- activitate firească de satisfacere a dorinţei de mişcare; de manifestare spontană; de acţiune; - de afirmare a independenţei copilului. A determinat numeroşi psihologi să studieze aprofundat jocul şi enunţe diferite teorii despre joc. Stanley Hall Granville pornind de la teoria biologică a lui Haeckel, conform căreia ontogeneza repetă filogeneza, explică jocul ca fiind o repetare a instinctelor şi formelor de viaţă primitivă, desigur o abordare simplistă. Karl Gross
adept al aceleiaşi teorii,
vede jocul ca un exerciţiu pregătitor pentru viaţă. El numeşte teoria sa teoria exersării sau a autoeducării. Copilul la naştere prin bagajul genetic moştenit are premisele unui comportament orientat spre un scop. Cu toate acestea reacţiile înnăscute nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemelor majore ale vieţii cu care se confruntă copilul. De aceea perioada copilăriei oferă posibilitatea acumulărilor adaptive. Acumulările adaptive sunt posibile datorită comportamentului copilului care se bazează pe imitaţie. Jocul nu este altceva decât un mijloc de exersare a predispoziţiilor naturale în scopul maturizării . Gross spunea:
Dacă dezvoltarea capacităţilor de adaptare la
problematica ce o va impune viaţa constituie ţelul principal al copilăriei noastre, în acest lanţ astfel orientat de fenomene, locul cel mai proeminent revine jocului. Deşi Gross a pus problema jocului prin teoria exersării şi a ridicat jocul pe treapta activităţilor esenţiale pentru dezvoltarea copilului şi această explicaţie este simplistă, Gross comparâ jocul uman cu cel al animalelor. Gross
constată că jocul este o exersare anticipativă văzând în
joc doar sensul biologic.
compară jocul copilului de-a vânătoarea, cu jocul pisicii cu
ghemul de aţă.
consideră că experienţele individuale apar pe baza
experienţei specifice fixată prin ereditate.
Ori ne este foarte clar că formarea experienţelor
individuale constau în adaptarea comportamentului de specie la elementele variabile ale mediului extern. A.S. Makarenko a atribuit jocului o importanţă considerabilă în viaţa copilului. Prin joc se realizează educaţia viitorului om de acţiune. Aşa cum se comportă copilul în joc, tot aşa se va comporta şi în muncă în perioada maturităţii. De asemenea, stabileşte asemănările dintre joc şi muncă care constau în următoarele trei elemente comune : „a). atât în joc cât şi în muncă avem de-a face cu un efort fizic şi intelectual. Fără acest efort, jocul devine pasiv, nu poate mobiliza forţele fizice şi psihice ale copilului. În mod similar, nici munca nu dă randament dacă este lipsită de efort fizic şi intelectual. b).a doua trăsătură comună constă în coloritul emotiv pozitiv propriu unui joc reuşit, la fel ca şi la muncii, care duce la rezultatul prevăzut. Jocul şi munca produce în egală măsură plăcere, s-ar putea spune că plăcerea în joc, pasiunea copilului pentru joc sunt elemente intrinsece ale jocului, la fel ca şi plăcerea pe care o simte omul în desfăşurarea muncii productive. c). a treia trăsătură comună o formează simţul de răspundere, care apare atât în joc, cât şi în muncă. În joc, simţul de răspundere se manifestă prin grija copilului faţă de jucării, prin respectarea cerinţelor şi a regulilor jocului. Dar şi în muncă simţul de răspundere se manifestă în grija pentru bunul obştesc, pentru gospodărirea lui raţională. K.D. Uşinski arată că : Jocul e joc tocmai pentru că în el copilul e de sine stătător; de aceea orice amestec al adultului în joc îi răpeşte forţa reală de dezvoltare. Adulţii nu pot avea decât o singură influenţă asupra jocului, fără să distingă caracterul lui de joc, şi anume furnizarea materialului pentru construcţii de care copilul se va ocupa însă independent Lewis William Stern
Preia o parte din ideile lui Gross despre joc, dar îi
aduce completări. O primă completare priveşte caracterul anticipativ al maturizării capacităţilor copilului. până la 6 ani, copilul acumulează, prin inteligenţă, 68% din totalul operativităţii intelectuale pe care le-ar avea la 17 ani (conform studiilor psihologului B.S.Bloom). Cea de-a doua completare contrazice ideile lui Gross referitoare la teoria anticipării, care sublinia că jocul însuşi este un mod specific de manifestare a diferitelor instincte şi înclinaţii . Jocul nu este doar manifestare instinctivă, jocul se îmbogăţeşte prin acumulări sociale. Cea de-a treia completare se referă la aspectul că atunci când imită, copilul nu urmează pasiv modelul jocului, ci el urmează nişte predispoziţii determinate de condiţiile interne ale dezvoltării şi diferenţierii. Însă Stern suprimă rolul de progres al imitaţiei, punând-o pe seama tendinţelor interne, a instinctelor. Herbert Spencer
aşează imitaţia la baza jocului;
lansează teoria surplusului de energie, conform căreia copilul posedă un surplus de energie care trebuie epuizat, pentru sănătatea copilului, acest surplus de energie se epuizează prin joc. Această teorie desigur că nu este valabilă, copilul jucându-se chiar şi atunci când este obosit. Karl Buhler este adeptul teoriei satisfacţiei funcţionale. Noţiunea se defineşte prin: plăcerea, sau desfătarea pe care o aduce jocul în viaţa copilului, iar pe de altă parte prin bucuria anticipativă a rezultatului activităţii. Satisfacţia funcţională apare în etapa formării deprinderilor, orice joc prin el însuşi provoacă plăcerea, prin perfecţionare sa. Teorie plăcerii funcţionale este şi ea o teorie nerealistă, copilul se joacă şi jocuri care nu trezesc întotdeauna doar plăcere şi satisfacţie. Jocul în conţinutul său cuprinde elemente care nu provoacă totdeauna doar plăcere, de multe ori copilul în joc pierde în faţa colegilor de loc, sau se accidentează, aleargă şi cade, se zgârie, se loveşte etc., toate acestea îi provoacă chiar neplăcere, dar copilul nu renunţă la joc, dimpotrivă el continuă să se joace şi în aceste condiţii. Sigmund Freud
Interpretează natura jocului la copil influenţat fiind de teoria
psihanalitică. El nu este preocupat de o teorie a jocului, el atinge problematica jocului din necesitatea de a pătrunde dincolo de principiul satisfacţiei în legătură cu nevrozele traumatice. Freud atribuie jocului explicaţii prin teoria tendinţelor refulate. Copilul în joc îşi satisface trăirile refulate. Teoria psihodinamică a dezvoltării explică jocul ca pe un mijloc de eliberare a emoţiilor îngrădite. Copiii folosesc jocul pentru a explora şi controla propriile trăiri şi afecte, exteriorizându-şi teama şi anxietatea într-o situaţie sigură şi protectoare. Jocul poate fi considerat un mecanism de apărare împotriva problemelor sufleteşti şi o modalitate de control al comportamentului. Anna Freud consideră că jocul nu posedă statut de obiect prin el însuşi, dar serveşte activităţilor eu-lui şi fantasmelor subiacente acestora. Aceste activităţi derivă direct din unul dintre instinctele componente, fie sunt investite cu energii pulsionale deplasate, fie sunt sublimate. Jocurile copiilor îşi au originea în activităţile imaginative de grup ale perioadei oedipiene (Complexul Oedip). acestea determină evoluţia în expresii simbolice formalizate, uneori în tendinţe agresive (apărare, competiţie etc. Aceste manifestări fiind guvernate de reguli inflexibile la care fiecare persoană trebuie să se supună, un copil nu poate participa cu succes la ele înainte de a achiziţiona o oarecare adaptare la realitate şi o oarecare toleranţă la frustrare. Excelenţa şi plăcerea în joc sunt determinate de: bagajul genetic; dezvoltarea personalităţii copilului ; integritatea aparatului motor. Anna Freud sublinia că importante în jocurile de grup sunt: angajarea pozitivă; agresivitatea controlată ; prezenţa ambiţiei. Alfred Adler Explică jocul prin teoria complexului de inferioritate, copilul îşi satisface în joc complexele. Sentimentul de neputinţă pe care îl resimte copilul este compensat prin funcţia puterii şi dominaţiei, pe care o regăseşte în joc. Teoria contravine realităţii, în realitate jocul este mult mai complex decât cum îl prefigurează autorul acestei teorii. Idei valoroase consideră că: jocurile în viaţa copilului determină pregătirea lui pentru viitor. Jocurile reprezintă auxiliare stimulative ale educaţiei. Jocul dezvoltă spiritul pentru imaginaţie ; Jocul dezvoltă dexterităţi prin structurări ale raportului dintre copil şi mediul său de viaţă; Jocul exersează sentimentul de comuniune socială. Jocul determină dezvoltarea psihică a copilului, dar totodată este determinat de această dezvoltare. Jocul determină: pregătirea pentru viaţă; sentimentul de comuniune; setea de a comanda; dorinţa de a domina. Jocul determină dezvoltarea spiritului creativ care există potenţial la copil. Maria Montessori vine cu aspecte pozitive în explicarea jocului arătând valenţele formative ale acestuia asupra dezvoltării copilului; concepţia ei este unilaterală insistând doar pe exersarea organelor de simţ şi mai puţin pe dezvoltarea aspectelor intelectual - creative. această exersare este însă organizată de aşa natură, încât prin materialul didactic preconizat, copilul nu poate venii în contact direct cu viaţa reală, cu lumea plantelor, cu cea a animalelor. P.H.Leshaft
Insistă asupra teoriei jocului ca exerciţiu
pregătitor pentru viaţă. Insistă pe rolul formator şi stimulativ al îndrumării jocului de către adult pentru a dezvolta caracteristicile înnăscute ale copiilor. Jocul reprezintă un exerciţiu prin imitaţie cu scopul perfecţionării şi dezvoltării copilului pentru viaţa reală. A.N.Leontiev Lansează o nouă teorie după care jocul este: un tip fundamental de activitate cu rol decisiv în dezvoltarea şi evoluţia necesară a copilului, constând în transpunerea şi reproducerea vieţii reale într-o modalitate proprie copilăriei. Jocul este transpunerea pe plan imaginar a vieţii reale pe baza transfigurării realităţii, prelucrării aspiraţiilor, tendinţelor, dorinţelor copilului. Jocul polarizează celelalte activităţi din viaţa copilului,; Jocul reprezintă activitatea dominantă ca durată şi pondere, dar şi ca eficienţă deoarece jocul produce modificări substanţiale în psihicul copilului. Édouard Claparède
spunea că: Jocul este singura atmosferă în
care fiinţa sa psihologică poate să respire şi în consecinţă poate să acţioneze. A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil, nu ne putem imagina copilărie fără râsetele şi jocurile sale. Teoria sa îşi are originile în concepţia biologică despre joc El precizează că: jocul la copil spre deosebire de animale, exersează nu instincte ci funcţii motrice şi mintale. Jocul este determinat în primul rând de nevoile copilului; iar în al doilea rând de gradul de dezvoltare organică. Jocul este văzut ca: un agent de dezvoltare; de expansiune a personalităţii în devenire. J.Chateau explică jocul ca un motor de declanşare a comportamentului ludic care determină: trezirea personalităţii; descătuşarea fiinţei umane de lumea înconjurătoare; anticiparea conduitelor superioare. Pentru Chateau jocul reprezintă o activitate în care copilul : îşi formează atitudini; îşi interiorizează reguli de viaţă; îşi formează profilul moral. Copilul nu are altă modalitate de afirmare decât prin joc. Jocul contribuie la clarificarea deosebirilor existente între poziţia copiilor şi a adulţilor. Jocurile contribuie la autoafirmarea copiilor; fiecare joc reprezintă o încercare a voinţei; Jocul este o şcoală a comportamentului voliţional, o perfectare a personalităţii. Piaget a investigat legătura dintre evoluţia jocului şi dezvoltarea gândirii şi a susţinut faptul ca nivelul de dezvoltare al copiilor poate fi dedus, în parte, din activităţile de joc. El a formulat trei stadii principale ale activităţii de joc: 1. deprinderea de joc –corespunde stadiului sensorio-motor al dezvoltării. Se pune accentul asupra exersării şi controlului mişcărilor şi asupra explorării obiectelor prin observare şi atingere. Activitatea de joc a copiilor conţine multe mişcări repetitive care sunt făcute din simpla plăcere de a-şi demonstra măiestria deprinderilor implicate; 2 jocul simbolic –corespunde cu stadiul preoperaţional. Copilul angajează fantezia şi produce realul în joc, se bucură când foloseşte un obiect pentru a-l simboliza pe altul. 3 jocul cu reguli –caracterizează stadiile operaţionale. Procesele de gândire ale copilului devin mai logice, iar jocul implică utilizarea regulilor şi procedeelor. După opinia lui Piaget
jocul este adaptare, adică o expresie a procesului de asimilare în
care copilul încearcă să înţeleagă lumea din jur şi să o schimbe pentru a corespunde propriei înţelegeri şi experienţe. Jocul la originea sa senzoriomotorie nu este decât o asimilare a realului la eu. formele esenţiale de joc sunt: jocul exerciţiu, jocurile simbolice; jocurile cu reguli; Prin aceste forme copilul asimilează realul la activitatea proprie, asigurând astfel transformarea realităţii la nevoile sale. Cea mai importantă funcţie a jocului este cea de adaptare, ce se realizează prin asimilare şi acomodare, asimilarea realului la eu şi acomodarea prim imitaţia eului, la real. Pentru Piaget jocul dobândeşte un caracter reactiv, dar şi creativ, iar echilibrarea dintre cele două fenomene se realizează pe baza inteligenţei. jocul simbolic este gândirea egocentrică în forma sa pură. Funcţia fundamentală a jocului este de a apăra eul împotriva acomodărilor forţate la realitate. Copilul fiind nevoit să se adapteze permanent la cerinţele adulţilor, ale căror interese şi reguli rămân exterioare; jocul transformă realitatea printr-o asimilare în conformitate cu trebuinţele eului său. Imitaţia reprezintă o acomodare mai mult sau mai puţin modificată la modelele exterioare; inteligenţa reprezintă echilibrul dintre asimilare şi acomodare. În vederea adaptării sociale copilul se ajută de limbaj, pe care îl preia aşa cum este. Şi Piaget are lacune în explicarea jocului, în sensul că acordă prea puţină importanţă rolului jocului în dezvoltarea gândirii. Erikson[1] (1963) afirma: “jocul copilului este forma infantilă a abilitaţii umane de a face faţă experienţei prin crearea situaţiilor model şi de a domina realitatea prin experimentare şi planificare”. [1]Erikson a elaborat modelul dezvoltării psihosociale a personalităţii. Vîgotski (1967) consideră activitatea de joc ca fiind principalul factor al dezvoltării generale. Autorul a creat teoria zonei maximei dezvoltări conform căreia prin intermediul jocului se amplifică o zona de dezvoltare proximală unde copilul poate opera la un nivel superior vârstei sale normale şi o consideră o modalitate de a evalua potenţialul de dezvoltare al copilului la un anumit moment, observarea diferenţei dintre nivelurile de activitate obţinute în timpul jocului şi cele ale comportamentului uzual. El precizează că jocul este tipul fundamental de activitate la vârsta preşcolară. Vîgotski consideră că:
- jocul apare datorită tendinţelor irealizabile şi datorită
impulsului specific copilului de a-şi duce la îndeplinire imediat plăcerile; - jocul este marcat de caracterul specific creat de situaţiile imaginare, ce presupune transferul de semnificaţii de la un obiect la altul şi acţiuni ce reproduc într-o formă generalizată şi prescurtată acţiuni reale ale adultului; - orice joc conţine reguli, sunt regulile autolimitării şi autodeterminării interioare; - jocul operează cu semnificaţii, mişcarea apare în câmpul semantic, dar şi exterior lui; - jocul creează în permanenţă situaţii care îl obligă pe copil să acţioneze împotriva impulsurilor nemijlocite, prin subordonarea faţă de reguli; - jocul este izvorul dezvoltării. Jerome S. Bruner (1983)
consideră jocul modalitatea principală de dezvoltare a
deprinderilor psihice şi fizice ale copilului. Prin joc potenţialul de învăţare al copilului se îmbunătăţeşte, creşte motivaţia lui pentru învăţare. Jocul contribuie la dezvoltarea experienţei de viaţă a copilului prin experimentare progresivă şi acumulări complexe. Jocul contribuie la rezolvarea problemelor şi la înţelegerea modului de utilizare a instrumentelor. Sylva şi colaboratorii, (1980) au identificat jocul ca activitate ludică care provoacă şi stimulează copilul la activităţi complexe, angajând toate capacităţile şi abilităţile copilului. Krauss şi alţi specialişti, (1999/2000), au identificat şi alte teorii legate de joc, unele similare cu teoriile de mai sus. (Cyril J. Barber, Robert M. Krauss). Teoria eliberării de energie Această teorie explică modalitatea de eliberare a surplusului de energie de care copilul trebuie să se disperseze. Acest lucru se întâmplă prin intermediul jocului. Teoria instinctului de joc
Realizând o comparaţie între om şi
animale s-a observat că amândouă speciile posedă anumite capacităţi sau instincte moştenite, care în mare parte sunt reorientate şi cizelate prin educaţie. Unul dintre aceste instincte îl reprezintă pofta de joc. Teoria purificării (catarsis) Psihologii explică că oamenii în general sunt conduşi de instincte iniţial agresive şi neacceptabile vieţii în comunitate. Jocul reprezintă o calea de deposedare a acestor încărcături genetice negative pe o cale paşnică. Teoria exerciţiului Copilul născându-se întră într-o lume în general ostilă, are nevoie de o acomodare temporală şi spaţială, iar această adaptare la mediul înconjurător se realizează prin joc, ca o creaţie înţeleaptă a naturii. Teoria recreării Jocul reprezintă o cale de îndepărtare a plictiselii şi de umplere a timpului disponibil prin activităţi plăcute. Teoria satisfacerii aparente De cele mai multe ori realitatea în care trăim nu ne satisface şi de aceea recurgem la joc ca o formă de refulare şi îndepărtare a neplăcerilor.
Jocul oferă posibilitatea omului de a se dota cu
puteri nebănuite şi de a schimba şi reflecta realitatea după propriile dorinţe. Teoria expansiunii eu-lui Jocul dă posibilitatea copilului de a experimenta, de a învăţa şi prelucra date necesare în decursul vieţii sale viitoare. Teoria dezvoltării creativităţii Jocul indiferent sub ce formă se desfăşoară are la bază fantezia şi capacitatea de organizare şi modelare, de creare. M. Taiban afirmă că : Jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a copiilor cu viaţa înconjurătoare, constituie un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoştinţelor dobândite.
Asigură înţelegerea anumitor legături interne, a
semnificaţiei activităţii umane, în care copilul se încadrează treptat, nici un alt mijloc nu favorizează mai deplin integrarea copilului în viaţa cotidiană, deoarece jocul este calea care reproduce viaţa reală sub forma ei cea mai directă – acţiunea. Jocul este asemenea unui film retrospectiv, în care copilul îşi oglindeşte propriile impresii şi le derulează de această dată ca participant direct şi nu numai ca spectator.
Or, nici o altă cale nu este mai propice
înţelegerii vieţii decât participarea directă la fluxul ei. Problema educativă Dirijarea şi orientarea diverselor surse de inspiraţie ale jocurilor copiilor, în primul rând a surselor indirecte ca literatura, plastica, teatrul, inclusiv teatrul de păpuşi. Cu cât copiii evoluează pe plan fizic şi psihic, ponderea elementului de joc scade. Procesul de instruire se realizează în acest nou context în cadrul lecţiilor. Trecerea de la joc la lecţie se face printr-o formă intermediară (lecţia sub formă de joc sau jocul didactic). Jocul didactic este: un valoros mijloc de instruire şi educare; o metodă eficientă în procesul instructiv-educativ; poate fi utilizat ca procedeu însoţind alte metode educative; poate să constituire o formă de organizare a activităţii şi vieţii copiilor. Ursula Şchiopu susţine ideea că : „Jocul apare ca o activitate fundamentală formativă şi dominantă în copilărie, iar munca are aceleaşi caracteristici, din ce în ce mai pregnante, pe măsură ce se depăşeşte copilăria, este un fel de anticameră vastă şi bogat ornată a muncii.
Aşadar jocul trebuie privit drept activitate care
formează, modelează inteligenţa, dar pe de altă parte permite să se surprindă numeroase din caracteristicile ei.” –Ursula Şchiopu consideră că:
jocul prilejuieşte o refacere energetică, o
relaxare, o odihnă activă evidentă, pe când munca se realizează printr-un important consum de energie care trebuie refăcut. Jocul copiilor poate constitui un teren important de descifrare a capacităţilor psihologice, inclusiv a celor intelectuale şi a trăsăturilor de personalitate, a aspectelor mai importante ale sociabilităţii copilului. Ursula Şchiopu: „Jocul stimulează creşterea capacităţii de a trăi din plin, cu pasiune, fiecare moment, organizând tensiunea proprie acţiunilor cu finalitate, având funcţia de o mare şi complexă şcoală a vieţii.”