Sunteți pe pagina 1din 57

Determinismul complex

al fenomenului ludic

Prof.univ.dr.Gabriela Kelemen
Teorii despre joc

Jocul în viaţa copilului:


- activitate firească de satisfacere a
dorinţei de mişcare;
 de manifestare spontană;
 de acţiune;
- de afirmare a independenţei copilului.
A determinat numeroşi psihologi să studieze
aprofundat jocul şi enunţe diferite teorii despre joc.
Stanley Hall Granville
 pornind de la teoria biologică a lui Haeckel,
conform căreia ontogeneza repetă
filogeneza,
 explică jocul ca fiind o repetare a instinctelor
şi formelor de viaţă primitivă,
 desigur o abordare simplistă.
Karl Gross

 adept al aceleiaşi teorii,


 vede jocul ca un exerciţiu pregătitor pentru
viaţă.
 El numeşte teoria sa teoria exersării sau a
autoeducării.
 Copilul la naştere prin bagajul genetic
moştenit are premisele unui comportament
orientat spre un scop.
 Cu toate acestea reacţiile înnăscute nu sunt
suficiente pentru rezolvarea problemelor
majore ale vieţii cu care se confruntă copilul.
 De aceea perioada copilăriei oferă posibilitatea
acumulărilor adaptive.
 Acumulările adaptive sunt posibile datorită
comportamentului copilului care se bazează pe
imitaţie.
 Jocul nu este altceva decât un mijloc de exersare a
predispoziţiilor naturale în scopul maturizării .
Gross spunea:

 Dacă dezvoltarea capacităţilor de adaptare la


problematica ce o va impune viaţa constituie ţelul
principal al copilăriei noastre, în acest lanţ astfel
orientat de fenomene, locul cel mai proeminent
revine jocului.
 Deşi Gross a pus problema jocului prin teoria
exersării şi a ridicat jocul pe treapta activităţilor
esenţiale pentru dezvoltarea copilului şi această
explicaţie este simplistă,
 Gross comparâ jocul uman cu cel al animalelor.
Gross

 constată că jocul este o exersare anticipativă văzând în


joc doar sensul biologic.

 compară jocul copilului de-a vânătoarea, cu jocul pisicii cu


ghemul de aţă.

 consideră că experienţele individuale apar pe baza


experienţei specifice fixată prin ereditate.

 Ori ne este foarte clar că formarea experienţelor


individuale constau în adaptarea comportamentului de
specie la elementele variabile ale mediului extern.
A.S. Makarenko
 a atribuit jocului o importanţă considerabilă în
viaţa copilului.
 Prin joc se realizează educaţia viitorului om
de acţiune. Aşa cum se comportă copilul în
joc, tot aşa se va comporta şi în muncă în
perioada maturităţii. De asemenea, stabileşte
asemănările dintre joc şi muncă care constau
în următoarele trei elemente comune :
 „a). atât în joc cât şi în muncă avem de-a face
cu un efort fizic şi intelectual. Fără acest
efort, jocul devine pasiv, nu poate mobiliza
forţele fizice şi psihice ale copilului. În mod
similar, nici munca nu dă randament dacă
este lipsită de efort fizic şi intelectual.
 b).a doua trăsătură comună constă în
coloritul emotiv pozitiv propriu unui joc reuşit,
la fel ca şi la muncii, care duce la rezultatul
prevăzut.
 Jocul şi munca produce în egală măsură
plăcere, s-ar putea spune că plăcerea în joc,
pasiunea copilului pentru joc sunt elemente
intrinsece ale jocului, la fel ca şi plăcerea pe
care o simte omul în desfăşurarea muncii
productive.
 c). a treia trăsătură comună o formează
simţul de răspundere, care apare atât în joc,
cât şi în muncă.
 În joc, simţul de răspundere se manifestă prin
grija copilului faţă de jucării, prin respectarea
cerinţelor şi a regulilor jocului.
 Dar şi în muncă simţul de răspundere se
manifestă în grija pentru bunul obştesc,
pentru gospodărirea lui raţională.
K.D. Uşinski arată că :
 Jocul e joc tocmai pentru că în el copilul e de
sine stătător;
 de aceea orice amestec al adultului în joc îi
răpeşte forţa reală de dezvoltare.
 Adulţii nu pot avea decât o singură influenţă
asupra jocului, fără să distingă caracterul lui
de joc, şi anume furnizarea materialului
pentru construcţii de care copilul se va ocupa
însă independent
Lewis William Stern

Preia o parte din ideile lui Gross despre joc, dar îi


aduce completări.
 O primă completare priveşte caracterul anticipativ al
maturizării capacităţilor copilului.
 până la 6 ani, copilul acumulează, prin inteligenţă,
68% din totalul operativităţii intelectuale pe care le-ar
avea la 17 ani (conform studiilor psihologului
B.S.Bloom).
 Cea de-a doua completare contrazice ideile
lui Gross referitoare la teoria anticipării, care
sublinia că jocul însuşi este un mod specific
de manifestare a diferitelor instincte şi
înclinaţii .
 Jocul nu este doar manifestare instinctivă,
jocul se îmbogăţeşte prin acumulări sociale.
Cea de-a treia completare
 se referă la aspectul că atunci când imită,
copilul nu urmează pasiv modelul jocului, ci el
urmează nişte predispoziţii determinate de
condiţiile interne ale dezvoltării şi diferenţierii.
 Însă Stern suprimă rolul de progres al
imitaţiei, punând-o pe seama tendinţelor
interne, a instinctelor.
Herbert Spencer

 aşează imitaţia la baza jocului;


 lansează teoria surplusului de energie,
conform căreia copilul posedă un surplus
de energie care trebuie epuizat,
 pentru sănătatea copilului, acest surplus
de energie se epuizează prin joc.
Această teorie desigur că nu este valabilă,
copilul jucându-se chiar şi atunci când
este obosit.
Karl Buhler
 este adeptul teoriei satisfacţiei funcţionale.
 Noţiunea se defineşte prin:
 plăcerea, sau desfătarea pe care o aduce jocul în viaţa copilului,
 iar pe de altă parte prin bucuria anticipativă a rezultatului
activităţii.
 Satisfacţia funcţională apare în etapa formării deprinderilor,
 orice joc prin el însuşi provoacă plăcerea, prin perfecţionare sa.
 Teorie plăcerii funcţionale este şi ea o teorie nerealistă, copilul se
joacă şi jocuri care nu trezesc întotdeauna doar plăcere şi satisfacţie.
 Jocul în conţinutul său cuprinde elemente care nu provoacă totdeauna
doar plăcere, de multe ori copilul în joc pierde în faţa colegilor de loc,
sau se accidentează, aleargă şi cade, se zgârie, se loveşte etc., toate
acestea îi provoacă chiar neplăcere, dar copilul nu renunţă la joc,
dimpotrivă el continuă să se joace şi în aceste condiţii.
Sigmund Freud

Interpretează natura jocului la copil influenţat fiind de teoria


psihanalitică.
 El nu este preocupat de o teorie a jocului, el atinge problematica
jocului din necesitatea de a pătrunde dincolo de principiul
satisfacţiei în legătură cu nevrozele traumatice.
 Freud atribuie jocului explicaţii prin teoria tendinţelor refulate.
Copilul în joc îşi satisface trăirile refulate.
 Teoria psihodinamică a dezvoltării explică jocul ca pe un mijloc de
eliberare a emoţiilor îngrădite.
 Copiii folosesc jocul pentru a explora şi controla propriile trăiri şi
afecte, exteriorizându-şi teama şi anxietatea într-o situaţie sigură şi
protectoare.
 Jocul poate fi considerat un mecanism de apărare împotriva
problemelor sufleteşti şi o modalitate de control al
comportamentului.
Anna Freud
 consideră că jocul nu posedă statut de obiect prin el însuşi, dar
serveşte activităţilor eu-lui şi fantasmelor subiacente acestora.
 Aceste activităţi derivă direct din unul dintre instinctele
componente, fie sunt investite cu energii pulsionale deplasate, fie
sunt sublimate.
 Jocurile copiilor îşi au originea în activităţile imaginative de grup
ale perioadei oedipiene (Complexul Oedip).
 acestea determină evoluţia în expresii simbolice formalizate,
uneori în tendinţe agresive (apărare, competiţie etc.
 Aceste manifestări fiind guvernate de reguli inflexibile la care
fiecare persoană trebuie să se supună, un copil nu poate participa
cu succes la ele înainte de a achiziţiona o oarecare adaptare la
realitate şi o oarecare toleranţă la frustrare.
 Excelenţa şi plăcerea în joc sunt determinate
de:
 bagajul genetic;
 dezvoltarea personalităţii copilului ;
 integritatea aparatului motor.
 Anna Freud sublinia că importante în jocurile
de grup sunt:
 angajarea pozitivă;
 agresivitatea controlată ;
 prezenţa ambiţiei.
Alfred Adler
 Explică jocul prin teoria complexului de
inferioritate, copilul îşi satisface în joc
complexele.
 Sentimentul de neputinţă pe care îl resimte
copilul este compensat prin funcţia puterii şi
dominaţiei, pe care o regăseşte în joc.
 Teoria contravine realităţii, în realitate jocul este
mult mai complex decât cum îl prefigurează
autorul acestei teorii.
Idei valoroase
 consideră că:
 jocurile în viaţa copilului determină pregătirea lui pentru viitor.
 Jocurile reprezintă auxiliare stimulative ale educaţiei.
 Jocul dezvoltă spiritul pentru imaginaţie ;
 Jocul dezvoltă dexterităţi prin structurări ale raportului dintre copil şi
mediul său de viaţă;
 Jocul exersează sentimentul de comuniune socială.
 Jocul determină dezvoltarea psihică a copilului, dar totodată este
determinat de această dezvoltare.
 Jocul determină:
 pregătirea pentru viaţă;
 sentimentul de comuniune;
 setea de a comanda;
 dorinţa de a domina.
 Jocul determină dezvoltarea spiritului creativ care există potenţial la
copil.
Maria Montessori
 vine cu aspecte pozitive în explicarea jocului arătând
valenţele formative ale acestuia asupra dezvoltării
copilului;
 concepţia ei este unilaterală insistând doar pe exersarea
organelor de simţ şi mai puţin pe dezvoltarea aspectelor
intelectual - creative.
 această exersare este însă organizată de aşa
natură, încât prin materialul didactic preconizat,
copilul nu poate venii în contact direct cu viaţa
reală, cu lumea plantelor, cu cea a animalelor.
P.H.Leshaft

 Insistă asupra teoriei jocului ca exerciţiu


pregătitor pentru viaţă.
 Insistă pe rolul formator şi stimulativ al
îndrumării jocului de către adult pentru a
dezvolta caracteristicile înnăscute ale
copiilor.
 Jocul reprezintă un exerciţiu prin imitaţie
cu scopul perfecţionării şi dezvoltării
copilului pentru viaţa reală.
A.N.Leontiev
 Lansează o nouă teorie după care jocul este:
 un tip fundamental de activitate cu rol decisiv în
dezvoltarea şi evoluţia necesară a copilului, constând în
transpunerea şi reproducerea vieţii reale într-o
modalitate proprie copilăriei.
 Jocul este transpunerea pe plan imaginar a vieţii reale pe
baza transfigurării realităţii, prelucrării aspiraţiilor,
tendinţelor, dorinţelor copilului.
 Jocul polarizează celelalte activităţi din viaţa copilului,;
 Jocul reprezintă activitatea dominantă ca durată şi
pondere, dar şi ca eficienţă deoarece jocul produce
modificări substanţiale în psihicul copilului.
Édouard Claparède

 spunea că: Jocul este singura atmosferă în


care fiinţa sa psihologică poate să respire şi
în consecinţă poate să acţioneze.
 A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă
a ne întreba de ce este copil, nu ne putem
imagina copilărie fără râsetele şi jocurile
sale.
Teoria sa îşi are originile în
concepţia biologică despre joc
 El precizează că:
 jocul la copil spre deosebire de animale, exersează nu
instincte ci funcţii motrice şi mintale.
 Jocul este determinat în primul rând de nevoile
copilului;
 iar în al doilea rând de gradul de dezvoltare organică.
 Jocul este văzut ca:
 un agent de dezvoltare;
 de expansiune a personalităţii în devenire.
J.Chateau
 explică jocul ca un motor de declanşare a
comportamentului ludic care determină:
 trezirea personalităţii;
 descătuşarea fiinţei umane de lumea
înconjurătoare;
 anticiparea conduitelor superioare.
Pentru Chateau jocul reprezintă
 o activitate în care copilul :
 îşi formează atitudini;
 îşi interiorizează reguli de viaţă;
 îşi formează profilul moral.
 Copilul nu are altă modalitate de afirmare decât prin joc.
 Jocul contribuie la clarificarea deosebirilor existente între
poziţia copiilor şi a adulţilor.
 Jocurile contribuie la autoafirmarea copiilor;
 fiecare joc reprezintă o încercare a voinţei;
 Jocul este o şcoală a comportamentului voliţional, o
perfectare a personalităţii.
Piaget
 a investigat legătura dintre evoluţia jocului şi
dezvoltarea gândirii şi a susţinut faptul ca
nivelul de dezvoltare al copiilor poate fi
dedus, în parte, din activităţile de joc.
 El a formulat trei stadii principale ale
activităţii de joc:
1. deprinderea de joc
 –corespunde stadiului sensorio-motor al
dezvoltării.
 Se pune accentul asupra exersării şi
controlului mişcărilor şi asupra explorării
obiectelor prin observare şi atingere.
 Activitatea de joc a copiilor conţine multe
mişcări repetitive care sunt făcute din simpla
plăcere de a-şi demonstra măiestria
deprinderilor implicate;
2 jocul simbolic
 –corespunde cu stadiul preoperaţional.
 Copilul angajează fantezia şi produce realul
în joc, se bucură când foloseşte un obiect
pentru a-l simboliza pe altul.
3 jocul cu reguli
 –caracterizează stadiile operaţionale.
 Procesele de gândire ale copilului devin mai
logice, iar jocul implică utilizarea regulilor şi
procedeelor.
După opinia lui Piaget

 jocul este adaptare, adică o expresie a procesului de asimilare în


care copilul încearcă să înţeleagă lumea din jur şi să o schimbe
pentru a corespunde propriei înţelegeri şi experienţe.
 Jocul la originea sa senzoriomotorie nu este decât o asimilare a
realului la eu.
 formele esenţiale de joc sunt:
 jocul exerciţiu,
 jocurile simbolice;
 jocurile cu reguli;
Prin aceste forme copilul asimilează realul la activitatea proprie,
asigurând astfel transformarea realităţii la nevoile sale.
 Cea mai importantă funcţie a jocului este cea de adaptare, ce se
realizează prin asimilare şi acomodare, asimilarea realului la eu şi
acomodarea prim imitaţia eului, la real.
Pentru Piaget
 jocul dobândeşte un caracter reactiv, dar şi creativ, iar echilibrarea
dintre cele două fenomene se realizează pe baza inteligenţei.
 jocul simbolic este gândirea egocentrică în forma sa pură. Funcţia
fundamentală a jocului este de a apăra eul împotriva acomodărilor
forţate la realitate.
 Copilul fiind nevoit să se adapteze permanent la cerinţele adulţilor,
ale căror interese şi reguli rămân exterioare;
 jocul transformă realitatea printr-o asimilare în conformitate cu
trebuinţele eului său.
 Imitaţia reprezintă o acomodare mai mult sau mai puţin modificată
la modelele exterioare;
 inteligenţa reprezintă echilibrul dintre asimilare şi acomodare.
 În vederea adaptării sociale copilul se ajută de limbaj, pe care îl preia
aşa cum este.
Şi Piaget are lacune în explicarea jocului, în sensul că acordă prea
puţină importanţă rolului jocului în dezvoltarea gândirii.
Erikson[1] (1963)
 afirma: “jocul copilului este forma infantilă a
abilitaţii umane de a face faţă experienţei prin
crearea situaţiilor model şi de a domina
realitatea prin experimentare şi planificare”.

[1]Erikson a elaborat modelul dezvoltării
psihosociale a personalităţii.
Vîgotski (1967)
 consideră activitatea de joc ca fiind principalul factor
al dezvoltării generale.
 Autorul a creat teoria zonei maximei dezvoltări
conform căreia prin intermediul jocului se amplifică o
zona de dezvoltare proximală unde copilul poate
opera la un nivel superior vârstei sale normale
 şi o consideră o modalitate de a evalua potenţialul
de dezvoltare al copilului la un anumit moment,
observarea diferenţei dintre nivelurile de activitate
obţinute în timpul jocului şi cele ale
comportamentului uzual.
 El precizează că jocul este tipul fundamental de
activitate la vârsta preşcolară.
Vîgotski consideră că:

 - jocul apare datorită tendinţelor irealizabile şi datorită


impulsului specific copilului de a-şi duce la îndeplinire imediat
plăcerile;
 - jocul este marcat de caracterul specific creat de situaţiile
imaginare, ce presupune transferul de semnificaţii de la un
obiect la altul şi acţiuni ce reproduc într-o formă generalizată şi
prescurtată acţiuni reale ale adultului;
 - orice joc conţine reguli, sunt regulile autolimitării şi
autodeterminării interioare;
 - jocul operează cu semnificaţii, mişcarea apare în câmpul
semantic, dar şi exterior lui;
 - jocul creează în permanenţă situaţii care îl obligă pe copil să
acţioneze împotriva impulsurilor nemijlocite, prin subordonarea
faţă de reguli;
 - jocul este izvorul dezvoltării.
Jerome S. Bruner (1983)

 consideră jocul modalitatea principală de dezvoltare a


deprinderilor psihice şi fizice ale copilului.
 Prin joc potenţialul de învăţare al copilului se
îmbunătăţeşte, creşte motivaţia lui pentru învăţare.
 Jocul contribuie la dezvoltarea experienţei de viaţă a
copilului prin experimentare progresivă şi acumulări
complexe.
 Jocul contribuie la rezolvarea problemelor şi la
înţelegerea modului de utilizare a instrumentelor.
Sylva şi colaboratorii, (1980)
 au identificat jocul ca activitate ludică care
provoacă şi stimulează copilul la activităţi
complexe, angajând toate capacităţile şi
abilităţile copilului.
Krauss şi alţi specialişti,
(1999/2000),
 au identificat şi alte teorii legate de joc, unele
similare cu teoriile de mai sus.

(Cyril J. Barber, Robert M. Krauss).
Teoria eliberării de energie
 Această teorie explică modalitatea de
eliberare a surplusului de energie de care
copilul trebuie să se disperseze.
 Acest lucru se întâmplă prin intermediul
jocului.
Teoria instinctului de joc

 Realizând o comparaţie între om şi


animale s-a observat că amândouă
speciile posedă anumite capacităţi sau
instincte moştenite, care în mare parte
sunt reorientate şi cizelate prin educaţie.
 Unul dintre aceste instincte îl reprezintă
pofta de joc.
Teoria purificării (catarsis)
 Psihologii explică că oamenii în general sunt
conduşi de instincte iniţial agresive şi
neacceptabile vieţii în comunitate.
 Jocul reprezintă o calea de deposedare a
acestor încărcături genetice negative pe o
cale paşnică.
Teoria exerciţiului
 Copilul născându-se întră într-o lume în
general ostilă, are nevoie de o acomodare
temporală şi spaţială,
 iar această adaptare la mediul înconjurător
se realizează prin joc,
 ca o creaţie înţeleaptă a naturii.
Teoria recreării
 Jocul reprezintă o cale de îndepărtare a
plictiselii şi de umplere a timpului disponibil
prin activităţi plăcute.
Teoria satisfacerii aparente
 De cele mai multe ori realitatea în care trăim nu ne
satisface şi de aceea recurgem la joc ca o formă de
refulare şi îndepărtare a neplăcerilor.

 Jocul oferă posibilitatea omului de a se dota cu


puteri nebănuite şi de a schimba şi reflecta
realitatea după propriile dorinţe.
Teoria expansiunii eu-lui
 Jocul dă posibilitatea copilului de a
experimenta, de a învăţa şi prelucra date
necesare în decursul vieţii sale viitoare.
Teoria dezvoltării creativităţii
 Jocul indiferent sub ce formă se desfăşoară
are la bază fantezia şi capacitatea de
organizare şi modelare, de creare.
M. Taiban afirmă că :
 Jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a copiilor
cu viaţa înconjurătoare, constituie un mijloc de
valorificare, de aplicare creatoare a cunoştinţelor
dobândite.

 Asigură înţelegerea anumitor legături interne, a


semnificaţiei activităţii umane, în care copilul se
încadrează treptat, nici un alt mijloc nu favorizează
mai deplin integrarea copilului în viaţa cotidiană,
deoarece jocul este calea care reproduce viaţa
reală sub forma ei cea mai directă – acţiunea.
 Jocul este asemenea unui film retrospectiv, în
care copilul îşi oglindeşte propriile impresii şi
le derulează de această dată ca participant
direct şi nu numai ca spectator.

 Or, nici o altă cale nu este mai propice


înţelegerii vieţii decât participarea directă la
fluxul ei.
Problema educativă
 Dirijarea şi orientarea diverselor surse de inspiraţie ale jocurilor
copiilor, în primul rând a surselor indirecte ca literatura, plastica,
teatrul, inclusiv teatrul de păpuşi.
 Cu cât copiii evoluează pe plan fizic şi psihic, ponderea
elementului de joc scade.
 Procesul de instruire se realizează în acest nou context în cadrul
lecţiilor.
 Trecerea de la joc la lecţie se face printr-o formă intermediară
(lecţia sub formă de joc sau jocul didactic).
 Jocul didactic este:
 un valoros mijloc de instruire şi educare;
 o metodă eficientă în procesul instructiv-educativ;
 poate fi utilizat ca procedeu însoţind alte metode educative;
 poate să constituire o formă de organizare a activităţii şi vieţii
copiilor.
Ursula Şchiopu susţine ideea că :
 „Jocul apare ca o activitate fundamentală
formativă şi dominantă în copilărie, iar munca are
aceleaşi caracteristici, din ce în ce mai pregnante,
pe măsură ce se depăşeşte copilăria, este un fel de
anticameră vastă şi bogat ornată a muncii.

 Aşadar jocul trebuie privit drept activitate care


formează, modelează inteligenţa, dar pe de altă
parte permite să se surprindă numeroase din
caracteristicile ei.”
–Ursula Şchiopu consideră că:

 jocul prilejuieşte o refacere energetică, o


relaxare, o odihnă activă evidentă, pe când
munca se realizează printr-un important consum
de energie care trebuie refăcut.
 Jocul copiilor poate constitui un teren important
de descifrare a capacităţilor psihologice, inclusiv
a celor intelectuale şi a trăsăturilor de
personalitate, a aspectelor mai importante ale
sociabilităţii copilului.
Ursula Şchiopu:
 „Jocul stimulează creşterea capacităţii de a
trăi din plin, cu pasiune, fiecare moment,
organizând tensiunea proprie acţiunilor cu
finalitate, având funcţia de o mare şi
complexă şcoală a vieţii.”