Tema prelegerii

Tehnica tranzacţiilor cu
lichidarea imediată, pe
bani gata şi în marjă
 Conţinutul unităţii
1. Rolul tranzacţiilor cu titluri financiare primare.
2. Importanţa tranzacţiilor pe bani gata. Tehnica vânzărilor
„scurte”.
3. Operaţiunile în marjă: caracteristica şi mecanismul
executării.
Obiective de referinţă
• să definească vânzări „scurte”, tranzacţiile în marjă, apel în marjă;
• să explice particularităţile efectuării tranzacţiilor cu lichidarea
imediată;
• să identifice modul efectuării vânzărilor „scurte”,
• să cunoască modul efectuării tranzacţiilor pe bani gata;
• să argumenteze importanța tranzacțiilor cu valorile mobiliare
împrumutate, tranzacţiilor pe bani gata şi în marjă;
• să descrie etapele efectuării operaţiunilor în marjă;
• să explice modul de calculul marjei iniţiale şi marjei de menţinere.
Negocierea titlurilor financiare primare se
realizeaza in modalitati diferite pe pietele
bursiere de tip american si respectiv european.
Cunoscute si sub denumirea de tranzactii cash
sau pe bani gata, tranzactiile la vedere se
caracterizeaza prin aceea ca persoana care
adreseaza ordinul de vanzare/cumparare își
asuma obligatia ca imediat sau in perioada de
lichidare normala (la cateva zile din momentul
incheierii tranzactiei) sa puna la dispozitia
partenerului titlurile vandute sau suma de bani
care reprezinta pretul tranzactiei.
Tranzacţiile cu acţiuni şi obligaţiuni realizate pe pieţele bursiere pot fi clasificate
în mai multe moduri:
după natura contului deschis de client la broker:
• tranzacţii pe bani gata
• tranzacţii în marjă;
după momentul executării contractului:
• tranzacţii cu lichidare normală (regular settlement)
• tranzacţii cu lichidare imediată (cash delivery);
după modul de executare:
• vânzări "lungi" (engl. long sales)
• vânzări "scurte" (engl. short sales).
Tranzacțiile cu lichidare imediata presupun
depunerea contravalorii cash de către clientul
care da ordin de cumpărare; pe de alta parte
cel care vinde trebuie sa depună valorile
mobiliare; altfel spus, in aceste operațiuni nu
se poate lucra pe descoperit nici in ceea ce
privește livrarea, nici in ceea ce privește plata.
Tranzacţiile pe bani gata se fac pe baza contului cash
deţinut de client la firma broker. În acest caz un
investitor poate cumpăra titluri financiare cu condiţia
să plătească integral contravaloarea acestora, vărsând
suma respectivă în contul său la broker; simetric,
clientul care vinde cash trebuie să predea titlurile
contractate în cadrul aceluiaşi termen, primind
contravaloarea integrală a acestora în contul său.
Termenul de executare diferă la contractele cu
lichidare imediată (cash delivery) şi respectiv la
cele cu lichidare normală (regular settlement). În
primul caz predarea/plata titlurilor se realizează
chiar în ziua încheierii contractului de bursă. În al
doilea caz, cel mai frecvent, termenul este de
câteva zile, în raport cu Regulamentul bursei.
 Prin urmare, un investitor care a cumpărat titluri cash este
obligat să depună în contul său contravaloarea acestora în
limitele termenului stabilit pentru lichidarea normală. În cazul
în care clientul nu îşi respectă această obligaţie, brokerul va
proceda la lichidarea poziţiei clientului său prin vânzarea
titlurilor respective la valoarea lor de piaţă din momentul în
care obligaţia scadentă de depunere a fondurilor nu a fost
îndeplinită. Dacă brokerul a vândut titluri executînd ordinul
clientului, iar acesta nu a predat integral titlurile, firma broker
cumpără titlurile de pe piaţă, la cursul curent, în vederea
predării acestora la casa de compensaţie. Orice diferenţă
nefavorabilă rezultată din aceste operaţiuni (cînd lichidarea
poziţiei prin vînzarea titlurilor se face la un curs mai redus
decât cel la care au fost cumpărate sau când cumpărarea
acestora se face la un curs mai mare decît la angajarea
poziţiei) este suportată de client.
În urma executării contractului, clientul cumpărător primeşte
titlurile în acelaşi interval şi beneficiază de toate drepturile pe
care acestea le conferă. Clientul vânzător primeşte integral
contravaloarea titlurilor vândute şi poate dispune de fondurile
respective.
Tranzacţiile în marjă (engl. margin trading) cu titluri
primare sînt, în esenţă, cumpărări pe datorie,
efectuate prin intermediul contului în marjă deţinut
de client la firma broker. Spre deosebire de
tranzacţiile pe bani gata, în acest caz brokerul acordă
clientului său, în anumite limite, un credit pentru
realizarea operaţiunii bursiere. Prin urmare,
investitorul, care dă ordin de cumpărare a unui volum
de acţiuni, nu trebuie să achite firmei broker cu care
lucrează întreaga contravaloare a acestora; el este
ţinut să depună, în termenul prescris pentru
lichidarea normală numai o anumită "acoperire" sau
marjă (engl. margin), diferenţa până la valoarea
contractului constituind-o împrumutul pe care
clientul îl obţine de la broker pentru tranzacţia
respectivă (engl. debit balance).
Rolul tranzacţiilor în marjă este de a crea o
capacitate financiară suplimentară clientului. În
funcţie de nivelul marjei acesta poate, cu o
anumită sumă avansată în operaţiune, să câştige
ori să piardă mai mult decât într-o tranzacţie
cash. În acelaşi timp, ca la orice credit, clientul
trebuie să ofere o garanţie, iar aceasta este
reprezentată de titlurile care fac obiectul
contractului şi care rămân la broker; dacă
investitorul doreşte să intre în posesia titlurilor,
el trebuie să restituie creditul (inclusiv dobînda),
adică să anuleze debitul său la broker.
• Clientul trebuie să "acopere" tranzacţia prin
depunerea unei sume cash (sau a unor titluri) în
calitate de marjă; pe de altă parte, după
cumpărarea titlurilor în marjă, acestea rămîn la
broker, formînd garanţia operaţiunii, numită
colateral. Diferenţa dintre valoarea colateralului
şi datoria clientului la broker reprezintă capitalul
propriu al clientului, sau marja absolută (engl.
equity - EQ, sau dollar margin). Raportul dintre
marja absolută şi valoarea de piaţă a titlurilor
existente în contul clientului în calitate de
colateral (engl. market value - MV) formează
marja relativă.
În cursul derulării operaţiunii, mărimea marjei curente,
atît absolute cît şi relative, variază continuu în funcţie
de valoarea de piaţă a titlurilor care formează
colateralul, precum şi de intrările şi de ieşirile din
contul în marjă. Cerinţa esenţială pentru funcţionarea
contului în marjă este ca pentru fiecare client valoarea
colateralului să fie tot timpul mai mare decît debitul pe
care acesta îl are la brokeri. Marja, adică excesul de
valoare a colateralului în raport cu datoria, este un
mijloc de acoperire a brokerului împotriva riscului de
scădere a valorii de piaţă a titlurilor care formează
colateralul; practic aceasta poate să se reducă, fără a
afecta pe broker, numai în limitele marjei. Ca atare,
contul în marjă poate fi considerat şi ca un cont de
siguranţă.
Vânzarea "scurtă" (engl. short sale) este definită de Comisia pentru
Titluri şi Operaţiuni Financiare (The Securities and Exchange
Commission - SEC) din SUA ca "orice vânzare a unor titluri de care
vânzătorul nu dispune sau orice vânzare care este executată prin
livrarea unui titlu împrumutat de către vânzător sau în contul lui".
În esenţă, operaţiunea constă într-o vânzare executată cu titluri
împumutate, predarea titlurilor vândute trebuind să se facă în
intervalul de timp stabilit pentru lichidarea normală a unui
contract bursier. Cum clientul nu dispune de aceste acţiuni, el va
trebui fie să le cumpere până la acea dată, fie să le împrumute în
scopul livrării. El va alege prima variantă dacă în acel interval
cursul acţiunilor va scădea suficient pentru ca operaţiunea să fie
profitabilă. În mod normal, însă, brokerul va împrumuta titlurile
respective în contul clientului pentru a permite executarea
contractului de vânzare, urmînd ca ulterior să le cumpere de pe
piaţă la ordinul şi în contul clientului, acesta acoperindu-şi astfel
poziţia debitoare faţă de broker. În cazul în care preţul pieţei este
mai redus decât cel din momentul încheierii contractului în bursă,
se va obţine un profit; în schimb, dacă piaţa creşte, se va înregistra
o pierdere.
Vânzările "scurte" se realizează prin intermediul
unui cont în marjă deschis de client la broker.
Tehnica vânzărilor "scurte" (engl. short selling) se
deosebeşte de cea a vânzărilor "lungi" (engl.
long selling): în acest din urmă caz clientul
livrează, în termenul prescris pentru lichidarea
normală, titlurile proprii, existente în momentul
încheierii tranzacţiei în contul său la broker; în
vânzările "scurte" livrarea titlurilor se face printr-
un împrumut, clientul rămânând dator faţă de
broker cu titlurile respective până în momentul
în care se va acoperi (va cumpăra titlurile şi le
va restitui brokerului).
Tehnica tranzacţiilor în marjă
1 - clientul dă ordin de cumpărare şi depune
marja iniţială;
2 - brokerul deschide un cont în marjă clientului;
3 - brokerul execută ordinul în bursă;
4 - casa de compensaţii remite brokerului titlurile
cumpărate, iar acesta le plăteşte în numele
clientului, acordându-i acestuia un credit;
5 - brokerul păstrează titlurile ca garanţie pentru
creditul acordat;
6 - brokerul se refinanţează la o bancă, utilizând
titlurile în calitate de colateral (garanţie);
7 - banca asigură finanţarea.
Mecanismul tranzacţiilor în marjă ilustrat în figură,
are principalele caracteristici:
În primul rînd, clientul beneficiază de avantajele ce
decurg din deţinerea unui cont în marjă în ceea ce
priveşte derularea tranzacţiilor bursiere. Astfel,
operatorul poate să realizeze mai multe cumpărări
şi vânzări pe baza contului respectiv, fără să
trebuiască să facă plata pentru fiecare cumpă­rare
ori să primeas­că plata pentru fiecare vânzare:
tranzacţiile de sens opus se compensează reciproc,
astfel încât brokerul urmă­reşte numai soldul
contului clientului.
Pe de altă parte, contul în marjă poate fi văzut ca un
mijloc de achiziţionare de titluri cu plata în rate.
Dacă, de exemplu, clientul varsă 10.000$ ca marjă iniţială,
cumpărând 200 de acţiuni a 100$, el devine debitor faţă de
broker cu 10.000$. În continuare, clientul poate să depună
periodic în contul său fonduri băneşti, reducând continuu
datoria sa până cînd împrumutul brokerului este restituit.
Toate câştigurile obţinute de client din derularea operaţiunii
se varsă în contul în marjă, ceea ce contribuie la reducerea
împrumutului acordat de broker.
Titlurile care fac obiectul unei cumpărări în marjă aparţin, din
momentul executării operaţiunii, clientului investitor (acesta
are o poziţie long pe titluri); toate dividendele acţiunilor
respective vor fi colectate de broker şi trecute în contul
acestuia. În schimb, clientul are poziţia de debitor pentru
fondurile împrumutate de la broker şi este ţinut să-i plătească
acestuia dobîndă. Nivelul dobînzii se stabileşte în raport cu
rata la care brokerul se refinanţează de la bancă, adăugându-
se la acesta un spread (de exemplu, dobânda percepută de
bancă plus 1/2%).
Înregistrarea în cont a operaţiunilor se
face după cum urmează:
a) în creditul contului: acoperirea
depusă de client în numerar sau sub
formă de titluri; veniturile din vânzările
de titluri; dividendele aduse de acţiuni;
b) în debitul contului: valoarea de piaţă
a titlurilor cumpărate în marjă;
dobânda la creditul acordat de broker.
Să luăm un exemplu. Un client dă ordin firmei broker să
cumpere 200 acţiuni AAA la cursul de 100$, pe baza
unui depozit în contul în marjă de 10.000$ (marja
iniţială). Brokerul execută ordinul realizând o cumpărare
în marjă; după 5 zile de bursă, el primeşte titlurile şi face
plata acestora către casa de compensaţie,
împrumutându-l pe client cu diferenţa pînă la valoarea
contractului (datoria faţă de broker). Brokerul nu remite
titlurile către client, ci le reţine ca garanţie (colateral)
pentru creditul pe care i-l acordă. După 30 de zile, cursul
acţiunilor creşte la 110$; ca atare, clientul dă ordin de
lichidare a poziţiei sale long, brokerul executând
vânzarea titlurilor în bursă.
Cu un sold creditor de 11950$, clientul a obţinut un profit
de 1950$ într-o tranzacţie bursieră în care a investit
10000$, adică o rată a profitului de 19.50%.
În al doilea rînd, tranzacţiile în marjă se
bazează pe fonduri împrumutate, ceea ce
creează un "efect de levier" (engl.
leverage) pentru investitor, adică multiplică
efectele asociate unui anumit plasament -
profitul, respectiv pierderea potenţială.
Să presupunem, de exemplu, că un operator care dispune
de un capital de 10000$ apreciază că o anumită acţiune,
care este cotată la 100$, va înregistra, în următoarele
trei săptămâni, o creştere de curs de 50%. El are două
posibilităţi de a beneficia de pe urma sporirii aşteptate a
cursului:
- să cumpere 100 de acţiuni pe bani gata, urmând ca,
peste trei săptămîni, dacă previziunea se realizează, să
le revândă, obţinînd 15.000$ (150$x100 acţiuni), deci un
profit de 50%;
- să cumpere 200 de acţiuni printr-o tranzacţie "pe
datorie", deci în marjă, plătind o garanţie de 10.000$,
adică 50%; dacă previziunea de creştere a cursului se
confirmă, el va obţine, prin revânzare, 30000$, din care
va restitui împrumutul de 10.000$, rămânând cu un
profit de 10.000$, adică 100%. (Nu s-a ţinut seama de
costurile implicate de realizarea opera_iunii.) Efectul de
multiplicator este, în cazul de mai sus, de 2 ori, pentru o
marjă de 50%; în general, efectul multiplicator (k) se
determină după formula: k=1/m%, unde m% este marja.
Tranzacţiile în marjă au însă şi un grad ridicat de
risc, rezultat din acelaşi efect de levier. Într-adevăr,
cumpărarea în marjă este profitabilă atâta timp cât
piaţa este în creştere ("sub semnul taurului"). În
caz contrar, riscul este cu atât mai mare, atât
pentru operator cât şi pentru firma broker cu care
lucrează, cu cât volumul datoriilor este mai mare,
respectiv marja este mai mică.
Dacă, în exemplul de mai sus, cursul acţiunilor nu
creşte la 150$, ci scade la 50$, clientul ar obţine
prin revânzare numai 10.000$ (200x50$). Cum
împrumutul acordat de broker este de 10.000$,
clientul, în urma rambursării acestuia, pierde
întreaga sumă avansată iniţial (o pierdere de
100%). Dacă ar fi făcut o tranzacţie pe bani gata,
pierderea ar fi fost de numai 50%: diferenţa dintre
valoarea iniţială a titlurilor (100x100$) şi valoarea
titlurilor după scăderea cursului (100x50$=5.000$).
În al treilea rînd, o caracteristică a tranzacţiilor
în marjă este faptul că, în toate ţările unde
acestea se practică, ele sunt reglementate
prin lege şi supravegheate de autoritatea
pieţei. Principala modalitate de control al
acestor operaţiuni este stabilirea şi
urmărirea respectării marjei, atât în valoare
absolută, cât şi în mărime relativă (în raport
cu datoria clientului la broker). Practic,
această cerinţă se reflectă în stabilirea - prin
lege şi prin regulamentul bursei - a marjei
iniţiale şi a marjei permanente.
Marja iniţială (engl. initial margin) este valoarea
fondurilor cash sau a titlurilor pe care clientul
trebuie să le depoziteze la broker înainte de a se
angaja în tranzacţie. În conformitate cu
Reglementarea T a Fed, suma în numerar
constituită pentru o tranzacţie în marjă este în SUA
de 50% din preţul de cumpărare la achiziţiile de
acţiuni sau obligaţiuni convertibile, respectiv de
50% din veniturile rezultate dintr-o vînzare scurtă,
dar cel puţin 2000$. În cazul în care acoperirea se
face cu titluri, clientul poate să depună numai
anumite titluri, valoarea acestora fiind egală cu
valoarea contractului. Această marjă trebuie să fie
respectată numai o dată pentru fiecare poziţie
(tranzacţie iniţiată); altfel spus, dacă suma
respectivă a fost depusă, investitorul nu va mai
primi nici o solicitare pentru noi fonduri în condiţiile
Reg T.
Marja permanentă sau de menţinere (engl.
maintenance margin sau minimum maintenance)
este un nivel minim al capitalului propriu pe care
bursele de valori şi firmele broker îl solicită din
partea clienţilor pe tot parcursul tranzacţiei (cât
timp poziţia este deschisă). NYSE şi NASD impun,
de exemplu, ca marja relativă curentă a clientului
să fie tot timpul de cel puţin 25% din valoarea de
piaţă a titlurilor. Când marja relativă a investitorului
scade sub acest procent, brokerul trimite un apel
în marjă (engl. margin call), prin care îi solicită
clientului să depună o garanţie suplimentară. Dacă
acesta nu se conformează, brokerul lichidează
poziţia clientului sau vinde titluri în contul clientului,
astfel încât să se reintre în marja de menţinere.
Contul clientului este nerestricţionat dacă marja
curentă este egală sau mai mare decît marja
iniţială stabilită de Fed (50% din valoarea de piaţă
a tranzacţiei). Diferenţa în plus poate fi retrasă de
client sau utilizată ca acoperire pentru o altă
tranzacţie în marjă.
Atunci când marja curentă este sub nivelul marjei
iniţiale, contul se cheamă restricţionat. În aceste
condiţii, atâta timp cât mărimea marjei curente
depăşeşte nivelul stabilit pentru marja permanentă
clientul nu trebuie să depună o acoperire
suplimentară pentru poziţiile sale deschise. În
schimb, efectuarea de noi tranzacţii este permisă
numai dacă investitorul depune o marjă
suplimentară în conformitate cu cerinţele marjei
iniţiale pentru angajarea unei tranzacţii.
 Tehnica vânzărilor "scurte"
Participanţii la realizarea vânzărilor "scurte" sînt:
clientul, brokerul, bursa şi casa de compensaţie (de
lichidare) a bursei. Operaţiunea se realizează prin
contul în marjă, clientul fiind obligat să depună
valoarea reprezentând marja iniţială. Cât timp
poziţia clientului rămâne deschisă, brokerul
urmăreşte marja curentă a contului acestuia, astfel
încât să se asigure respectarea marjei permanente.
La vânzările "scurte" aceasta este superioară celei
stabilite pentru cumpărările şi vânzările lungi în
marjă. La NYSE, de exemplu, este de 30% din
valoarea de piaţă a titlurilor vândute "scurt".
Etapele realizării tranzacţiei sunt următoarele:
a) Clientul dă un ordin de vânzare "scurtă" (1), iar
brokerul execută ordinul, deci încheie contracul
(2). În acest moment clientul e vânzător pentru
titlurile pe care nu le are (sau le posedă, dar nu
vrea să execute contractul cu ele) şi pe care,
până în ziua executării contractului, urmează să
le obţină prin împrumut dintr-o sursă terţă (are
o poziţie short).
b) Brokerul împrumută titlurile în contul clientului
(3) de la B2 şi informează că acest împrumut a
fost făcut pentru contul clientului său (3').
c) Brokerul execută contractul (4), adică livrează
titlurile la casa de compensaţii, în conformitate cu
scadenţa operaţiunilor cu lichidare normală; în
calitate de vânzător, primeşte de la casa de
compensaţie contravaloarea titlurilor respective la
cursul din contract. El depune fondurile cash ca
garanţie pentru împrumu­tul în titluri făcut (5). În
acest fel, clientul a executat contractul în bursă,
dar rămâne dator cu titlurile respective şi are
contul de titluri îngheţat, la dispoziţia
împrumutătorului.
d) Când consideră oportun, clientul dă ordin de
cumpă­rare a titlurilor respective (6), iar ordinul este
executat în bursă (7) şi se restituie
împrumutătorului titlurile primite (8). În acest fel,
clientul face o acoperire (engl. covering) a poziiei
sale scurte (engl. short), închizînd contul de titluri.
Prin urmare, operaţiunea constă din două contracte în bursă, de
sens opus, încheiate în momente diferite (contractele 2 şi 7).
Raţiunea clientului de a se angaja în această operaţiune este
că el va putea cumpăra la un curs mai mic în (7) titlurile
datorate pentru (3), obţinînd astfel un profit. În cazul în care
clientul nu dispune de titlurile respective, el lucrează descoperit,
mergând pe ideea unei pieţe în scădere (bear market).
Dimensiunea temporală este astfel inclusă într-o operaţiune cu
lichidare normală în doi paşi: realizarea unei vânzări pe o
poziţie descoperită, ceea ce face ca operatorul să devină un
vânzător "scurt" (engl. short seller), urmând ca la scadenţa
împrumutu­lui să se facă o răscum­părare pe piaţă în vederea
restituirii titlurilor (acoperirea poziţiei short).
Împrumutul în titluri este acordat, de regulă, de către brokerul cu
care lucrează clientul, acesta preluînd titlurile din contul altor
clienţi. Dacă brokerul nu dispune de titluri în contul altor clienţi,
el foloseşte contul firmei proprii de brokeraj sau, în cazuri mai
rare, apelează la alţi brokeri
Condiţiile în care se acordă împrumutul depind de
situaţia raportului dintre cererea şi oferta de titluri şi,
respectiv, de bani, în acea perioadă. Dacă titlurile sunt
relativ rare pe piaţă, deci brokerul poate împrumuta
mai greu acele titluri, ele vor fi împrumutate cu o primă
(o sumă pro rata temporis datorată de clientul short
seller). Dacă, dimpotrivă, lichidităţile sunt relativ rare,
atunci cel care acordă împrumutul în titluri plăteşte o
dobândă împru­mutatului pentru banii pe care îi deţine
ca garanţie până la lichidarea împrumutului
(momentele 5-8). Dobânda, de regulă, este puţin peste
nivelul dobânzii curente a pieţei. În practică, însă, în
cele mai multe cazuri, împrumutul se face fără plată
unilaterală - primă sau dobândă - (engl. flat).
De altfel, în bursă există următorul dicton:
"Taurul plăteşte dobândă, pe când ursul nu".
Aceasta pentru că investitorul care lucrează
pe o poziţie long ("taurul"), deci cel care
aşteaptă o creştere a cursului, împrumută
bani într-o cumpărare în marjă, plătind
dobândă pentru împrumut şi primind
dividende la titluri. Cel care lucrează pe o
poziţie short ("ursul") nu plăteşte dobândă,
pentru că, împrumutând titluri şi garantîndu-
le cu bani, el este pe poziţia unui creditor în
fonduri băneşti.
În creditul contului de la brokerul clientului
vânzător intră marja depusă de client şi
valoarea de piaţă a titlurilor, clientul avînd în
principiu o balanţă activă (engl. credit balance)
şi nu una debitoare (engl. debit balance). În
cazuri deosebite, când cel care lucrează short
("bear") intră în debit de balanţă, acesta
trebuie acoperit cu un împrumut dat de broker,
pentru care el plăteşte dobîndă. Costurile
legate de o astfel de vânzare scurtă sunt
reprezentate de: comisioanele pe care le
datorează clientul în cele două operaţiuni de
bursă; taxele de transfer care se plătesc în
bursă pentru transferul titlurilor dintr-un cont în
altul; eventualele dobânzi, respectiv prime;
alte taxe bursiere.
Dacă acţiunile vândute "scurt" unui terţ se
află într-o perioadă în care se plătesc
dividendele, atunci dividen­dele sunt
plătibile de către firma emitentă terţului
care a primit titlurile. Dar cel care le
posedă legal (B2) are şi el dreptul la un
dividend ce nu mai poate fi plătit de firmă,
ci va fi suportat de brokerul împrumutat în
contul clientului său. În schimb, când se va
face acoperirea, brokerul care acţionează
în contul clientului, va beneficia de un curs
mai mic, pentru că de îndată ce dividendul
e plătit, cursul de piaţă al acţiunii scade cu
acel dividend.
Una dintre caracteristicile principale ale operaţiunii
este marcarea la piaţă (engl. marking to market),
al cărei principiu este: tot timpul titlurile
împrumutate trebuie să fie garantate cu o sumă
cash egală cu valoarea curentă de piaţă a acelor
titluri. În acest sens apar două situaţii:
- când cursul titlurilor scade, valoarea garanţiei
devine mai mare decât valoarea titlurilor
împrumutate şi, ca atare, brokerul împrumutător
trebuie să verse diferenţa în contul clientului
împrumutat;
- când cursul titlurilor creşte, garanţia devine
insuficien­tă şi brokerul împrumutătorului îi solicită
clientului noi depuneri cash (apel în marjă).
Aceste reglări se fac zilnic şi determină modificări
corespunzătoare în situaţia contului clientului la
broker.
 Utilizarea vânzărilor scurte. Motivaţii
Vânzările scurte în scop speculativ. Speculaţia
în scopul valorificării scăderii preţurilor
acţiunilor este una din cele mai prezente
motivaţii pentru cei ce iniţiază vânzări scurte.
Supoziţia este aceea că acţiunea poate fi vândută
la un preţ mai mare decât cel la care se va
cumpăra aceeaşi acţiune în viitor. Impactul
iniţial al vânzării scurte speculative este de a
creşte oferta de titluri spre vânzare şi prin
aceasta, încetinirea creşterii preţului. Cel ce
vinde în scop speculativ are un singur ţel - să
vândă la un preţ şi să se acopere la un preţ mai
mic.
Vânzarile scurte în scop de acoperire a
riscurilor. Vânzările short pot fi făcute şi în
vederea acoperirii riscurilor (engl. hedging) de
către investitorul care nu deţine titlurile
respective, dar se teme de o scădere generală
a pieţei care să afecteze valoarea de piaţă a
acţiunilor din portofoliu, altele decât cele pe
care se face vânzarea scurtă. Dacă piaţa
scade, valoarea portofoliului său de titluri (MV)
se va reduce; dar, la acoperirea pentru
vânzările short făcute în scop de hedging,
operatorul va obtine un profit care îi va
compensa pierderea de valoare a titlurilor pe
care le deţine.
Vânzări în cont propriu (engl. hedging
against the box). "The box" sau "cutia"
înseamnă în acest context un cont al celui
ce vinde scurt. El deţine titlurile, dar
livrarea se face prin împrumutarea titlurilor
în locul celor personale. Vânzarea poate fi
acoperită fie prin livrarea celor personale
sau cumpărarea altora de pe piaţă.
Vânzările în cont propriu se pot face şi din
dorinţa de a transforma profitul dintr-
un an în anul următor.
• Vânzari în scop de arbitraj. Sunt posibile mai multe
tipuri de operaţiuni. O primă operaţiune este arbitrajul
este între diferite pieţe. O acţiune poate fi vândută pe
două sau mai multe pieţe, de exemplu la New York şi la
Los Angeles. Un comerciant profesionist, care vede o
oportunitate de a vinde la New York mai scump decât în
Los Angeles, poate face o vânzare scurtă la New York şi
o achiziţie la Los Angeles.
• Mai utilizat este arbitrajul între titluri echivalente. Poate
avea loc între acţiuni comune şi alte titluri în care
acestea sunt convertibile, cum ar fi obligaţiunile sau
acţiunile preferenţiale. Poate fi profitabil să cumperi o
obligaţiune convertibilă care e sub preţul unei acţiuni în
care e convertibilă, să vinzi scurt, să converteşti
obligaţiunea în acţiune şi să livrezi titlul contra vânzării
scurte pentru un profit substanţial (după plata
comisioanelor şi a altor cheltuieli).