Accesul la putere

Puterea este, în principal, un fenomen politic, cea mai importantă

componentă a instituţiilor politice. În acest sens, ea este folosită pentru
menţinerea şi consolidarea unei anumite ordini sociale, pentru asigurarea
funcţionării tuturor instituţiilor sociale, pentru menţinerea coeziunii sociale,
pentru controlul comportamentului cetăţenilor şi prevenirea
comportamentelor nedorite.

Studiul ştiinţific al puterii, în diferitele tipuri de comunitate socială,

presupune analiza metodică a elaborării hotărârilor de acţiune colectivă, a
modului de coordonare a acţiunilor particulare, a reglementărilor
tensiunilor sau conflictelor şi a organizării formale a relaţiilor de conducere-
supunere.
Trăsăturile puterii ca fenomen social.

Puterea socială, este mijlocul prin care societatea se autoreglează şi care

asigură desfăşurarea de ansamblu a tuturor activităţilor umane pe linia
progresului istoric

În societăţile şi regimurile totalitare, puterea funcţionează ca putere unică

(puterea executivă absoarbe puterea legislativă şi pe cea judecătorească
în numele asigurării unităţii de acţiune a puterilor), în timp ce în
societăţile democratice, ea se realizează pe baza principiilor separaţiei,
colaborării şi controlului reciproc al puterilor mai sus menţionate.
A. Manifestarea ca relaţie socială
• Puterea socială constă în existenţa unei relaţii sociale de
regulă, de subordonare, de la conducători la conduşi, dar şi
de conlucrare, pentru realizarea unor scopuri comune între
oameni sau grupuri de oameni, caracteristice oricărei
comunităţi, indiferent de dimensiunile ei (familie, trib, popor,
naţiune), atât la scară naţională, cât şi internaţională.
• Există o legătură clară între orice tip de organizare socială şi
anumite forme de putere, exercitarea puterii fiind dinamica
centrală în cadrul procesului de organizare socială
• B. Asigurarea organizării şi conducerii vieţii sociale. Puterea constituie un element
de importanţă majoră în organizarea, conducerea şi reglarea vieţii sociale. Ea
fixează scopurile activităţii umane, mijloacele pentru realizarea acestor scopuri,
strategia după care trebuie să se acţioneze în acest sens şi asigură valorificarea
energiilor umane prin acţiuni sociale organizate.

• C.Esenţialitatea şi permanenţa. Aceste trăsături relevă că puterea constituie un

element esenţial (de mare importanţă) şi permanent (durabil) al relaţiilor sociale,
asigurând funcţionarea normală a societăţii

• D.Globalitatea. Puterea are, între altele, şi calitatea de factor global şi integrator,

care dirijează şi integrează toate celelalte forme de conducere şi organizare a
activităţilor sociale.

• E.Sintetizarea valorilor sociale. Valorile promovate de putere reprezintă o sinteză a

celorlalte valori manifestate la nivel social, care va reflecta, prin intermediul unor
considerente de ordin general, interesele majorităţii sociale, dar fără a omite pe
cele care ţin de tradiţia istorică, morală sau culturală.
F. Asimetria rolurilor în cadrul relaţiei de putere. Asimetria rolurilor determină şi o
asimetrie a relaţiilor ce se stabilesc între conducători şi conduşi, respectiv de
dominaţie şi de subordonare (supunere). Asimetriile menţionate rezultă din faptul că
deţinătorul puterii (conducătorul) exercită un control mai mare asupra
comportamentului supuşilor decât invers, deşi reciprocitatea influenţei rămâne
valabilă. Asimetria arată, de asemenea, că resursele de putere sunt inegal distribuite şi
că acest tip de relaţie nu poate funcţiona în afara diviziunii conducători-conduşi.

G. Folosirea coerciţiei. Dată fiind asimetria (inegalitatea) raporturilor dintre

conducători şi conduşi, puterea se poate folosi şi de coerciţie (constrângere) pentru
îndeplinirea atribuţiunilor sale de organizare şi conducere socială. Coerciţia presupune
folosirea măsurilor de constrângere pentru a determina o persoană (un grup de
persoane) să îndeplinească anumite obligaţii. Ea poate fi de natură economică,
psihologică sau fizică.
 Diversitatea formelor de manifestare ale puterii

Criterii de clasificare:
a) natura domeniului de activitate umană.
- putere politică, manifestată în sfera relaţiilor create între membrii societăţii în
procesul de organizare şi conducere socială;
- putere legislativă căreia îi revine rolul de a face, amenda sau anula legi pentru
societate.
- putere executivă, responsabilă de aplicarea politicilor şi legilor elaborate de puterea
legislativă;
- putere judecătorească, responsabilă pentru interpretarea autoritară a legii făcută de
legislativ şi administrată de executiv,
- putere bugetară, abilitate de a elabora deciziile politice privind veniturile şi
cheltuielile în domeniul banilor publici
- putere militară, care reprezintă capacitatea de acţiune armată a unui stat, asigurată
de potenţialul său militar
b) specificul comunităţii umane, care împarte puterea în:
- putere familială, instituţionalizată în familie şi manifestată în relaţiile stabilite, în acest
context, între părinţi şi copii;
- putere societală, specifică raporturilor create între guvernanţi-guvernaţi;
- putere internă, formă de putere politică proprie vieţii interne a societăţii şi putere
internaţională, manifestată în sfera relaţiilor internaţionale, în care unul sau mai multe
state tind să îndeplinească, în viaţa internaţională, un rol analog celui pe care statul îl
are în viaţa internă a societăţii;

c) scopuri şi mijloace, care relevă că formele de manifestare a puterii sunt:

- putere democratică (constituită ca rezultat al consultării şi consimţământului
cetăţenilor şi ale cărei decizii concordă cu aspiraţiile şi interesele de progres ale
societăţii);
- putere dictatorială (putere care nu emană de la popor, nu ţine cont de opţiunile
politice ale cetăţenilor şi se constituie ca o forţă străină şi ostilă acestora).
 John Locke 1689
Two Treatises of Government
• „Puterea pe care fiecare individ o cedează
societăţii atunci când devine membru al
acesteia nu se poate întoarce niciodată la
indivizi atâta vreme cât societatea durează,
ci va rămâne întotdeauna în comunitate,
pentru că fără aceasta, nu mai există nici
comunitate, nici republică, ceea ce este
contrar înţelegerii iniţiale.”
 Secţiunea 2 Trăsăturile puterii de stat

Puterea politică. Conţinut şi trăsături.

Rolul oricărei puteri politice este acela de a asigura corespunzător cu interesele
categoriilor sociale aparţinătoare, coeziunea şi funcţionalitatea diferitelor structuri şi
organisme, echilibrul colectivităţilor ce alcătuiesc societatea cu compatibilitatea
activităţilor ce se desfăşoară.

În raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea de stat are următoarele
trăsături:
Este suverană. Suveranitatea desemnează puterea statului de a conduce, de a
constrânge, de a comanda. Este un atribut exclusiv al puterii de stat, reprezintă
criteriul potrivit căruia, puterea de stat se deosebeşte, pe plan intern, de orice alte
structuri de putere iar pe plan extern, de orice alte puteri statale sau suprastatale.
Declaraţia ONU din 1970 precizează principalele elemente componente ale
suveranităţii

– toate statele sunt egale din punct de vedere juridic

– fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi
– fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state 
– integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sunt inviolabile 
– fiecare stat are dreptul de a alege şi de a dezvolta în mod liber sistemul său politic,
economic şi cultural
– fiecare stat este obligat să se achite în întregime şi cu bună–credinţă de obligaţiile
sale internaţionale şi să trăiască în pace cu celelalte state
– toate statele se bucură de egalitate suverană, ele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt
membre egale ale comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin
economic, social, politic sau de oricare altă natură
Este o putere instituţionalizată, are un caracter organizat, în sensul că ea
se desprinde de persoana sau persoanele care o exercită

Este o putere politică deoarece

– statul este un arbitru, alegând între diverse opţiuni şi negociind cu
forţele economice
– puterea nu mai este de natură patrimonială, ca în Evul mediu când se
făcea o confuzie între patrimoniul statului şi patrimoniul privat,
autoritatea statului fiind o autoritate directă (personală)
– sancţiunile pronunţate în numele statului sunt sancţiuni directe privind
persoana, deosebindu–se astfel de cele patrimoniale, specifice societăţilor
revolute
– caracterul politic al puterii de stat este determinat şi de existenţa
deosebirii dintre guvernanţi şi guvernaţi.
• Este o putere de comandă, ea comandă întregii societăţi şi instituie norme
obligatorii, dispoziţii obligatorii, fie sub forma normelor generale, fie sub forma
dispoziţiilor concrete

• Este unică, ceea ce presupune că nu pot să existe în acelaşi timp mai multe puteri
în cadrul unei formaţiuni statale, titularul unic al puterii fiind poporul

• Deţine monopolul constrângerii. “Statul nu a existat în sensul modern al

cuvântului, decât din momentul în care a concentrat în mâinile sale întreaga putere
de constrângere materială“, că “în anumite privinţe, esenţialul puterii rezidă în
acest monopol al constrângerii materiale în care statul însuşi nu este decât o formă
vidă de sens“. Fiind o putere oficială, puterea de stat nu se întemeiază pe
rugăminţi, ci pe istoricul imperium, pe forţa de constrângere, inclusiv prin
reprimarea fizică de către stat a opoziţiei unor subiecte de drept
 Secţiunea 3. Principiul separaţiei puterilor statului
Teoria separaţiei puterilor pleacă de la ideea că orice om care deţine puterea are
tendinţa de a abuza de aceasta.

În forma sa clasică, teoria separaţiei puterilor în stat fundamentează existenţa a trei

puteri în stat puterea legislativă, puterea executivă, şi puterea jurisdicţională
(judecătorească), noţiunea de puteri fiind utilizată în acest context pentru a desemna
activităţile fundamentale ele statului

Aceste trei puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate şi independente unele
de altele . În acest sens, este necesar să se găsească un mijloc “pentru ca să nu se
poată abuza de putere, pentru ca puterea să oprească puterea “

Distincţiile moderne vizând principiul separaţiei puterilor în stat, pleacă de la noi baze
de referinţă, cum ar fi analiza tipului de regim politic în care funcţionează separaţia
puterilor. Astfel, în sistemele parlamentare, există un balans neregulat al puterilor între
Guvern şi Adunare, aşa cum se observă în Belgia, sau o dominaţie clară a executivului,
aşa cum se observă în Regatul Unit al Marii Britanii
Argumente împotriva păstrării principiului

• Sintagma “separaţie a puterilor“ conţine o contradictio în terminis, deoarece

puterea este unică,

• Teoria separaţiei puterilor a fost elaborată când nu existau partide politice în forma
modernă situaţie care în prezent a dus la reconsiderarea “raportului de forţe“, a
raportului dintre “majoritate“ şi “opoziţie“

• Funcţiilor tradiţionale – legislativă, executivă, judecătorească – li s-au asociat unele

funcţii noi, moderne, impuse de noua realitate socială, de dinamica societală Spre
exemplu, astăzi Parlamentul îndeplineşte o funcţie de control asupra activităţii
executivului prin intermediul unor organisme specializate recent consacrate.

• Însăşi atribuţia puterii executive consacrată constituţional, de a executa legile,

adoptate de parlament vine să “răstoarne“ “independenţa“ sau “echilibrul“
puterilor, mai curând fiind vorba de o colaborare dacă nu chiar de o activitate
subordonată