Geometria coroanelor

în protetica fixă

Facultatea de Medicină Dentară

Program de studii Tehnică dentară, an II
STUDENT: Șcerbin Victoria
COORDONATOR: prof. Univ. Dr. Andor Cigu Toni

   Protetica este o ramură a
stomatologiei care se ocupă cu
restaurarea şi menţinerea
funcţiilor orale, a confortului şi
fizionomiei, precum şi a stării de
sănătate a pacientului,
restaurarea sau înlocuirea
dinţilor naturali şi/sau a
structurilor orale sau maxilare cu
piese protetice artificiale. (GPT -
1987,1994,1995).
Un zâmbet este o operă de artă.
Proteza dentară fixă reprezintă
un mijloc de reconstituire permanent
al dinților, arcadelor dentare și
al întregului sistem stomatognat
aceasta este fixată definitiv pe
dinții stâlpi prin cimentare sau
alte procedee mecano-fizice.
Acest aparat gnatoprotetic este
de fapt un substitut artificial,
inert și aloplastic utilizat clinic
în terapia
leziunilor odontale coronare. 
 Dinţii şi arcadele integre - componente ale
sistemului stomatognat sunt de-a lungul vieţii într-un
echilibru funcţional. Evoluţia arcadelor, cât şi a
reliefului ocluzal este într-o continuă schimbare, de-
alungul vieţii, SNC încercând să menţină o activitate
armonioasă a sistemului stomatognat. Printr-o
capacitate de adaptare remarcabilă SNC încearcă să
menţină constant o stare de armonie funcţională atât în
cazul modificărilor fiziologice ale dinţilor (datorate
uzurii), cât şi în stări patologice. La apariţia unei breşe
edentate sistemul stomatognat nu reacţionează identic.
De obicei întreruperea continuităţii unei arcade dentare
este urmată de migrări şi basculări dentare. Dinţii
antagonişti migrează vertical (egresie, extruzie) iar
dinţii vecini breşei migrează sau basculează spre spaţiul
edentat. Închiderea la timp a unei breşe edentate prin
inserarea unei protczc parţiale fixe previne cu
certitudine patologia menţionată. Totuși, intermediarul
sau intermediarii protezelor fixe nu sunt dinţi naturali.
Extracţia are drept consecinţă pierderea unei părţi a
ţesuturilor de suţinere, proteza fixă venind în raport cu
creasta alveolară restantă care însă nu o susţine.
Aşadar, forma intermedilorilor nu pot reproduce
întotdeauna morfologia dinţilor lipsă, ceea ce impune
adoptarea altor procedee de igienizare.

Orice proteză parţială fixă este alcătuită din
element(e) de agregare şi corpul de punte sau
intermediarii protezei parţiale fixe, de
asemenea din elementele de solidarizare a
celor două componente.
Elementele de agregare sunt
microproteze cuprinse în număr variabil
într-o punte dentară, în raport de
numărul de pilieri. Este necesar să
utilizăm minim două elemente de
agregare.
Corpul de punte – substituie dinţii absenţi în aparatele
gnatoproteice conjuncte.
Caracteristicele corpului de punte :
Amplitudine – este în strânsă corelaţie cu amplitudinea spaţiului
protetic.
Lăţime – este concepută în raport cu diametrul V-O al crestei
edentate şi în raport cu înălţimea spaţiul protetic potenţial.
Înălţime – este stabilită în funcţie de înălţimea spaţiului protetic
şi de lăţimea crestei edentate.
Profilul – trebuie să se încadreze cerinţelor impuse de
morfologia clinică a arcadei dentare.
Forma pe secţiune.
Raportul corpulul de punte cu creasta.

În funcţie de concepţia constructivă a AGP
conjunct se descriu mai multe forme pe
secţiune a corpului de punte:
de şa simetrică – se întinde de o parte şi de alta
a muchii crestei, acoperind în mod egal partea
superioară a versanţilor crestei edentate;
de şa asimetrică - în care contactul este numai
pe versantul vestibular şi muchia crestei;
aspect de treflă – utilizat în punţile suspendate
mandibulare;
aspect de cupă – are contact punctiform cu
creasta.
!
Calitățile pe care trebuie să le
îndeplinească corpurile de punte
 să permit restabilirea funcției masticatorii în condițiile
funcționale netraumatogene
 să restaureze integritatea (forma, funcțiune) asigurând
confortul estetic și fonetic
 să asigure profilaxia țesuturilor periodontale și să nu
traumatizeze fibromucoasa de la nivelul crestelor
edentate sau papilelor interdentare
 să permită menținerea condițiilor de igienă buco-
dentară
 să aibă stabilitate funcțională conferită de o rigiditate
corespunzatoare
 să prevină migrarea dinților și apariția disfuncțiilor
ocluzale
 să amelioreze eficiența masticatorie
 să prevină blocarea alimentelor între obraji și limbă
 să transmită forțele ocluzale în axul longitudinal al
dinților de suport
 să prevină acumularea plăcii dentare
 să împiedice impactul alimentar în zonele de
conexiune cu retentorii sau între elementele care
alcătuiesc corpul punții.
 Raportul corpului
de punte cu creasta:
 Contact tangenţial – în
zonele laterale maxilare;
 Contact suspendat şi/sau
punctiform – în zonele
laterale mandibulare;
 Contact semişa – în
zonele frontale maxilare şi
mandibulare.
a – contact tangenţial
b – corp de punte suspendat
c – contact în semişa
d – contact în şa
 Funcționalitatea corpului de punte nu poate fi
indentică, cu cea a dinților înlocuiți. Prin forma,
conturul, aspectul și raportul cu fibromucoasa
gingivală, corpul de punte poate reface în mod
satisfacător morfologia și funcția dinților înlocuiți.
Corpul de punte trebuie să aibă un contact abia
perceptibil cu fibromucoasa crestelor. Estetica
corpului de punte influențează în mare măsură
reacțiile psihoemoționale ale pacienților. Corpurile
punților dentare plasate în zonele direct vizibile ale
arcadelor dentare trebuie să ofere imaginea dinților
naturali. Aceste zone sunt:
zonele frontale maxilare si
mandibulare
zonele proximale maxilare si
mandibulare.
 Forma corpului de punte şi, mai ales, contactul său cu
ţesuturile înconjurătoare va trebui să favorizeze
curăţirea şi autocurăţirea.
 Este foarte important ca faţa mucozală a corpului de
punte, orientata către mucoasa crestei alveolare să
prezinte o formă şi o prelucrare prin lustruire perfectă
care să favorizeze, cât mai puţin, retenţia alimentelor.
 Pentru a satisface toate aceste condiţii s-au imaginat mai
multe posibilităţi de relaţie a corpului de punte eu
creasta edentată, care, în funcţie de topografie, încearcă
sa realizeze o cât mai bună autocurăţire.
 Relaţia sau contactul dintre faţa mucozală a punţii şi
mucoasa acoperitoare a crestei edentate poate fi: în şa,
semişa, tangenţial, igienic, punctiform, suspendat.
Indicaţii: în zona frontală, la maxilar, numai cînd există o
cerinţă dictată de profesia pacientului; în zona laterală, cînd
înălţimea mică a coroanelor dinţilor naturali şi lăţimea
exagerată a crestei face imposibilă realizarea altui tip de con­
tact între corpul de punte şi mucoasa crestei.
Avantajul acestui tip de contact rezidă în confortul pe care îl
simte pacientul.
Corpul de punte cu contact în şa
oferă cele mai mari satisfacţii din punct de vedere al
fizionomiei şi fonaţiei.
Este, dealtfel, singurul corp de punte la care dinţii
intermediari artificiali au dimensiunea şi volumul identic cu
cele ale coroanelor dinţilor naturali.
La toate celelalte corpuri de punte dinţii artificial sunt mai
mici decît cei naturali pe care îi înlocuiesc.
Cu toate avantajele funcţionale şi de rezistenţă sporită, acest
tip de contact mixt al corpului de punte cu creasta edentată
prezintă o grava deficienţă — nu permite, sub nici o formă,
curăţirea şi auto-curăţirea.
Aceasta se explică prin faptul că acest corp de punte îmbracă
ambele versante — muchia crestei edentate pe o zonă egală cu
suprafaţa de colet a din­telui înlocuit — iar relaţia între el şi
mucoasă este de contact intim. Datorită acestei defecţiuni,
apar leziuni inflamatorii şi degenerative cronice.
Corpul de punte cu contact în semişa
Forma feţei mucozale la acest corp de punte este în şa pe
versantul vesibular, pînă la mijlocul crestei, de unde se
răsfrînge rotunjit spre ocluzal, limitând astfel un spaţiu în
formă de pană (triungM). Acest spaţiu poate fi curăţat.
Faţă de contactul în şa asigură o mai bună igienă.
Indicaţiile sunt aceleași ca şi contactul în şa.
Corpul de punte eu contact tangenţial
liniar
Acest corp de punte este realizat în zona laterală
maxilară, cînd dinţii stîlpî au coroane înalte şi creasta
edentată are lăţime mică sau medie.
Contactul feţei mucozale cu creasta edentată se face
pe versantul vestibular la nivelul liniei ce marchează
coletul dinţilor artificiali. Faţa mucozală este plană cu
direcţia oblică de sus în jos şi dinspre vestibular spre
1/3 ocluzală a feţei palatinale.
În celelalte situaţii, spaţiul dintre faţa mucozală şi
creastă rămîne îngust, curăţirea este anevoioasă .
Corpul de punte cu contact liniar la
mandibulă
Prezintă trei suprafeţe şi o muchie mucozală.
Suprafaţa ocluzală este modelată, cu un relief cuspidat,
concordant cu cuspidarea dinţilor antagonişti, în aşa fel,
încît să se realizeze un angrenaj echili­brat şi funcţional.
Îngustarea este acceptată numai cînd distanţa între planul
de ocluzie şi creasta alveolară este foarte mică.
Reducerea suprafeţei ocluzale se poate realiza spre
lingual, deoarece cuspizii linguali sînt inactivi, pantele lor
linguale nu participă la realizarea angrenajului
interarcadic.
Suprafaţa linguală este modelată uşor convex în sens
cervico-ocluzal, pentru a favoriza alunecarea fragmentelor
alimentare în afara zonelor de retenţie şi pentru a fi mai
uşor de curăţat de limbă şi de mijloacele artificiale.
Suprafaţa linguală în sens meziodistal este netedă, fără
şanţuri, intermediarii nu sînt nici măcar schiţaţi şi se
obţine o suprafaţă fără depresiuni, uşor de curăţat, cu o
direcţie uşor convergentă, spre muchia crestei alveolare
unde se întâlneşte cu faţa vestibulară.
Corpul de punte cu contact liniar la mandibulă
Suprafaţa vestibulară în l/3 ocluzală prezintă individualizarea
dinţilor intermediari, atit cît este vizibil, prin şanţuri de
descărcare.
Aceste şanţuri au o adîncime redusă şi sînt larg deschise astfel
încât să nu permită retenţionarea resturilor alimentare.
Restul suprafeţei vestibulare în cele două treimi cervicale
apare fără relief, este modelată uşor convex în senş cervico-
ocluzal şi convergent spre lingual, întîlnindu-se cu faţa
linguală pe muchia crestei.
Muchia mucozală rezultă din unirea suprafeţei vestibulare eu
cea linguală, urmăreşte configuraţia mijlocului crestei
alveolare, fiind netedă şi în contact lejer cu ea.
Corpul de punte cu contact punctiform
La acest corp punte faţa mucozală a fiecărui dinte artificial
este redusă la un punct care vine în contact cu mijlocul crestei
edentate.
Feţele proximale, vestibulară şi linguală sunt convergente spre
zona cervicală; din această cauză sub punctul de unire cu alt
dinte artificial sau cu elementele de agregare, dintele are o
formă conică, locul unire cu dintele alăturat este rotunjit
pentru a retenţiona mai puţin alimentele.
Acest tip de contact nu asigură o igienă satisfăcătoare în
situaţia unor dinţi cu coroane scurte, asociaţi cu creste
edentate înalte.
Spaţiile interdentare triunghiulare reprezintă zone de retenţie
greu accesibile pentru autocurăţire.
Individualizarea dinţilor într-o zonă foarte puţin vizibilă, nu
îmbunătăţeşte aspectul fizionomic al lucrării protetice.
Este realizat în zona laterală mandibulară.
 Acest corp de punte este realizat în zona laterală- mandibulara
cînd dinţii stîlpi sînt înalţi sau creasta este atrofiată.
Corpul de punte fără contact cu În aceste situaţii există o distanţă de 7-8 mm de la planul de
creasta edentată (suspendată) ocluzie la crestă.
Distanţa este necesară pentru a obţine spaţiul necesar igienic
Conceperea unei astfel de relaţii între faţa mucozală a şii o grosime a cor­pului de punte care să-i asigure rezistenţă.
corpului de punte şi creasta edentată porneşte de la
constatarea că raporturile în şa, semişa, tangenţial sau
punctiform, descrise mai sub, nu asigură o igienă suficientă.
Dacă există un spaţiu mare (3-4 mm) între corpul de punte
şi creastă, alimentele vor putea intra şi ieşi uşor din acest
spaţiu.
Acest corp de punte are faţa ocluzală modelată morfologic
individualizat, feţele vestibulară şi orală schiţate în
porţiunea (1/3) ocluzală cu şanţuri de descărcare şi de
separare, aceste două feţe trec rotunjit spre faţa mucozală
care este uşor convexă, netedă, fără delimitări sau şanţuri şi
foarte bine lustruită.
Trecerea spre elementele de agregare se face rotunjit, astfel
încît din profil are aspectul unui pod (punte) .