DEFECȚIUNI ALE ELEMENTELOR ȘI SISTEMELOR

1. Neconformanțe și defecțiuni
În practică se utilizează noțiunile de neconformanță și defecțiune care având
înțelesuri apropiate și nefiind identice, se impune a fi definite.
Neconformanța este o abatere a unei caracteristici de calitate de la nivelul
dorit sau stare, care apare cu o severitate suficientă ca produsul sau serviciul
asociat să nu îndeplinească cerința unei specificații.
• Defectul este o abatere a unei caracteristici de calitate de la nivelul dorit sau
stare, care apare cu o severitate suficientă ca produsul sau serviciul asociat să
nu satisfacă cerințele de utilizare dorite, normale sau rațional previzibile.
• Defectul este evenimentul fundamental în teoria fiabilității.
• Se constată că termenul de “neconformanță” se folosește la controlul calității
la producători sau la recepția unui produs, iar termenul de “defect” se
folosește în exploatare. O transmisie poate, de exemplu, să fie neconformă
dar să nu fie defectă. O defecțiune are întotdeauna asociată o
neconformanță.
• Defectele produselor pot fi de diverse tipuri şi niveluri de gravitate (variind de
la efecte minore – cum ar fi defectarea unui plaz de trupiță – până la
catastrofe, care duc la pierderi de vieţi omeneşti.
Defecțiunea reprezintă o pierdere totală sau parțială a calității de funcționare,
precum și orice modificare a valorilor parametrilor constructivi și funcționali în afara
limitelor impuse de documentație. Cele mai multe defecte apar în urma unor greșeli
de concepție (cele mai costisitoare), de fabricație (în principal datorită nerespectării
documentației tehnice) sau de exploatare (în cauză fiind condiții improprii de folosire,
personal cu calificare necorespunzătoare ş.a.).
Criterii de clasificare a defecțiunilor:
A. după durata defecțiunii:
• defecțiune temporară: apare în anumite condiții și dispare fără a fi necesară
intervenția omului, după îndepărtarea cauzelor care au generat-o. De exemplu,
motorul nu dezvoltă puterea normală din cauza temperaturii prea ridicate a
mediului ambiant.
• defecțiune intermitentă: este temporară și se repetă; în mod curent se datorează
unui regim sau unor condiții anormale de lucru.
• defecțiune stabilă: nu poate fi înlăturată prin repararea sau înlocuirea elementului
sau subansamblului defect.
B. după momentul apariției defectării:
• defecte timpurii (precoce sau de rodaj) - sunt datorate unor imperfecțiuni de
proiectare sau de fabricație
• defecțiuni întâmplătoare - manifestate pe timpul duratei normale de viață
• defecțiunii de uzură sau îmbătrânire - tipice pentru perioada finală.
C. după modul de depistare:
• vizibile
• ascunse
D. după metoda de eliminare a defectelor:
• schimbarea piesei defecte
• repararea piesei defecte
• reglare
E. după posibilitatea eliminării cauzei:
• eliminabilă
• neeliminabilă
F. după complexitatea intervenţiei tehnice necesare pentru eliminarea cauzei:
• simplă
• complexă
G. după nivelul de defectare:
• totală
• parțială
H. după pondere și efect:
• minore
• majore
• critice
• Inadmisibile
I. după rata de defectare:
• aleatoare (λ = const.)
• premature
• tardive
În cazul sistemelor reale, datorită neomogenității lor inerente, se poate considera că
acestea sunt formate din asamblarea unor mici obiecte perfecte (verigi) având
caracteristici diferite.
Rezistența (sarcina) critică a unui sistem real este dată de veriga sa cea mai slabă.
Pentru sarcinile aplicate pe perioade extrem de lungi se pot defini două rezistențe:
a. sarcina pe care un produs o poate suporta pe o perioadă de timp infinită fără
modificare sau deteriorare. Aceasta este rezistența efectivă reală și este egală cu
rezistența verigii celei mai slabe din sistem;
b. sarcina pe care un obiect o poate suporta pe o perioadă de timp infinită cu
modificări, dar fără defectare. Aceasta este rezistența limită reală. Ea este egală
cu rezistența unei verigi slabe intermediare, rezistență care este mai mare decât
sarcina aplicată pe verigile rămase.
În cazul unui produs în care un număr de verigi au cedat, sarcina pe verigile rămase
crește cu fiecare verigă căzută. Astfel, viteza de creștere a sarcinii este legată de
înmulțirea defectării verigilor.
Timpul necesar ca o verigă defectă să o afecteze pe următoarea devine mai scurt,
procesul de defectare se accelerează conducând la “defectarea prin avalanșă”.
• Din punct de vedere fiabilistic, rezistența unui produs real va fi mai mare decât
sarcina numai o perioadă de timp, datorită scăderii rezistenței prin procesul de
deteriorare. În momentul în care rezistența scade la valoarea sarcinii, obiectul se
defectează, fiabilitatea devine nulă, durata de viață (durabilitatea) se încheie.
 Durabilitatea sau durata de viață a echipamentelor
Durabilitate = intervalul de timp în care produsul sau echipamentul își păstrează
proprietatea de a lucra în condiții normale, interval care este cuprins între două
reparații succesive ale acestuia.
Din punct de vedere al fiabilității, rezistența unui produs real va fi mai mare decât
sarcina numai o perioadă de timp, datorită scăderii rezistenței prin procesul de
deteriorare. În momentul în care rezistența scade la valoarea sarcinii, obiectul se
defectează, fiabilitatea devine nulă, durata de viață (durabilitatea) se încheie.

Durata de funcționare corectă (durata de viață)

R = min/max ; a = amplitudinea
tensiunii de încărcare
 Durabilitatea sau durata de viață a echipamentelor
Durabilitatea în unități convenționale se poate determina trasând pe același
grafic valoarea maximă probabilă a sarcinii (sarcină admisibilă) și cea a
rezistenței, stabilind apoi timpul la care sarcina depășește pentru prima oară
rezistența. Se disting două cazuri:

- rezistența constantă (cu excepția perioadei de rodaj, obiectele având o durabilitate

probabilă și o durabilitate reală egale cu timpul de funcționare determinat de
intersecția curbelor rezistenței și sarcinii admisibile, respectiv a sarcinii reale;
- rezistența scade în timp, durabilitatea determinându-se în mod similar primului caz.
În ambele cazuri nu se poate stabili exact momentul căderii ce corespunde celei mai
mari sarcini probabile (sarcina admisibilă). Durabilitatea reală poate fi mai mare sau
mai mică decât cea probabilă.
 Durabilitatea sau durata de viață a echipamentelor
În cele mai multe cazuri pentru sarcina maximă se poate stabili un interval de
încredere.
Aplicând această tehnică este posibil ca durabilitatea reală obținută să fie
cuprinsă între două valori limită L1 și L2 cu o probabilitate de aproximativ 2/3.
Din cele arătate mai înainte se desprind următoarele:
- nu este posibil să se descrie fiabilitatea unui obiect real, în speță a unei
transmisii mecanice, supus unei sarcini și într-un mediu ambiant, fără a lua în
considerație timpul, în special durabilitatea;
- dacă într-un obiect (sistem)
există sau apare o sursă de
deteriorare, reducerea sarcinii
conduce la creșterea
durabilității.
- fiabilitatea nu este
proprietatea unui obiect, ci a
sistemului complex format din
obiect, mediu și sarcină.
Fiabilitatea se poate defini în mai multe moduri:
 Fiabilitatea estimată rezultată din exploatarea experimentală controlată și din
încercările de laborator:
• de anduranță (cu stress / sarcină nominal);
• accelerate (cu stres crescut);
• la distrugere.

 Fiabilitatea operațională care este rezultatul obținut din exploatarea experimentală

controlată.
 Fiabilitatea preliminată, pentru sisteme, rezultată din calcule pe baza fiabilității elementelor
și a structurii sistemului (numită și fiabilitatea structurală a sistemelor).
 Fiabilitatea extrapolata, rezultată din calcule de extrapolare din încercări de laborator
accelerate.
Scopurile implementarii ingineriei fiabilităţii:
• optimizarea timpului de rodaj
• optimizarea perioadei de garanţie şi estimarea costurilor garanţiei
• proiectarea schemei de înlocuire preventive a unor componente dintr-un sistem
reparabil
• estimarea necesarului de piese de schimb şi proiectarea corectă a producţiei în
acest sens
• depistarea componentelor care se defectează şi implicarea cercetării şi
proiectării în scăderea ratei de defectare
• stabilirea momentului din perioada de funcţionare când apare un anumit defect
în scopul indicării schimbării piesei înainte de ieşirea efectivă din uz a acesteia
• studiul efectelor vârstei, a duratei efective de funcţionare, a condiţiilor de
operare asupra fiabilităţii şi elaborarea unor normative sau recomandări care pot
conduce la creşterea fiabilităţii
• crearea unei baze de comparaţie a două sau mai multe proiecte pentru acelaşi
produs, în scopul aplicării criteriului celei mai bune fiabilităţi
• evaluarea redundanţei în proiectul unui produs
• estimarea nivelului de redundanţă necesar atingerii unei fiabilităţi ţintă
• elaborarea unor ghiduri în aplicarea acţiunilor corective destinate minimizării
numărului defectelor şi reducerii timpului şi costului mentenanţei
• stabilirea practicilor de control ale produsului
• optimizarea fiabilităţii la nivel de proiectare, astfel încât costurile de deţinere,
operare şi mentenanţă pe durata de viată a produsului să fie minime
• dezvoltarea unor algoritmi de studiu care să opereze cu un complex de
parametri, cum ar fi fiabilitatea, mentenabilitatea, disponibilitatea, costul,
greutatea, volumul, ergonomia, valoarea de întrebuinţare etc. în scopul obţinerii
unui proiect optim
• reducerea costurilor de garanţie sau creşterea perioadei de garanţie la aceleaşi
costuri
• orientarea consumatorilor privind potenţialii furnizori, din punct de vedere al
fiabilităţii
• dezvoltarea unor indici sau măsuri cantitative ale fiabilităţii, în scopul utilizării
acestora de către departamentele de marketing în promovarea produselor
• creşterea gradului de satisfacţie a clientului, în scopul creşterii numărului de
vânzări
• creşterea profitului, sau la acelaşi profit, crearea unor produse mai fiabile
• promovarea imaginii pozitive a companiilor producătoare, crearea unor
branduri.
Defecțiuni generate de concepția constructivă
• Defecțiunile de proiectare și tehnologice sunt defecțiuni premature și apar
accidental scoțând din funcțiune sistemelor mecanice. Acestea au la bază ruperea
unor organe de mașini (produsă la sarcini nominale, după un timp foarte scurt de
funcționare), griparea termică sau atermică (prin alegerea necorespunzătoare a
cuplului de materiale și necorelația cu lubrifiantul și sistemul de ungere).
• Unele defecțiuni sunt generate de subevaluarea sarcinilor și condițiilor de mediu
ambiant, cât și de utilizarea unor metode empirice sau neadecvate de
dimensionare.
• Alegerea unei soluții constructive neadecvate sau a unei scheme cinematice
insuficient studiate poate compromite, încă din faza proiect tehnic, fiabilitatea.
• Proiectarea unor sisteme mecanice la care este neglijat accesul ușor pentru
întreținere, inspecție și reparare, mai ales la elementele vitale poate avea
consecințe negative.
• Proiectarea necorespunzătoare a sistemului de etanșare a transmisiilor mecanice,
care lucrează în medii abrazive, conduce la defecțiuni cauzate de prezența
particulelor abrazive sau de infestarea lubrifiantului cu apă.
• Totodată transmisiile mecanice care deservesc instalații și utilaje cu creșteri rapide
și mari ale sarcinilor exterioare trebuie prevăzute, încă din proiectare, cu dispozitive
de siguranță (cuplaje limitatoare de moment, rigide sau elastice, transmisii prin
fricțiune etc.).
Defecțiuni datorate concepției tehnologice și de execuție
• Defecțiunile tehnologice apar în special ca urmare a modificărilor constituenților
structurali ai materialelor utilizate (macro- sau microstructură) în raport cu
specificațiile prescrise. Controlul riguros al materialelor și luarea măsurilor
organizatorice și tehnologice de încadrare în specificațiile tehnice constituie factori
de creștere a fiabilității.
• Complexitatea sistemelor, mașinilor, dispozitivelor, sculelor și verificatoarelor, în
corelație cu calificarea personalului conduce la erori care devin tot atâtea surse de
defecțiuni (neconformanțe).
• Prelucrările mecanice necorespunzătoare a suprafețelor de lucru (modificarea
fibrajului la prelucrarea la cald, prelucrări prin așchiere cu regim forțat de lucru)
scad capacitatea portantă, în special la oboseală de contact.
• Prezența rugozităților și ondulațiilor cu geometrii necorespunzătoare pe suprafețele
active ale cuplelor de frecare conduce, atât la micșorarea capacității portante, cât și
la mărirea nivelului de zgomot și vibrații.
• Calitatea montajului introduce factori perturbatori asupra fiabilității, în special prin
jocurile sau strângerile exagerate.
• Controlul (de recepție de la subfurnizori, pe parcurs și final) poate, în mare măsură,
să prevină livrarea de produse necorespunzătoare. Eficiența controlului de calitate
este însă influențată de capabilitatea tehnologiei de fabricație.
• Astfel, tehnologicitatea și controlabilitatea proiectului sunt factori decisivi.
Defecțiuni cauzate de proiectarea tehnologică, de execuție și montaj
Pentru evitarea unor astfel de defecțiuni se impune:
• controlul riguros al materialelor
• calificarea corespunzătoare a personalului
• alegerea adecvată a traseelor tehnologice, mașinilor, utilajelor, SDV-urilor,
aparatelor şi echipamentelor metrologice
• stabilirea corespunzătoare a tehnologiilor pentru a nu micșora capacitatea
portantă a pieselor (conservarea fibrajului, regimuri de prelucrare
adecvate, tratamente termice și termochimice compatibile etc.)
• asigurarea calității suprafețelor (implicarea corectă a factorilor tehnologici,
economici, funcționali etc.)
• evitarea jocurilor nepermise sau a supra strângerilor la montaj
• controlul riguros la montaj (aplicarea unor tehnologii adecvate, flexibile).
Defecțiuni cauzate de uzare
• În procesul funcționării, transmiterea fluxului de forță pentru anumite regimuri
cinematice ale sistemelor mecanice implică existența unei viteze relative între
diferite elemente ale acestora și a unor forțe normale și tangențiale.
• Frecarea, evaluată prin coeficientul de frecare, poate fi utilă - cazul ambreiajelor
cu fricțiune, variatoarelor cu contacte hertziene, transmisiilor prin curele - sau
dăunătoare - cazul lagărelor cu alunecare sau cu rostogolire, angrenajelor cu roți
dințate, transmisiilor cu lanț, etanșărilor cu contact etc.
• Uzarea este întotdeauna dăunătoare și conduce, mai repede sau mai lent, la
scoaterea din funcțiune a elementelor cu mișcare relativă ale sistemelor tehnice.
• Defecțiunile condiționate de procesul de uzare pot fi cauzate de:
 soluțiile constructive neadecvate (cuplul de materiale, lubrifiantul, forma cuplei);
 procesele tehnologice (fabricația, montajul, ajustarea și reglarea elementelor cuplelor
de frecare);
 condițiile de exploatare (abateri de la regimul de lucru - sarcini, viteze- calitatea
mediului de funcționare - temperatură, particule abrazive etc. );
 calitatea întreținerii (nerespectarea duratei de schimb a lubrifianților, timpului și tipului
lubrifiantului de reungere).
• Efectele negative ale uzării : scăderea randamentului, consumul de lubrifiant,
creșterea nivelului de zgomot și vibrații, modificarea raportului de transmitere,
modificarea regimului termic și, în final, deteriorarea principalelor elemente ale
sistemului mecanic fără posibilitate de reparare (blocări ca urmare a modificării
secțiunilor periculoase și creșterii sarcinilor dinamice).
Defecțiuni cauzate de deformații și șocuri
Solicitările organelor de mașini nu depășesc, în cele mai numeroase cazuri, starea
elastică de deformație a macrogeometriei. Deși aceste deformații sunt mici,
prezența lor poate perturba funcționarea altor organe de mașini. Astfel,
deformațiile elastice torsionale și flexionale ale arborilor unei transmisii mecanice
influențează funcționarea corectă a lagărelor cu alunecare sau cu rostogolire,
necesare rezemării arborelui respectiv.
Totodată, deformațiile arborelui influențează și funcționarea corectă a organelor
de mașini care sunt montate pe arbore (roți dințate, roți de lanț, cuplaje etc. ). În
general, deformațiile conduc la sarcini dinamice, vibrații și la repartizarea
neunifomă a sarcinii pe suprafețele active ale unora dintre organele de mașini
care transmit fluxul de forță (angrenaje, rulmenți cu role, variatoare cu fricțiune).
Deformațiile termice pot genera modificări ale distribuției de presiuni în
contactele cuplelor cu mișcare relativă, rezultând valori ale tensiunii care să
depășească limita de curgere a materialelor și deci apariția deformațiilor plastice.
Deformarea stratului superficial este corelată cu rigiditatea locală a contactului.
Rigiditatea reală se definește ca raportul dintre sarcina ce trebuie preluată și
deformația după o anumită direcție.
Deformația corpului în ansamblul său este neglijabilă în raport cu deformația
stratului superficial prevăzut cu neregularități.
Din punct de vedere fizic, procesul de deformare începe cu asperitățile, apoi
cu ondulațiile, abaterile de formă și în final, corpul în ansamblul său.
Defecțiunile cauzate de șocuri provin din acțiunea sarcinilor, corelată cu
discontinuitatea de viteză. Caracteristicile statistice ale șocurilor se regăsesc în
comportarea sistemelor mecanice și, în special, asupra acelor organe de
mașini care nu sunt protejate cu dispozitive de siguranță.
Sistemele mecanice prevăzute cu dispozitive de amortizare a șocurilor sunt
scoase din funcțiune atunci când dispozitivele respective se defectează. Aceste
defecțiuni se manifestă prin ruperea unor elemente de legătură (știfturi,
bolțuri) și întreruperea funcționării pentru înlocuirea elementelor rupte.
Atunci când dispozitivele de amortizare funcționează pe principiul frecării,
defectările se manifestă doar prin întreruperea temporară a funcționării. Dacă
frecvența apariției șocurilor este mare, atunci limitatoarele sunt scoase din
funcțiune ca urmare a uzării prin impact.
Analiza elementară a comportării sistemelor mecanice la şocuri ia în
consideraţie
comportarea la sarcini statice şi mărimea multiplicatorului de impact. Variaţia
statistică a multiplicatorului de impact are implicații asupra determinării
durabilităţii şi fiabilităţii transmisiei mecanice.
Defecţiuni cauzate de mediul ambiant
Nesocotirea factorilor de stres ai mediului ambiant poate genera numeroase
defecțiuni, constituind deseori cauza defecțiunilor primare. Ca tipuri de defecțiuni
trebuie incluse și acelea provocate de conservarea, ambalarea și transportul
sistemelor mecanice, componentelor acestora și pieselor de schimb.
Principalii factori de stres ai mediului ambiant - temperatură, umiditate,
microorganisme și fungi, accelerații, șoc mecanic și vibrații, radiații solare, radiații
nucleare (Röntgen, cosmice), nisip și praf, ceață salină – dau o imagine asupra
varietății solicitărilor la care poate fi supus un sistem mecanic.

Defecţiuni provocate de factorul uman

Lipsa de cunoaștere și lapsusul mintal constituie sursa principalelor defecțiuni provocate
de factorul uman. La acestea se adaugă cele rezultate din neglijarea considerentelor
ergonomice. Defecţiunile provocate de factorul uman se situează cu precădere la
transportul, montajul, exploatarea și întreținerea sistemelor mecanice. Din această cauză,
aspectele mentenabilităţii sunt cel mai puternic afectate.
Prevenirea acestui tip de defecțiuni se poate realiza cel mai eficient în etapa de proiectare.
Transmiterea de informații prin inscripționări clare și greu de șters, manuale de întreținere
și reparații etc., au o deosebită importanță. Sistemele automate de supraveghere și alarmă
au un rol însemnat și prin prisma reducerii defecțiunilor provocate de factorul uman.
A. Modelarea procesului de acumulare a deteriorării componentelor
solicitate la oboseală
O componentă importantă a calculului fiabilităţii previzionale a unui sistem mecanic este
modelarea procesului de acumulare a deteriorării, în care se face legătura între modelul
încărcării reale şi cel al rezistenţei la solicitări variabile a materialului.

A.1. Colective de încărcare

Ca structură, încărcarea reală este formată din forțele și momentele utile (de lucru),
peste care se suprapun sarcinile suplimentare, datorate frecărilor din cuple,
acceleraţiilor şi vibraţiilor sistemului din care face parte sistemul mecanic considerat,
de exemplu o transmisie cu roți dințate.
Colectivul de încărcare se definește ca fiind totalitatea forțelor sau momentelor care
acționează asupra unui sistem într-un anumit interval de timp, ordonate după
mărime și frecvența cumulată. Baza determinării colectivului este funcția de timp a
încărcării, obținută prin măsurare directă pe un sistem, aflat în funcțiune sau prin
calcul de simulare. Se consideră că defectarea se produce când suma deteriorărilor
parțiale Di, îndeplinește condiția:

unde z este numărul total de cicluri aplicate

până la defectare; t - numărul de repetări ale
colectivului de tensiuni, discretizat în k trepte
(conform figurii).

Deteriorarea parţială Di produsă prin aplicarea a n cicluri de solicitare cu amplitudinea σi este:

i

Ni reprezintă numărul limită de cicluri care pot fi aplicate la nivelul de solicitare σi.

în care ND este numărul de cicluri corespunzător punctului de inflexiune al

curbei Wöhler, iar σD este rezistența la oboseală a materialului.

Durabilitatea calculată L
 Caracteristica experimentală a ratei căderilor
Modul de variație a ratei defectărilor delimitează trei perioade tipice din viața
produsului pentru care sunt specifice anumite defecte astfel:
1) perioada infantilă (a defectelor precoce);
2) perioada maturității (a defectelor accidentale);
3) perioada bătrâneții (a defectelor de uzură).
Perioada infantilă, a defectelor precoce sau a mortalității infantile, este etapa în
care rata defectărilor are o valoare ridicată care descrește permanent. Această etapă
cuprinde defectele care apar la începutul punerii în funcțiune a produsului.
Ele sunt datorate în cea mai mare parte unor
defecte de fabricație “ascunse” pe care un
control oricât de riguros nu reușește să le
îndepărteze. Aceste tipuri de defecte nu
trebuie să se producă, în general, la
beneficiar și se caută să se elimine prin
“punerea în probe” a produsului sau prin
rodaj. În cazul unui produs complex
conținând mai multe elemente
(componente) și a cărui încercare ridică
anumite probleme se poate efectua un rodaj
pe subansambluri cu condiția stabilirii
regimului corect de lucru.
 Graficul caracteristicii ratei căderilor
pentru perioada defectelor precoce
a – panta rodajului; b – cazul unui sistem cu
mai multe componente

Panta caracteristicii pe porţiunea a–b poate servi ca indicator al nivelului tehnic al producției.
Intervalul de timp până la b definește durata necesară a rodajului. În cazul echipamentelor sau
sistemelor caracteristica ratei defectărilor λs se obține printr-o simplă însumare a caracteristicilor
componente λi. Dacă elementele componente ale unui sistem sunt omogene, rata căderilor
poate să depășească limita admisibilă. Dacă sistemul este format din componente eterogene,
rata defectărilor poate fi mai mică însă perioada rodajului este mai lungă.

Caracteristica ratei
defectărilor unui sistem
în perioada rodajului
a – sistem cu componente
omogene; b –sistem cu
componente eterogene
Perioada maturității (a vieții utile) produsului este caracterizată numai de defecte
accidentale.  (t) = constant
Această perioadă este cea mai importantă în funcționarea unui produs, iar dacă aceasta se
face cu întreținere, corespunde perioadei celei mai economice de exploatare, fiind cea care
caracterizează rata defectării unui produs. Caracteristica λ(t) indică și momentul când înlocuirea
unui produs cu altul nou este rațională sau nu.

Perioada bătrâneții unui produs este acea etapă în

care rata căderilor crește rapid din cauza defectelor de
uzură. Etapa poate fi subdivizată în etapa 3’ la
începutul bătrâneții sau uzurii, când se pot produce
atât defecte de uzură cât și defecte accidentale, și
etapa 3’’ în care materialul îmbătrânit are evidente
semne de oboseală și defectele sunt provocate numai
de uzură.
Caracteristica ratei căderilor este
legată și de natura sistemului.

Pentru sistemele electromecanice

perioada maturității reprezintă o
suprapunere a perioadei defectelor
precoce cu aceea a uzurii care se
instalează din momentul inițial.

La sistemele mecanice etapa a doua

a caracteristicii este inexistentă.
Defectele precoce scad permanent
iar cele de uzură apar mai târziu cu o
creștere mai rapidă
Coeficientul de siguranță
În domeniul mecanic problemele siguranței în funcționare, în mod clasic, sunt privite prin
prisma coeficientului de siguranță, definit ca raportul între rezistența limită medie (Lmed) și
sarcina de lucru medie (Pmed).

Valoarea limită se poate referi la limita de curgere sau la limita de rupere, în funcție de natura
materialului. Se consideră sarcinile limită (rezistenţa la solicitări) şi sarcinile de lucru (aplicate)
ca fiind supuse legii de repartiție normală.
Se notează sarcinile aplicate cu  şi rezistenţa la solicitări (sarcina limită) cu ρ.
În funcție de poziția celor două curbe ale densității de probabilitate considerate f() şi f(ρ),
există două concepţii (metode) de proiectare:
Metoda durabilității controlate (“safe-life method”) la care curbele densității de probabilitate
nu se intersectează, neexistând nici un pericol ca elementul proiectat să suporte sarcina limită
și în consecință defectarea nu se produce.
Metoda degradării controlabile (“fail-safe method”) la care curbele f(ν) și f(ρ) se intersectează
atingându-se deci sarcina limită și se admite un anumit procent de defectare (aria hașurată).
La stabilirea valorii coeficientului de siguranță se iau în considerare mai multe
particularități ale piesei sau sistemului real, cum ar fi:
• natura materialului utilizat – eventuale neomogenități, mod de fabricare,
tratamente termice aplicate;
• durata de folosire a piesei – duratele scurte implică tensiuni admisibile mai mari;
• modul de acțiune a sarcinilor în timp;
• precizia evaluării sarcinilor și a ipotezelor de calcul;
• tipul solicitării;
• temperatura de funcționare.
Aplicație. Să se determine fiabilitatea unui reductor de turație într-o treaptă, știind că valorile
fiabilității rulmenților și angrenajului sunt cele date în tabel, iar fiabilitățile arborilor sunt 1,
datorită supradimensionării impuse de limitarea deformațiilor elastice.

Dacă se deteriorează una din componentele reductorului, acesta se defectează, prin urmare,
ansamblul are o schemă structurală cu elemente dispuse în serie. Defectarea angrenajului se
poate face în trei moduri: prin piting, prin ruperea danturii pinionului (roata 1) sau prin ruperea
danturii roții 2. Astfel, angrenajul se consideră format din trei elemente. Aplicând expresia :

Practic, valoarea fiabilității ansamblului este dată de valorile fiabilității rulmenților, componente
mult mai ieftine decât angrenajul. Prin urmare, dacă este necesară creșterea suplimentară a
fiabilității reductorului, aceasta se poate obține relativ ușor prin înlocuirea rulmenţilor A, B şi D
la un interval de timp mai mic decât durata impusă de 15000 ore.
Dacă fiabilitățile componentelor sunt modelate cu legea exponențială negativă, atunci
fiabilitatea ansamblului, cu elemente dispuse în serie, se determină cu :

unde s-au considerat valorile medii ale intensității de defectare din tabel pentru cei 4 rulmenți
cu role și pentru angrenajul considerat ca un subansamblu, iar în cazul arborilor s-au
intensitățile de defectare au fost considerate nule.
Aplicație. Să se determine modul de variație în timp a indicatorilor de fiabilitate
pentru un lot de 220 de anvelope, cunoscând timpii (exprimați în km echivalenți) de
defectare. Limitele intervalului de defectare sunt date de momentele: tmin = 43.000
km echiv. tmax = 125.000 km echiv.

1. Mărimea orientativă a subintervalului de observare se determină cu relaţia lui

Sturges:

Se rotunjește la valoarea Δt = 10000 km echiv.

2. Numărul de subintervale de observare:

3. Se vor admite 9 subintervale caracteristice intervalului de cuprindere. Intervalul de

cuprindere, în acest caz, va fi limitat de valorile:
t'min = 40.000 km echiv. < tmin
t'max = 130.000 km echiv. > tmax
4. Numărul de defectări pe intervale este prezentat în tabel.
 250

200

150

100

50

0
30 40 50 60 70 80 90 100 110 120 130

Nr. anvelope la inceput de interval Nr. anvelope defecte in intervalul i

Nr. cumulat de anvelope defecte

Se va lucra in Excel direct

 5. Media timpului de bună funcționare a anvelopelor (/1000):

45 ∗35+55 ∗ 45+65 ∗60+ …

¿  =69,95 𝑘𝑚 𝑒𝑐h𝑖𝑣 .
220

6.Dispersia timpului de bună funcționare:

2
1
¿  ( 45 − 69 .95 ) 35+ ( 5 5− 69.95 )2 4 5+…=¿
220 − 1

7. Abaterea medie pătratică: