1.5.

Metode şi tehnici
folosite în analiza economico–financiară

Metoda este calea generală urmată de cercetător pentru

realizarea obiectului de studiu al unei discipline sau ştiinţe.
Pentru analiza activităţii economico-financiare a
întreprinderilor se pot folosi mai multe metode şi procedee:
a) comune mai multor discipline: metoda indicilor, mediilor,
grupărilor, comparaţiei, corelaţiei, cercetărilor operaţionale,
funcţiilor de producţie etc;
b) specifice:
-metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice;
-metoda stabilirii factorilor de influenţă şi a legăturilor de
cauzalitate;
-metoda măsurării influenţei factorilor;
-metoda generalizării.
 Metode şi tehnici de analiză

Prin prisma celor două laturi fundamentale ale analizei, şi

metodele acesteia se împart în:

• Metode ale analizei calitative – au ca scop studierea structurii

fenomenelor, a factorilor care le determină şi a relaţiilor de
cauzalitate dintre fenomene;

• Metode ale analizei cantitative – au menirea de a da finalitate

legăturilor de cauzalitate, de a comensura (exprima
cantitativ) acţiunea diverşilor factori, de a ierarhiza factorii în
ordinea importanţei, de a stabili rezervele existente şi măsura
în care acestea au fost valorificate.
 Metode ale analizei calitative (I)

a) Modelarea fenomenelor economico-financiare

Modelul, într-o accepţiune generală, constituie un instrument al
cunoaşterii bazat pe reprezentarea simplificată a realităţii.
b) Comparaţia
Emiterea aprecierilor asupra fenomenelor cercetate nu poate fi
efectuată fără raportarea la o valoare de referinţă considerată ca
normală.
c)   Diviziunea şi descompunerea rezultatelor
Diviziunea este metoda de studiere a fenomenelor economico-
financiare prin pătrunderea în structurile lor şi constă în
descompunerea fenomenelor şi proceselor cercetate în elemente
componente.
 Metode ale analizei calitative (II)

d) Gruparea informaţiilor, ca metodă de cercetare a

analizei economico-financiare, presupune împărţirea entităţii
cercetate pe categorii omogene de unităţi, după variaţia uneia
sau mai multor caracteristici alese în funcţie de scopul cercetării
şi de natura fenomenului studiat.

e) Generalizarea – înseamnă valorificarea întregului

complex de informaţii care rezultă din analiza cantitativă. prin
interpretarea corectă a rezultatelor cantitative, prin luarea în
considerare a legăturilor de cauzalitate, pe calea abstractizării
ştiinţifice şi prin utilizarea experienţei ştiinţifice şi practice, se
formulează concluziile cu privire la comportamentul trecut al
fenomenului, la factorii şi cauzele care au influenţat acel
comportament.
 Metode ale analizei cantitative

A) Metoda substituţiei factorilor

Substituirea reprezintă o modalitate logică de
descompunere a abaterii unui fenomen pe factori de influenţă,
astfel încât în determinarea influenţei unui factor se exclude
influenţa celorlalţi.
Se utilizează în cazul relaţiilor de tip determinist sub
formă de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori.
Variante utilizate frecvent în analiză:
- metoda substituţiilor în lanţ (succesive);
- metoda balanţieră (caz particular al metodei substituirilor în
lanţ);
 Metoda substituţiei în lanţ - principii

Aplicarea metodei presupune respectarea următoarelor

reguli sau principii:
- identificarea naturii factorilor: factori cantitativi, de structură şi
calitativi:
- Substituirea factorilor se face succesiv (factor cu factor),
începând cu factorii cantitativi şi terminând cu cei calitativi;
- Factorul substituit anterior rămâne substituit până la sfărşitul
procesului de analiză şi se ia în calcul valoarea lui efectivă (1);
- Factorul ce urmează a fi substituit ulterior se ia în calcul la
valoarea sa din perioada de bază sau previzionată (0).
 Metoda substituţiei în lanţ - aplicare

Aplicarea metodei substituţiei în diverse modele deterministe

1. Modelul determinist de produs de factori:
1.1. Modificarea fenomenului şi influenţa factorilor sub formă
absolută
1.2. Modificarea fenomenului şi influenţa factorilor sub formă
relativă (pe baza ritmului):  
2. Modelul determinist de raport de factori
3. Model determinist de sumă sau diferenţă de factori
4. Model determinist ca sumă de produse
5. Modele rezultate ca produs de fracţii (rate explicative).
 Metoda substituţiei în lanţ - aplicare

1. Modelul determinist de produs de factori:

 Metoda substituţiei în lanţ - aplicare

1. Modelul determinist de produs de factori:

2. Modelul determinist de raport de factori.
3. Model determinist de sumă sau diferenţă de factori.
.
 4. Model determinist ca sumă de produse

Modelul are următoarea formă:

unde: Ci – reprezintă mărimea unui indicator pe componenta i;

ai, bi – factori din care rezultă componenta Ci, în relaţie
de produs;
i – componente 
Un fenomen exprimat printr-un astfel de model este
influenţat de trei factori şi anume:
- factorul cantitativ „ai”
- factorul de structură „si”
- factorul calitativ „bi
Model determinist ca sumă de produse
Model determinist ca sumă de produse
 5. Modele rezultate ca produs de fracţii (rapoarte sau
rate explicative).

Aceste modele pot fi aplicabile oricărui fenomen şi reprezintă

un şir de fracţii (rapoarte) în relaţie de produs, construit după
anumite reguli:
a) elementele care se aleg pentru a construi ratele (rapoartele)
trebuie să fie semnificative în relaţia cu fenomenul studiat, deci
fiecare rată să aibă o semnificaţie bine determinată din punct
de vedere economic;
b) în construirea ratelor se asigură exprimarea fenomenului
iniţial prin aceea că, numărătorul unei fracţii este numitorul celei
următoare, cu excepţia termenilor extremi. Factorii de influenţă
sunt, de fapt, mărimile rezultate din calcului fiecărei fracţii.
 Modele rezultate ca produs de fracţii

Modelul se poate descrie prin variante de felul următor:

1) iniţial: F = A/B
– descompunerea pe fracţii: F = A/C ∙ C/D ∙ D/E ∙ E/B
↓ ↓ ↓ ↓
a c d e
– deci F = a ∙ c ∙ d ∙ e, model asupra căruia se aplică substituţia în lanţ.
2) iniţial: F = F
– descompunere pe fracţii: F = A/1 ∙ B/A ∙ C/B ∙ D/C ∙ F/D
↓ ↓ ↓ ↓ ↓
a b c d f
– deci F = a ∙ b ∙ c ∙ d ∙ f
 B) Metoda corelaţiei şi a regresiei

Metoda se aplică în cazul modelelor de tip statistic (stohastic) şi

presupune parcurgerea următoarelor etape:
-identificarea variabilelor care dau conţinut fenomenului analizat;
-  separarea variabilei dependente de variabilele independente;
- stabilirea tipului, a formei de legătură statistică dintre variabila
dependentă şi cele independente;
-  verificarea ipotezei privind forma legăturii, cu metode grafice şi
a coeficienţilor de corelaţie;
-  determinarea parametrilor funcţiei, prin care se exprimă sensul
şi mărimea acţiunii fiecărei variabile independente asupra celei
dependente;
- în funcţie de scopul analizei, se propun variante de decizii,
menite să determine o amplificare a influenţei factorilor pozitivi
şi o diminuare a influenţei celor negativi.
 C) Metoda ratelor
Metoda se foloseşte îndeosebi la analiza situaţiei financiare a
întreprinderii, prin calcularea unor rapoarte între două mărimi
comparabile sub aspect logic şi economic.
Ratele pun în evidenţă trenduri semnificative, anormale sau care
se modifică pe baza variaţiei datelor care se evaluează,
implicând explicarea relaţiilor dintre grupurile de date la un
moment dat sau pe mai multe perioade de timp.
Cele mai utilizate categorii de rate sunt:
- de structură, care permit determinarea ponderii unor elemente
componente în mărimea totală a fenomenului analizat;
- de gestiune, utilizate pentru aprecierea rotaţiei resurselor firi;
-  de rentabilitate, ce permit aprecierea eficienţei şi profitabilităţii
întreprinderii;
- ale echilibrului financiar, folosite în aprecierea lichidităţii,
solvabilităţii şi a capacităţii de plată.
 D) Metoda ABC
Metoda porneşte de la ideea că studierea unui fenomen prin
acordarea aceleiaşi importanţe tuturor componentelor sale nu
are un grad de utilitate echivalent efortului de investigare depus.
De aceea, iniţiatorul acestei metode (Pareto) propune o analiză
selectivă a componentelor unui fenomen sau rezultat în funcţie
de poziţia lor în cadrul întregului, identificând trei subgrupe cu
caracteristici specifice:
      - Zona A:  10 – 15 % din componente reprezintă 60 – 70 % din
fenomenul studiat;
     - Zona B: 20 – 30 % din componente reprezintă 20 – 30 % din
fenomenul studiat;
        - Zona C: 60 – 70 % din componente reprezintă 10 – 15 % din
fenomenul studiat.
Deciziile asupra fenomenului studiat sunt luate în funcţie de
apropierea curbei reale de curba teoretică.
 E) Metoda scorurilor
Scorul (metoda scoring) are ca obiectiv punerea la dispoziţia
analiştilor a unor metode predictive pentru evaluarea riscului de
faliment, pe baza modelelor statistice.
Funcţia scor ,,Z” are forma: 
Z = ax11 + bx22 + …+ zxnn
unde:
x11…xnn reprezintă ratele implicate în calcul;
a, b, z – coeficienţi de ponderare (de semnificaţie) ai fiecărei rate.
Scorul Z calculat la nivelul unei firme indică gradul de
vulnerabilitate al acesteia, pune în evidenţă disfuncţionalitatea
înainte ca situaţia să devină iremediabil compromisă.
Cele mai cunoscute modele pe plan internaţional bazate pe
metoda scorurilor sunt: modelul Altman, modelul Conan şi
Holder, Loeb şi Portier etc.
 F)Alte metode

Metoda calculului matriceal

Metoda se recomandă a fi utilizată pentru determinări cantitative
atunci când în analiză intervin relativ multe componente, fiecare
fiind rezultatul unui produs de factori de aceeaşi natură. Pentru
separarea influenţelor se vor putea utiliza determinanţii
matricelor.
Metoda calculului marginal
Calculul marginal este un instrument de analiză şi fundamentare
a judecăţilor economice, operaţional în condiţiile libertăţii de
acţiune a agenţilor economici. Indicatorii marginali reflectă
cheltuielile sau rezultatele adiţionale generate de modificarea
unitară a volumului de activitate sau a factorilor de producţie (de
exemplu: productivitatea marginală a muncii, costul marginal,
profitul marginal).