Sunteți pe pagina 1din 28

Relaţia joc- dezvoltare

Aspecte conceptuale generale


Între dezvoltarea copilului sub toate aspectele şi
joc este o relaţie strânsă.
Încă de la naştere accederea copilului la
cunoaşterea lumii înconjurătoare se realizează cu
ajutorul jocului.
La început putem afirma că jocul are mai mult un
caracter imprecis, psihologii l-au numit non-joc,
copilul manipulează jucăriile instinctiv, dar treptat
jocul va prinde contur şi va deveni mult mai bine
conturat.
Jocul, ca activitate specifică copilăriei este o
formă de conduită a copilului care se bazează pe
imaginaţie şi pe trăsăturile ei specifice: vivacitate,
superficialitate, trăirea iluziilor.
V. Stern,
care a studiat fenomenul apariţiei jocului a plecat
de la premisa care stipulează îngustimea
universului în care trăieşte copilul.
Expansiunea spre necunoscut se realizează
tocmai cu ajutorul jocului, jocul oferă copilului
posibilitatea de a accede spre o lume necunoscută
în mod gradat, treptat, fără a se simţi frustrat de
dezavantajele necunoaşterii.
Ca să înţelegem mai bine modul în care jocul îşi
face simţită prezenţa în orice moment al copilăriei
trebuie să înţelegem evoluţia nivelului de
dezvoltare fizică şi mai ales psihică a copilului.
Dezvoltarea umană
Dacă vorbim de dezvoltarea umană în general, a
copilului în particular ne referim la nişte etape pe
care le parcurge în mod obligatoriu în drumul său
spre maturizare.
Aceste etape sau perioade cuprind ele însele faze
de dezvoltare, de progres, de evoluţie, de
transformare de natură fizică, psihică, morală,
socială.
Dezvoltarea umană este grevată de această
trecere de la o vârstă la alta având la bază mai
mulţi factori care se autodetermină şi care au o
deosebită complexitate.
De aceea dezvoltarea poate fi
analizată prin prisma mai multor
ştiinţe ca: antropologie, sociologie,
educaţie, ecologie, biologie,
psihologie şi pedagogie.
Teorii
Una dintre teorii este teoria învăţării sociale, care elaborează
principiul conform căruia dezvoltarea copilului este
determinată de contactele pe care le are cu alte persoane,
iar aceste contacte vor determina influenţe majore în
evoluţia lui.
O altă teorie este implementată în abordarea psihanalitică.
În studiul dezvoltării copilului regăsim şi teoria structuralistă,
care pune accent pe maturizarea biologică a acestuia şi pe
dezvoltarea secvenţială a cogniţiei sale.
Fiecare teorie şi-a avut adepţii ei care au adus contribuţii
substanţiale la dezvoltarea teoriilor, facilitând accesul la
cunoaşterea psihologiei umane din perspective diferite, cu
rol în activitatea educativă practică.
Rolul interacţiunii sociale în
dezvoltarea copilului
Personalitatea şi comportamentul copilului
se dezvoltă ca urmare a interacţiunii
sociale, interacţiunea socială reprezintă o
formă de condiţionare care are ca repere:
recompensa şi pedeapsa;
Imitarea;
identificarea cu anumite modele;
sumarea de roluri sociale;
conformarea la expectanţe.
Rolul interacţiunilor sociale

Pe parcursul dezvoltării sale copilul


participă la diferitele procese sociale:
percepţia socială şi înţelegerea
comportamentului oamenilor;
asumarea rolurilor sociale şi a
comportamentelor asociate lor;
comunicarea socială atât verbală cât şi
non-verbală.
Relaţia de ataşament
Primele relaţii sociale pe care le stabileşte copilul sunt
cele cu părinţii, în special ataşamentul între copil şi
mamă, ataşament stabilizat în jurul vârstei de
aproximativ şapte luni.
Mama face apel tot la joc atunci când interacţionează cu
copilul ei, fie utilizând tot felul de jucării „zăngănitoare” cu
care încearcă să-i atragă atenţia copilului, fie utilizând
jocuri de cuvinte pentru a-l liniştii, fie pur şi simplu
jucându-se cu el prin diferite gesturi liniştitoare: atingerea
succesivă a bărbiei, mângâierea obrajilor, gâdilatul,
exerciţii de gimnastică etc.
Pe măsură ce această interacţiune se dezvoltă, copilul şi
părinţii se acomodează şi, treptat, se formează între ei o
relaţie de ataşament.
Modalităţi de interacţiune socială

Primul contact al copilului cu lumea exterioară are


loc prin procesul de interacţiune cu părinţii, realizat
pe diverse căi:
în procesul de hrănire, de îngrijire;
De comunicare, prin gesturi, mimică;
jocurile şi vorbele persoanei care are grijă de el, de
obicei mama.
Jocurile simple: de gestică, manipulare de obiecte
îi pot oferi copilului o experienţă variată;
Alte modalităţi de stimulare: zâmbetul, ridicarea şi
strângerea în braţe, gâdilatul, jocurile simple,
comunicarea de orice tip.
Interacţiunea umană şi învăţarea

Din aceasta diversitate de comportamente


pe care le manifestă părinţii în relaţiile cu
copilul, copilul începe să îşi formeze
primele cunoştinţe despre lumea
înconjurătoare.
Interacţiunea umană determină reacţii ce
duc la stimulare şi învăţare de
comportamente.
S-a observat tendinţa copilului de a
reacţiona mai puternic la oameni, decât la
alţi stimuli din mediul său, cum ar fi lumina
sau zgomotele
Omul fiinţă socială
Fiinţele umane, în comparaţie cu multe alte
specii sunt fiinţe sociabile şi, în mod normal
nu-şi trăiesc viaţa complet izolate, au
nevoie de stimulare socială pentru
dezvoltarea potenţialităţilor native.
Copilul încă de la naştere dovedeşte o
tendinţă de socializare foarte puternică şi
foarte bine conturată, conform observaţiilor
realizate de cercetători.
Studiile au demonstrat existenţa tendinţei
înnăscute a copiilor de a zâmbi când
privesc ceva care seamănă cu o figură
umană.
Răspunsul la stimuli
Când copilul este foarte mic, această tendinţă se manifestă
ca răspuns la stimuli foarte simpli (cum ar fi o bucată ovală
de carton pe care sunt desenate două puncte, care
seamănă cu figura umană), dar pe măsură ce copilul creşte
şi experienţa sa se amplifică, nu mai reacţionează la o astfel
de imagine, stimulii trebuie să fie mult mai detaliaţi.
Astfel, după cinci luni copilul va reacţiona la o imagine mai
aproape de realitate cum ar fi o fotografie.
Pe lângă tendinţa de bază pe care copilul învaţă să o
complice pe măsură ce se dezvoltă, apare ataşamentul care
pare a fi o formă de “programare” biologică (IRM) şi care se
dezvoltă şi devine mai complexă pe măsura acumulării de
noi experienţe pe care copilul le dobândeşte interacţionând
cu mediul social.
Imitarea
O alta modalitate importantă de interacţiune între
adulţi şi copii este imitarea gesturilor şi a mimicii
prin observarea şi exersarea lor repetată.
copiii chiar foarte mici imită expresiile mamelor lor.
În activitatea zilnică de îngrijire a copilului, de
obicei mama afişează deseori expresii faciale
exagerate atunci când vorbeşte bebeluşului, şi s-a
observat că bebeluşii de câteva săptămâni se
angajează în interacţiuni cu mamele lor şi imită
expresiile acestora, lucru deosebit de important în
evoluţia lor.
Trecerea spre comunicare
Are loc fenomenul de trecere de la contagiune la
comunicare.
Principalele tipuri de imitare întâlnite la sugarii
foarte mici (12-21 zile) sunt deschiderea gurii şi
scoaterea limbii, dar, pe măsura ce cresc
capacităţile lor de imitare şi de răspuns la stimuli
devin din ce în ce mai complexe.
Plânsul poate fi, de asemenea, considerat
modalitate de comunicare, o modalitate de
adaptare la mediu, o formă de a cere ajutor,
mamele îşi dezvoltâ o capacitate de înţelegere a
plânsului copilului lor, diferenţiind situaţiile în care
copilul este flămând, are dureri, sau pur şi simplu
simte nevoia de afecţiune(de a fi luat în braţe) etc
Comunicarea vizuală
Una din cele mai importante variante de
comunicare între mama şi copil, asupra
căreia s-au concentrat numeroşi cercetători
este contactul vizual;
dilatarea pupileloreste o cale prin care
semnalăm inconştient afecţiunea faţă de
alte persoane;
este un semnal pe care îl transmit şi copiii,
mai ales faţă de părinţii lor, începând chiar
de la vârsta de patru luni.
Înainte de aceasta vârstă îl afişează la
vederea oricărei figuri.
Acest aspect sugerează două
lucruri:

mai întâi că persoanele care


interacţionează cu copilul vor primi şi
alte mesaje în afară de zâmbet,
arătându-le că şi copilului îi face plăcere
interacţiunea;
în al doilea rând se observă că începând
de la patru luni copilul începe să aibă
preferinţe în privinţa persoanelor din
jurul său.
Comunicarea non-verbală

fundamentează dezvoltarea
ataşamentelor între copil şi părinţi,
constituind o primă experienţă care va
fi utilă în interacţiunile sociale viitoare.
încă de la naştere, copilul este dotat
cu un set de comportamente pe care
se va baza dezvoltarea interacţiunilor
sociale.
Reflexul Moro
Reflex înnăscut al copilului este: la auzul unui
zgomot puternic în imediata lui apropiere copilul
reacţionează automat, îşi întinde brusc braţele,
apoi le strânge la piept, începe să plângă
deschizându-şi larg ochii.
Reflexele de acest tip se întâlnesc la nou-născuţi,
deşi adesea dispar cu totul după aproximativ cinci
zile.
Reflexul Moro este folosit pentru a testa
funcţionarea normală a creierului şi a corpului unui
nou-născut;
Este un răspuns adaptativ util la un stimul care
sperie, având ca rezultat apropierea copilului de
mamă;
Este un stimul şi pentru mamă, care la rândul ei,
va fi mai protectoare faţă de copil.
Socializarea copilului
Există trei modalităţi de încurajare:
prin procesul de imitare şi identificare;
prin învăţarea directă.
Imitarea presupune copierea unei anumite acţiuni
sau a unui set de acţiuni şi permite copilului să
dobândească o serie de deprinderi fizice, foarte
rapid şi eficient.
Copilul mic se joacă adoptând roluri sociale şi
imitând adulţii pe care i-a văzut în aceste roluri.
Toate aceste lucruri fac parte din procesul prin
care copilul învaţă comportamente pe care le
poate utiliza mai târziu;
prin imitare copilul este capabil să înveţe mai mult
decât prin învăţarea directă.
Învăţarea directă

Deseori copilul învăţa bazându-se pe


observaţiile pe care le acumulează
inconştient;
acest lucru începe cu procesul de imitare;
învăţarea se interiorizează rapid, astfel
încât copilul ajunge să se identifice cu
persoana sau cu rolul respectiv.
Identificarea are loc într-o perioadă mult
mai mare de timp decât imitarea şi se
crede că, învăţarea rolurilor sociale, cum ar
fi învăţarea rolului de sex, au loc prin
procesul de identificare.
Rolul modeleler
Datorită acestui lucru teoreticienii învăţării sociale,
consideră că prezenţa modelelor este foarte
importantă în dezvoltare;
modelele de rol îi oferă copilului ghidare;
orientare spre un comportament adecvat în viaţă.
Cercetătorii au realizat o serie de experimente prin
care au investigat imitarea modelelor la copii şi au
observat că:
nu toate modelele au fost imitate în mod egal;
copiii au imitat modelele pe care le-au considerat
similare lor;
Au ales modelele în funcţie de sex.
Rolul întăririlor
Cercetătorii au investigat modul în care
întăritoarele pozitive (cum ar fi lauda sau
încurajarea) pot influenţa învăţarea prin
imitare.
Dacă o purtare agresivă este ignorată sau
pedepsită atunci este mai puţin probabil să
se repete;
însă acţiunile agresive care au consecinţe
satisfăcătoare pentru agresor au o
probabilitate mai mare în a se repeta.
Relaţiile afective
cordialitatea şi apropierea dintr-o relaţie
pot avea influenţe pozitive asupra
procesului de identificare.
S-a constatat că băieţii care au relaţii calde
de afecţiune cu taţii lor, obţin în principiu,
scoruri mai mari la testele de masculinitate
decât băieţii a căror relaţie cu tatăl este
mai rezervată.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru fete: cu
cât relaţia cu mamele lor este mai strânsă,
cu atât mai puternică este identificarea cu
feminitatea.
Întăririle emoţionale
Copiii învaţă foarte mult prin imitare şi
identificare, dar şi prin intermediul reacţiilor
directe din partea adulţilor, fiind o
modalitate importantă de pregătire a
copiilor pentru a se comporta conform
exigenţelor sociale.
Autoîntăririle şi pedepsele iau cel mai
adesea forma unor întăriri emoţionale
(mândria şi satisfacţia în primul caz,
ruşinea şi culpabilitatea în cel de-al doilea).
Depresia face şi ea parte frecvent din setul
de pedepse autoadministrate.
Educarea conştiinţei
Standardele de apreciere sunt învăţate prin
modelare în principal de la părinţi sau de la alte
persoane cu mare influenţă în copilărie;
Nivelul de apreciere este ulterior modificat datorită
interacţiunilor dintre standarde şi performanţe.
Fiecare societate modelează comportamentul
copiilor prin recompense, (laude şi atenţia
adulţilor, pe care copiii le consideră recompense),
dar şi pedepse adecvate social.
Este de preferat ca tipul de pedepse pe care le
utilizează părinţii să se coreleze cu dezvoltarea
unui simţ puternic al conştiinţei la copil
Rolul explicaţiilor
Pedepsele psihologice par să fie eficiente prin
producerea unei conştiinţe puternice la copii;
actul de a-şi cere scuze se interiorizează:
copilul ajunge în timp să regrete faptele sale;
să se simtă vinovat şi responsabil.
cu condiţia:
oferirii unor explicaţii, pentru a li se clarifica expectanţele
adulţilor;
motivarea regulilor .
pe când singurul efect al pedepsei fizice ar fi teama
de a nu fi descoperit şi nu dezvoltarea unei
conştiinţe puternice.
Explicaţiile oferite par să încurajeze copilul să se
comporte sociabil.
Piaget -teoria operaţională.

1-stadiul senzorio-motor, desfăşurat


de la naştere până la vârsta de 2 ani,
când copilul este preocupat de
câştigarea controlului motor şi
învăţarea obiectelor fizice.