
particulară, diferenţiază structuri social-umane, potrivit cu rosturile intime ale fiecărui personaj. Procesul creator al
romanului a fost îndelung şi constă în sudarea într-o viziune unitară a trei experienţe de viaţă trăită (sărutatul
pământului întâlnită şi la eroul Buteau din romanul La terre al lui E. Zola; păţania fetei bogate de la ţară Rodovica -
Ruşinea; convorbirea cu un fecior de la ţară deznădăjduit că n-are pământ).
 Romanul psihologic
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Romanul este structurat în două cărţi, cu titluri semnificative “Ultima noapte de dragoste”, care exprimă
aspiraţia către sentimental de iubire absolută, şi “Întâia noapte de război”, care ilustrează imaginea războiului tragic
şi absurd, că iminenţa a morţii.
Dacă prima parte a romanului este o ficţiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit şi nici nut raise o dramă de
iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă o experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei romane,
în timpul primului război mondial.
Este un roman modern deoarece: Stefan Ghiorghidiu este intelectual, foloseşte
mijloace moderne de analiza psihologică (introspecţia, monologul interior), demitizări
(iubirea, războiul, statul).
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman subiectiv
deoarece evenimentele sunt relatate la persoana I, naratorul relatează propriile trăiri,
gânduri, sentimente şi se implina în evenimentele pe care le narează.De asemenea se
remarca autenticitate ,stilul anticalofil, iubirea ,introspecţie ,gelozia ,boală, memorie
involuntara si monologul interior .
Este un roman erotic întrucât sunt prezente mitul iubirii şi motivul cuplului. Stefan
Ghiorghiu vede în Ela idealul de femeie (se căsătoreşte cu ea din orgoliu, deoarece
era cea mai frumoasă fată din Universitate), apoi ca pe o Madonă falsă (este uimit
când observă că ELei îi plăcea să discute politică, să intervină indiscutiile bărbaţilor).
Nu o mai recunoaşte (în ochii lui Stefan, Ela decade, devine o femeie oarecare), îşi
dă seama că e îndrăgostit de o iluzie (în capitotlul “Diagonalele unui testament”,
viaţa celor doi se schimbă radical), într-un final iubirea dintre cei doi eşuează.
Cartea I: ,,Ultima noapte de dragoste” -plan subiectiv-forma memorialista
Cartea a II-a: ,, Întâia noapte de război” -plan obiectiv-forma de campanie
Tema iubirii : cu accent pe radiografia unui sentiment – gelozia
Tema războiului : cu accent pe experienţa contactului nemijlocit cu moartea
 Romanul experienței - Maitreyi
Romanul experientei reprezinta o categorie a romanului interbelic, bazata pe crearea impresiei de
autenticitate, de tangibil, prin utilizarea unor elemente care tin de realitate (pagini de jurnal, scrisori, biografii reale
etc.) sau prin fabricarea acestora, cu rolul de a mima realitatea.
Proza experientei este una a subiectivitatii si a autenticitatii, a unei intense trairi la nivel spiritual, traduse prin
trecerea unor evenimente exterioare in planul profund interior, definitoriu, al personajelor. Stilistic, romanul este
caracterizat de sinceritatea exprimarii, de surprinderea vietii prin intermediul unei tendinte anticalofile, de refuz al
scrisului frumos, impodobit. El tinde, asadar, catre confesiune, dand impresia cititorului ca este martor al unei
experiente traite pas cu pas, asemeni unui sir de capturi din viata personajelor.
Romanul „Maitreyi” de Mircea Eliade ilustrează mitul cunoaşterii şi al fericirii prin
iubire,fiind şi primul roman exotic din literatura română. La prima vedere putem spune că
romanul îşi permite o dramă esenţială şi un monolog interior sau un flux al conştiinţei
pornind de la experienaţa pe care eroul,Allan,un tanar englez, o are la Calcutta.
Romanul aparut in 1933, face parte din literatura modernă interbelică şi ilustrează
epicul pur, care creează eroul lucid, dominat de dorinţa cunoaşterii de sine, care-şi
ordonează epic experienţele trăite.
Maitreyi este mai mult decat o poveste de dragoste. Este un roman al experientelor superioare, al
trairilor spirituale care strabat rigorile unor culturi incompatibile, al unui conflict dintre eros si
luciditate care dezlantuie fortele universale si ii transforma pe protagonisti in proiectii ale cosmicului in
lumea materiala. Romanul dovedeste din plin estetica la care a aderat Mircea Eliade, punand problema
raportului literatura / viata in aceiasi termeni ca si Camil Petrescu: autenticitate, de-teatralizare,
experienta interioara, luciditate. 
În 1928, Mircea Eliade pleacă în India, la Universitatea din Calcutta, unde învaţă sanscrita şi studiază
filozofia hindusă cu profesorul Narendra Sen. El locuieşte o vreme în casa celebrului filozof, unde o
cunoaşte pe fiica acestuia, Maitreyi. Mircea Eliade consemnează într-un jurnal faptele, întâmplările,
experienţa trăită în India şi acesta stă la baza viitoarei creaţii epice, „Maitreyi”, în care autorul
esenţializeaza mitul iubirii şi motivul cuplului. Acest roman semi-autobiografic prezintă o poveste de
dragoste dintre Allan, care era în vizită în India, şi tânăra bengaleză Maitreyi Devi. Allan are ocazia să
intre în contact cu India autentică atunci când este invitat să locuiască în casa profesorului Narendra
Sen. Foarte curând el se îndrăgosteşte de fiica acestuia, Maitreyi, o tânără studentă şi poetă. Ceea ce
urmează este un flirt care se transformă într-o poveste de dragoste imposibilă şi cu sfârşit tragic.
Romanul balzacian - Enigma Otiliei
Enigma Otiliei este unul dintre marile romane romanesti interbelice. Este scrisa
in 1938 de George Calinescu, autor care este de asemenea un recunoscut critic
literar, eseist, romancier si istoric literar. Romanul este o specie a genului epic
de mari dimensiuni, cu mai multe conflicte, un singur fir narativ si o actiune
ampla.Enigma Otiliei este un roman balzacian deoarece cuprinde anumite
trasatori folosite de Balzac.Tema operei o constituie incercarea familiei Tulea
de a mosteni averea lui Costache Giurgiuveanu, fresca Bucurestiului de la
inceputul secolului al XX si procesul de maturizare a tanarului student la
medicina, Felix Sima, opera capatand o tenta de bildungsroman.
Titlul operei, initial Parintii Otiliei, denumire oferita romanului din cauza
diverselor personaje care incercau sa-i influenteze viata Otiliei, a fost schimbat
in Enigma Otiliei cu scopul de a crea un mai mare interes in lumea literara. Un
alt element balzacian este tehnica detaliului semnificativ, element ce confera
verosimilitate operei. Tanarul Felix descrie strada Antim, intr-o seara de la
inceputul anului 1909, iar mai apoi si casa lui Costache Giurgiuveanu.
Relatia incipit-final este de asemenea un element balzacian, Felix descrie casa lui Giurgiuveanu in 1909 si
la aproape un deceniu dupa, dupa ce acesta devine medic si chiar asistent universitar. Criticii vremii au
declarat ca George Calinescu s-a folosit de cunostintele sale in materie de arhitectura, deoarece Felix
descrie cu lux de amanunte, in termeni specifici, casa batranului, acest lucru aducand un minus la
verosimilitatea operei. In roman se gasesc mai multe tipologii: Costache Giurgiuveanu - avarul; Felix -
tanarul sentimental; Aurica - fata batrana; Aglaia - baba neprietenoasa; Pascalopol - burghezul rafinat; Titi -
debilul si Simion - nebunul.
Singura care scape de incadrarea intr-o tipologie este Otilia, deoarece ea este construita prin tehnica
oglinzilor paralele, tehnica ce semnifica ca fiecare personaj o percepe altfel: Costache - fica sa; Aglaia -
alintata; Aurica - copilaroasa; Felix-imatura; Pascalopol- eventuala dragoste; Titi si Simion- increzatoare in
fortele proprii.Tehnica narativa folosita este "dindarat", naratorul fiind extradiegetic, totusi aceste se
foloseste de caracterizarea directa a personajelor pentru a induce o tipologie specifica.Opera este impartita
in douazeci de capitole, in incipit fiind descrisa casa, strada, timpul actiunii si personajele
principaleConflictele operei sunt diverse, dar principalul este cel dintre clanul Tulea si Otilia, conflict bazat
pe mostenirea lui Costache Giurgiuveanu.Un alt conflict este cel erotic-amoros, dintre Felix si Pascalopol,
bazandu-se pe frumoasa Otilia.Romanul se termina cu discutia dintre Pascalopol si Felix, discutie ce duce
spre ideea ca Otilia a devenit o femeie anonima, maritandu-se cu un conte argentinian dupa ce l-a parasit pe
Pascalopol.
Romanul inițiatic - Baltagul
Critic, toată problema „Baltagului”, roman care şi-a luat ca punct de plecare
o baladă populară, a fost următoarea: de a stabili ce parte din el continuă să
se afle în sfera de influenţă a mitului şi a misterului lui fundamental, şi ce
parte s-a separat de ea, devenind bunul realismului.
Critica a rămas împărţită în această privinţă. Perpessicius este cel mai decis
de a afirma că „întâiul dintre merite şi cel mai preţios al Baltagului constă
în „a fi păstrat aceastei povestiri germinată în glastra de cleştar a Mioriţei
toată puritatea de timbru a baladei şi tot conturul ei astral” (Menţiuni
critice).
 Părerea contrară o susţine I. Negoiţescu: „ În Baltagul, concepţia moral şi liric metafizică din Mioriţa este
sistematic elucidată...Preluând datele strict epice ale baladei populare, Sadoveanu s-a îndepărtat mult de mitic (de
misterul ei liric, de spiritualitatea ei enigmatic ancestrală)” (Analize şi sinteze).
O încercare de conciliere face Paul Georgescu : „Am observat că Baltagul nu conţine o singură structură, ci,
deocamdată suficient, două complementare: una monografică, epică, realistă; cealaltă simbolică, mitică.
Un dat trece dintr-o structură într-alta fără a se altera considerabil, dar manifestând valenţe noi” (Polivalenţa
necesară). Se observă uşor care sunt dificultăţile principale. Cea dintâi provine din faptul că societatea pastorală,
arhaică, din baladă, este confruntată în „Baltagul” cu o lume nouă, bazată pe acumularea capitalului, care îşi are
instituţiile şi moravurile specifice.
Putem, de exemplu, să explicăm uciderea lui Lipan numai prin invidia şi lăcomia primară a ciobanilor, aşadar
printr-o cauză compatibilă cu mitul. În aceste condiţii, mandatul Vitoriei are un sens transcendental şi sacru, izvorât
din realităţile mitului.