Psihopedagogie

Cuprins

 I. Profesorul de educație fizică și sport – prezentare generală

 II. Personalitatea profesorului de educație fizică și sport și influența lui asupra

elevilor

 III. Autoritatea profesorului

 IV. Competențele profesorului și îndatoririle acestuia

 V. Relații și interacțiuni educaționale

 VI. Conflicte actuale in relațiile profesor-elev și soluții de rezolvare

I. PROFESORUL DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI
SPORT – PREZENTARE GENERALĂ

 Educaţia fizică este „singura disciplină din programa

şcolară care urmăreşte pregătirea copiilor pentru un stil de
viaţă sănătos şi care transmite valori sociale importante ca
autodisciplina, solidaritatea, spiritul de echipă, toleranţa şi
sportivitatea”.

( Frederique Ries, Belgia – 01.02 2007, privind prevenirea excesului de

greutate şi combaterea obezităţii, raport adoptat de Parlamentul European în
anul 2007).
 Rolul profesorului  în educaţia modernă ca principal
„agent” de transmitere a informaţiilor este acela de a
cunoaşte aspiraţiile şi opţiunile elevului către anumite
activităţi sociale sau profesii, să le dezvăluie elevilor
solicitările impuse de acestea şi după posibilităţile şi
potenţialul lor să-i orienteze sau reorienteze spre
domenii ocupaţionale care, din punct de vedere al
aspectului fizic şi caracteristicilor psiho-motrice,
corespund disponibilităţilor personale.

 Toţi profesorii ar trebui să-și aducă o contribuţie

personală la realizarea modelului absolventului de liceu,
dar şi la formarea multilaterală prin tot ce
înseamnă educaţie fizică.
 Prin intermediul procesului de învăţământ profesorul de
educaţie fizică trebuie să asigure în lecţiile de
specialitate un echilibru între realizarea componentelor
modelului de educaţie fizică şi modelul concret al
absolventului, în funcţie de filiera aleasă (vocațională,
teoretică, tehnologică), meseria sau domeniul
profesional.

 Profesorul trebuie să dezvolte la elevi gândirea activă,

spiritul de inventivitate, fairplay-ul, jucarea corectă a
şanselor pe fondul unor indici superiori de manifestare a
calităţilor motrice şi nu în ultimul rând pe fondul
aplicării şi generalizării deprinderilor şi priceperilor
motrice de bază şi specifice atletismului, jocurilor
sportive, gimnasticii şi cerinţelor fizice specifice
domeniilor de calificare profesională.
II. PERSONALITATEA PROFESORULUI DE EDUCAȚIE
FIZICĂ ȘI SPORT ȘI INFLUENȚA LUI ASUPRA
ELEVILOR

 Societatea din zilele noastre cere un om capabil să se

adapteze permanent la progresul social, animat de
dorinţa de a inova. Inovaţia şi creaţia nu se limitează
numai la crearea lucrurilor, ci se extinde şi asupra
propriei persoane şi a societăţii.
 
 Personalitatea defineşte ansamblul sistemic şi deosebit
de complex al trăsăturilor caracteristice ale omului
concret, în ceea ce are el original, individual, relativ
stabil şi îl deosebeşte de alţi oameni.
 
 Personalitatea se formează încă de la naştere şi continuă să se dezvolte
pe tot parcursul vieţii, având la bază ereditatea şi fiind puternic
influenţată de relaţiile interpersonale şi sociale.
 În alcătuirea personalităţii se regăsesc patru
componente: temperamentul, aptitudinile, caracterul şi creativitatea.

 Temperamentul reprezintă dimensiunea dinamico-energetică a

personalităţii, care se exprimă cel mai pregnant în conduită. Acesta
îndeplineşte şi funcţia de latură expresivă a personalităţii, întrucât
furnizează informaţii despre felul persoanei.Cea mai cunoscută
clasificare şi descriere a temperamentelor porneşte de la Hyppocrates.

 La aceasta au fost adăugate în timp, noi date, rezultând cele patru

portrete temperamentale cunoscute: sangvinic, coleric, flegmatic
şi melancolic.
 Sangvinic:
 -activism crescut

 -tempo rapid în activitate

 -emoţii intense dar sentimente superficiale

 -dispoziţie entuziastă

 -abundenţa expresiei verbale

 -resimte nevoia de variaţie în decor şi în activitate

  -decizie rapidă

  -adaptabilitate ridicată

  -fire deschisă, comunicativă

  -angajare uşoară în activitate

  -etalarea rapidă a posibilităţilor 

  -capacitate de lucru îndelungată

  -îşi menţine rezistenţa şi echilibrul psihic în situaţii dificile

  -suportă usor insuccesele

Coleric:
 -reactivitate motorie accentuată

 -energic

 -nereţinut, tendinţă spre impulsivitate

  -nestăpânire de sine

  -agitaţie, uneori agresiune

  - procese afective intense, explozii emoţionale

  -fire deschisă, alternantă între activism impetuos

şi perioade de delăsare
  -plăcerea de a opune rezistenţă

  -tendinţa de dominare în grup

  -într-o sarcină îşi etalează rapid posibilităţile

  -incapabil să desfăşoare muncă de migală

  -înclinaţie spre stări de alarmă şi exagerare

 Flegmatic:
 -calm

 - tempoul activităţii lent

  - echilibru emoţional

  -sentimente durabile

 - reactivitate emoţionala redusă

  -tablou comportamental sărac în manifestări

  -lentoare în mişcări şi limbaj

  -răbdare, toleranţă

  -înclinaţii spre rutină, stereotipuri

  -capabil de muncă de migală

  -cugetat în tot ceea ce face

 
Melancolic
 -hipotonie

 -capacitate de lucru redusă în condiţii de suprasolicitare

  -volum redus al activităţii (nu poate duce suprasarcini)

 -slabă rezistenţă neuropsihică

  -randament progresiv, treptat, dar calitativ ridicat comparabil cu al

celorlalţi
  -sensibilitate ridicată, puternic afectat de insuccese

  -neînarmat pentru lupta în împrejurări mai grele ale vieţii

  -dificultăţile de adaptare le compensează prin închidere în sine

(refugiu în  plan imaginar)
 - prudenta exagerata în situaţii noi

  - procese afective cu adânci rezonanţe

 -sentimente de durată

  -dependenţă în condiţii de grup

  -capabil de munci de fineţe şi acţiuni de migală cu preţul epuizării

rapide
 APTITUDINILE
Aptitudinile sunt un ansamblu de însuşiri de ordin instrumental-
operaţional, care diferenţiază oamenii între ei, în ceea ce priveşte
maniera de desfăşurare a activităţilor. Nu orice însuşire reprezintă o
aptitudine, ci numai aceea care favorizează desfăşurarea unei activităţi
cu rezultate peste medie. Ele pot fi dobândite sau înnăscute şi se
clasifică în mai multe categorii:
 În funcţie de natura proceselor psihice, se evidenţiază: aptitudinile
senzoriale, aptitudinile psihomotorii şi aptitudinile intelectuale.
 În funcţie de orientare, există două ramuri: aptitudini speciale (tehnice,
literare, artistice, etc.) şi aptitudini generale (inteligenţa sau latura
rezolutiv-productivă a personalităţii, spiritul de observaţie, etc.).

Aptitudinile au o importanţă deosebită, deoarece favorizează succesul

profesional şi, câteodată, constituie cerinţe obligatorii pentru exercitarea
unei profesii.
 CARACTERUL
 Caracterul desemnează latura relaţional-valorică a
personalităţii, fiind alcătuit din trăsături care se înscriu pe un
continuu de la pozitiv la negativ. De aceea, se poate afirma
că toţi oamenii au caracter, dar orientat valoric diferit.

 Această componentă a personalităţii integrează trăsături

caracteriale, precum următoarele: toleranţă/încăpăţânare,
bunătate/răutate, dărnicie/egoism, perseverenţă/neseriozitate
etc. Caracterul este schimbător, iar puterea acestuia este dată
de forţa convingerilor, de tăria cu care le apărăm şi le
susţinem. 
 CREATIVITATEA
Creativitatea este ansamblul unitar al factorilor
subiectivi şi obiectivi care duc la realizarea de către
indivizi, sau grupuri, a unui produs original şi de valoare
pentru societate. În procesul creaţiei sunt implicaţi
factori psihologici:

 Intelectuali: factori de fluenţă, flexibilitatea gândirii,

originalitatea, imaginaţia şi inteligenţa.

 Non-intelectuali: factori aptitudinali, motivaţionali,

atitudinali şi temperamentali.
III. AUTORITATEA PROFESORULUI
 Referindu-ne la relația profesor-elev, se cere transformarea
acesteia într-un dialog autentic. A moderniza această relație
înseamnă, deci, a crea condiții optime pentru ca între cei doi
poli (profesor și elevi) să se realizeze un schimb de mesaje
reciproc, o cooperare. Acest lucru depinde de profesor, în
primul rând, de modul în care el organizează activitatea de
predare, de strategiile sau stilul pe care le adoptă față de elevi.

 Concepția modernă asupra relației pedagogice nu exclude, ci

presupune cu necesitate autoritatea profesorului. Aceasta
încetează a mai fi privită doar ca o modalitate de supunere și
ascultare din partea elevilor, devenind o notă caracteristică
actului pedagogic în ansamblul său.
 Profesorul autoritar, privește actul educațional doar din prisma
sa, centrându-se excesiv pe sarcină și lipsindu-i preocupările
pentru elevi. De fapt, față de aceștia manifestă o atitudine
distantă, rece, cu toate că le dă îndrumări și le trasează sarcini.

 Acesta impune conținuturile, impune metodele de învățare cât

și a standardelor de evaluare. Toate acestea desfășurându-se
într-o manieră rigidă.

 Utilizarea acestor metode scad rapid atenția elevilor,

informația reținându-se parțial sau uitându-se la fel de repede.

 Prin lipsa dialogului, profesorul rămâne doar la stadiul de

informator și nu de formator
 După maniera de conducere a procesului de instruire, evidențiem:
 Stilul autoritar: se manifestă prin impunerea conținuturilor, a
metodelor de învățare, a standardelor de evaluare într-o manieră
rigidă, de către profesor. El trasează anumite sarcini, dar manifestă
o atitudine distantă față de elevi;
 Stilul democratic se manifestă prin cooperarea profesor-elev;
profesorul are o atitudine apropiată, ține cont de particularitățile și
inițiativa elevului, îl implică activ în propria lui formare, îl
stimulează să-și asume responsabilități și să manifeste autonomie în
învățare;
 Stilul neglijent, denumit și laissez-faire, este stilul abordat în
principal de profesorii care au ocupat un loc de muncă pentru care
nu au chemarea specifică, nu sunt făcuți să fie dascăli. Aceștia sunt
neinteresați de rezultatele muncii, s-au încadrat din motive
neprofesionale (dorința de a avea un loc de muncă plătit, îndemnul
părinților sau al prietenilor) și sunt lipsiți de atracția și dragostea
pentru predare, pentru activitatea fizică, pentru activitatea cu elevii.
IV. COMPETENȚELE PROFESORULUI ȘI
ÎNDATORIRILE ACESTUIA
 Termenul competență are înțelesul de abilitate sau
capacitate de a satisface scopurile educației. Competența
profesorului în acțiunea educativă este abilitatea
comportării sale într-un anume fel, într-o situație
pedagogică.

 Aceasta este condiționată de informație și acționează

asupra performanței și stilului de muncă al profesorului
în mediul școlar.
 Se poate vorbi de o diversitate posibilă de conduite ale profesorului,
în corelație cu mai multe variabile de competențe ale acestuia:
 Competența comunicativă (inițierea și declanșarea actului
comunicării cu elevii de către profesor, prin combinarea diverselor
aspecte ale căilor de transmitere și decodificare a mesajului
informațiilor – calea verbală și nonverbală cu particularitățile lor
specifice de expresivitate – și stăpânirea de către el a anumitor
atribute fiziologice și psihice spre a se face înțeles);
 Competența informațională (repertoriul la cunoștințe, noutatea și
consecința acestora);
 Competența teleologică (capacitatea de a concepe rezultatele
educației sub forma unei pluralități nuanțate ca posibil pedagogic,
rațional gândit și operaționalizat);
 Competența decizională (alegerea între cel puțin două variante de
acțiune în funcție de valoarea sau utilitatea mai mare pe care o au în
a afecta comportamentul elevilor);
 Competența apreciativă (măsurarea corectă a rezultatelor atinse cu
elevii și de către elevi).
 Structura unei competențe se prezintă astfel:
1. Aspecte cognitive – A ȘTI – sistem funcțional de cunoștințe
structurat în urma realizării unui proces de predare activă focalizat
pe învățare activă;
2. Aspecte practice – acționale – A STI SA ACȚIONEZI EFICIENT
– capacități/abilități cognitive, sociale, etc. De a aplica eficient
cunoștințele deținute și de a îmbogăți prin efort propriu fondul de
cunoștințe deținut și chiar de a produce cunoaștere;
3. Aspecte motivațional-voliționale, atitudinale – A ȘTI SĂ FII CUM
ȚI SE CERE DE CĂTRE SOCIETATEA ACTUALĂ – atitudini
necesare răspunsului eficient pentru provocări, curente actuale;
4. A ȘTI SĂ DEVII CUM SOCIETATEA ÎN SCHIMBARE O CERE
– atitudini și capacități/abilități necesare pentru a face față unei
societăți dinamice cu provocări multiple.
 Elevii astfel instruiți se vor dezvolta în mai multe
planuri:
a) În plan cognitiv – primesc o abordare, o viziune unitară
asupra lumii;
b) În plan social – puși în situația de a colabora între ei,
elevilor li se dezvoltă spiritul de cooperare;
c) În plan afectiv – elevii capătă încredere în ei, li se
dezvoltă simțul dreptății și autoaprecierea, vor ajunge
să trăiască sentimentul de solidaritate cu colegii.
 Profesorul trebuie să dețină următoarele calități:

A. Calitățile atitudinale de natură caracterial-morală

(cinstea, curajul, spiritul de obiectivitate și dreptate,
demnitatea, fermitatea etc.)

1. Umanismul în general și dragostea de copii în special

(profesorul trebuie să dea dovadă de multă sensibilitate
și respect față de elevi)

2. Conștiința misiunii și a responsabilității sale (această

responsabilitate și-o asumă față de copii)
B. Calități aptitudinale
1. Aptitudini organizatorice (care se manifestă în întreaga
activitate pe care o desfășoară profesorul; planificarea propriei
munci, pregătirea și desfășurarea lecțiilor)
2. Aptitudinea empatică (stă la baza anticipării finalităților acțiunii
educative, ea îi oferă profesorului posibilitatea de a privi toate
influențele prin prisma elevilor)
3. Aptitudinea de a cunoaște și înțelege psihicul celui supus
acțiunii educative (este vorba de capacitatea intuitivă, de
sesizare rapidă a particularităților psihice individuale)
4. Spiritul de observație (capacitatea de sesizare a celor mai fine
nuanțe)
5. Tactul pedagogic (capacitatea de a găsi, la momentul oportun,
forma cea mai adecvată de atitudine și tratare a elevilor)
6. Măiestria pedagogică (presupune dăruire și pasiune, spirit
creator, pricepere de a acționa diferențiat de la o situație la alta)
 Tablou al capacităților pe care viitorii profesori trebuie să le afirme:

 Să identifice și să integreze într-un sistem coerent în cadrul lecției diferite

tipuri de solicitări cognitive (de memorie, convergente, divergente,
evaluative);
 Să explice semnificația unei solicitări, într-o situație de instruire, prin
raportare la obiectivul urmărit;
 Să ilustreze, cu exemple de solicitări cognitive, categorii taxonomice;

 Să selecteze tipuri de întrebări în concordanță cu obiective pedagogice;

 Să formuleze întrebări pornind de la un conținut concret;

 Să sesizeze promp erori și să reformuleze întrebările afectate de

imprecizie;
 Să elaboreze succesiuni de solicitări cognitive în situații de instruire

 Să estimeze corect valoarea unor întrebări în concordanță cu dezvoltarea

intelectuală a elevului și cu nivelul cognitiv al activității;
 Să asigure formula optimă a raportului între întrebări de memorie
convergente-divergente-evaluativeîn funcție de temă;
 Să evalueze acuratețea formală a unei solicitări în cadrul lecției.
V. RELAȚII ȘI INTERACȚIUNI
EDUCAȚIONALE
 Existența umană ar fi greu de conceput în afara relațiilor sociale, variate,
multiforme și care acționează în planuri diferite. Un caz aparte al
relațiilor sociale îl ocupă relațiile interpersonale. Legături psihologice,
conștiente și directe între oameni.
 Condițiile de definire a relațiilor interpersonale sunt:

 Caracterul psihologic atestă faptul că la înfaptuirea actului respectiv

participă întregul sistem de personalitate al indivizilor implicaţi în
vederea obţinerii reciprocităţii;
 Caracterul conştient, presupune implicarea în actul respectiv a persoanei
conştientă de sine şi de celălalt, de nevoile şi de aşteptările reciproce;
 Caracterul direct atestă importanţa sau necesitatea unui minim contact
perceptiv între parteneri, contactul faţă in faţă.
 Apariţia, dezvoltarea şi funcţionarea relaţiilor interpersonale este
dependentă de simultaneitatea acţională, de prezenţa concomitenta a
tuturor celor trei caracteristici definitorii ale relaţiilor interpersonale.
 Interacţiunea educaţională este un aspect, o formă din
multitudinea si varietatea relaţiilor interpersonale în clasa
de elevi. În ceea ce priveşte o posibilă clasificare a
relaţiilor interpersonale în clasa de elevi, criteriul utilizat
îl reprezintă nevoile şi trebuinţele psihologice resimţite
de elevi atunci când se raportează unii la alţii.

 Prin exploatarea acestui criteriu rezultă urmatoarele tipuri

de relaţii interpersonale în clasă de elevi:
 relaţii de intercunoaştere;

 relaţii de intercomunicare;

 relaţii socio-afective (afectiv-simpatetice)

 relaţii de influenţare.

 
1. Relaţii de intercunoaştere
 Derivă din nevoia psihologică de a dispune de unele
informaţii cu privire la celălalt, la felul lui de a fi, la
personalitatea acestuia.

2. Relaţii de intercomunicare
 Apare ca o rezultantă a ceea ce resimt oamenii, copiii,
atunci când intră în interacţiune, nevoia de a se informa
reciproc, de a face schimb de informaţii, de a comunica.
3. Relaţii socio-afective
 Este rezultatul intervenţiei unei nevoi de tip interpersonal ce
are în vedere schimbul de emoţii, sentimente şi structuri de tip
afectiv simpatetice, creionându-se astfel un nou tip de relaţii
interpersonale, relaţii afectiv-simpatetice, care presupun relaţii
de simpatie şi antipatie, de preferinţă şi de respingere
reciprocă între membrii clasei de elevi.
4. Relaţii de influenţare
 Clasa de elevi ca un univers socio-relaţional complex dezvoltă
o varietate de relaţii şi interacţiuni din care elevul deprinde o
serie de norme şi valori pe care le dezvoltă pe termen lung.
 E important de menţionat la acest nivel ca relaţiile
interpersonale de influenţare nu se manifestă doar ca
rezultante ale unor afinităţi personale ci, sunt determinate şi
de poziţia pe care o ocupa fiecare în ierarhiile subiective şi
obiective ale grupului clasă.
VI. CONFLICTE ACTUALE ÎN RELAȚIILE
PROFESOR-ELEV ȘI SOLUȚII DE
REZOLVARE

 În mediul școlar se desfășoară o diversitate de conflicte

specifice derivate din particularitățile activității
educaționale (predare- învățare și formare) și tensiunile
sau disfuncționalitățile care survin în procesul
interacțiunii dintre elementele curriculum-ului-
obiective, conținuturi/ cunoaștere, tehnologie didactică
(metode de învățământ, formele, modurile și mijloacele
de învățământ), evaluarea și notarea în relațiile profesor-
elev, școală-părinți și școală-instituții.
 Cauzele conflictelor școlare:
 Într-o școală pot apărea conflicte datorită următoarelor cauze:

 -Punctele de vedere diferite asupra obiectivelor prioritare și

metodelor folosite.
Cadrele didactice au, în general, obietive profesionale comune, însă
există mai multe păreri în privința modalităților de realizare a
acestora.
 -Diferențe de percepții sau valori.

 -Lipsa de comunicare sau comunicarea defectuoasă.

Multe dintre neînțelegerile din școlile românești au la bază lipsa

comunicării. Singura cale de soluționare a conflictelor generate de
problemele de comunicare este cooperarea prin care părțile află
poziția și argumentele celorlalți.
 -Competiția privind resursele insuficiente.

Insuficiența resurselor disponibile într-o școală conduce la

transformarea conflictelor mascatesau lente în conflicte deschise sau
acute .
Tipuri de conflicte în școală

 -conflicte pe verticală care se manifestă între managerul

școlar și angajați, între șefii de catedre și membrii acestora,
între profesori și elevi, mai ales când primii adoptă un stil
de conducere dominator sau chiar autarhic, iar subordonații
se opun acestei tendințe de dirijare excesivă.
 -conflicte pe orizontală care se produc la același nivel
ierarhic, atunci când unii dintre angajați ai școlii au
comportamente și atitudini care îi lezează pe ceilalți
angajați. Astfel sunt conflictele dintre cadrele didacice sau
dintre membrii personalului nedidactic, conflictele dintre
elevi, conflictele dintre directorii școlii, care se situează pe
poziții aproximativ egale (Manolescu, 2001, p 326).
 Conflictele profesori-elevi
 Blocajele de comunicare pot constitui baza unui conflict între
profesori și elevi.
 Toți profesorii, indiferent de specialitate, au datoria de a
contribui la dezvoltarea capacităților elevilor de a comunica
oral și în scris.
 Putem spune că cerințele de comunicare ale școlii
contemporane sunt în creștere, nu în scădere, motiv pentru
care școala își multiplică formele și modalitățile de
comunicare, sporindu-și și exigențele pentru actul
comunicării.
 De aceea, imaginea profesorului comunicativ, permisiv,
persuasiv și empatic se impune astăzi cu acuitate. Acest
profesor trebuie să întrunească trei funcții de bază facilitator
al comunicării, participant activ la comunicare, observator și
analizator al procesului de schimbare de paradigmă școlară
 În asemenea condiții acel profesor care nu dovedește
competență comunicativă nu va putea lucra și colabora
cu elevii.

Recomandări în negocierile cu copiii :

 -Controlați-vă emoțiile!

 -Ajutați-vă elevii să-și controleze emoțiile!

 -Ascultați și învățați!

 -Predați discutând!

 -Nu forțați! convingeți!

 -Disciplinați cu înțelepciune!
 BIBLIOGRAFIE

• Șuteu Elena Liliana, Stilurile didactyice și efectele lor pedagogice", Brasov,

2013
• Ștefan Mihaela Aurelia, Facilitarea și îndrumarea învațării pedagigiei,
Ed.Universitaria, Craiova, 2008
• Popovici Ileana Monica, Curs de psihopedagogie,Universitatea Al. I. Cuza din
Iasi

 http://www.scientia.ro/homo-humanus/psihologie/1690-personalitatea-si-
componentele-sale.html
 http://www.ise.ro/wp-
content/uploads/2012/08/TE_2011_Responsabilitate_ed_moral_afectiva.pdf
 http://www.sportsisocietate.ro/articol/rolul-i-statutul-profesorului-de-educa-ie-
fizic-i-sport-n-cadrul-educa-iei-permanente/91
 http://www.asociatia-profesorilor.ro/importanta-educatiei-fizice-scolare-si-rolul-
profesorului-in-definirea-modelului-absolventului-de-liceu.html
 http://www.academia.edu/7281039/PSIHOPEDAGOGIE_%C3%8EN_EDUCA
%C5%A2IE_FIZIC%C4%82_%C5%9EI_SPORT