Sunteți pe pagina 1din 34

Prezentator:

medic – rezident anul II


botan victoria
Auzul reprezintă unul dintre simţurile
fundamentale ale omului. Alterarea funcţiei
auditive produce tulburări în orientarea
pacientului în mediul înconjurător, dar mai
ales dificultaţi de comunicare cu semenii.
Scăderea auzului, denumită şi surditate (sau
hipoacuzie), nu este de fapt o boală ci un
simptom ce poate avea cauze multiple.
Surditatea (hipoacuzia) copilului constituie
o preocupare aparte a medicinii deoarece,
spre deosebire de adult, pierderea de auz
suferită la o vîrstă fragedă influenţează
profund şi grav formarea intelectuală şi
psihologică a copilului.
Copilul surd trăieşte cu un sentiment de
frică şi de izolare.
Copilul hipoacuzic este cel a cărui acuitate
auditivă este insuficientă pentru a-i permite
întelegerea propriei sale limbi, pentru a
participa la activitaţile normale vîrstei sale şi
pentru a urma cu succes o unitate de
învăţămînt.
Surditatea copilului este o anomalie
frecventă: 1 la 1.000 de naşteri într-o familie
fără antecedente şi 15 cazuri la 1.000 naşteri
la copiii cu risc înalt.
Mai mult de 400.000 de tineri de pînă la
18 ani au auzul mai slab, foarte slab sau sunt
surzi. Acest lucru priveşte 2 copii din 1.000
de pînă la 2 ani.
În privinţa cauzelor surdităţii, ele pot fi
genetice, prenatale (în urma unor suferinţe
sau boli intrauterine), neonatale (în cursul
naşterii sau imediat după) sau dobîndite
(infecţioase, toxice, traumatice), precum şi
cauze necunoscute.
Factorii de risc
 istoricul familial (cînd există doi copii cu

tulburări de auz);
 malformaţii ale urechii;
 anomalii cranio-faciale;
 infecţii în utero cu: toxoplasma, rubeola,

citomegalovirus, herpes, sifilis, HIV;


 infecţii după naştere: meningite, encefalite;
 hiperbilirubinemie;
 traumatisme craniene;
 hemoragii intracraniene;
 convulsii;
 droguri ototoxice (după administrarea de

aminoglicozide);
 otită medie persistentă şi recurentă;
 boli neurovegetative: sdr. Hunter, ataxia

Friedrich;
 sindroame asociate cu pierderea progresivă a

auzului (de exemplu neurofibromatoza).


Surditatea se clasifică în funcţie de pierderea
auditivă în număr de decibeli. Există urmatoarele
criterii de clasificare:
 de la 0 la 20 decibeli - auz normal;
 pierdere de la 20 la 40 db – este vorba de o
surditate lejeră, de hipoacuzie. 40 decibeli
reprezintă volumul sonor al unei conversaţii
normale.Vorbele normale sunt percepute, dar
anumite elemente fonetice si vocea scazută nu
sunt percepute de către copil. Poate prezenta
fatigabilitate, lipsa atenţiei, un nivel scăzut de
întelegere.
 pierdere de la 40 la 70 decibeli – avem de-a
face cu o deficienţă auditivă medie, copilul
fiind semi-surd. 60 decibeli reprezintă nivelul
unei conversaţii cu voce foarte tare. Între 55
şi 70, copilul percepe vocea fără să înţeleagă
cuvintele. Sunt deja necesare la acest nivel
aparatul auditiv şi reeducarea.
 pierderea de la 70 la 90 decibeli - este vorba
de o surditate severă, existînd o neînţelegere
accentuată, copilul fiind demi-surd sever. 80
decibeli reprezintă volumul sonor al unei străzi
aglomerate. Anumiţi copii aud vocea la
intensitate mare, dar nu înteleg cuvintele. Aceşti
copii au nevoie de aparat auditiv, reeducare şi
învăţatul cititului pe buze.
 pierdere de la 90 decibeli în sus ne prezintă
un copil surd profund, 120 db fiind zgomotul
unui reactor de avion aflat la 10 metri de pamînt.
Tipuri de surditate
Există trei tipuri de surditate:
de transmisie ,de percepţie şi mixtă.
Surditatea de transmisie este
adesea vindecabilă prin mijloace
medicale sau chirurgicale. Este
consecinţa unei afecţiuni a urechii
medii: patologia timpanului, a
oscioarelor şi trompei lui Eustachio,
reprezentînd principalele cauze.
Otitele acute supurate, otitele recidivante
care evoluează cu perforaţie de timpan duc la
apariţia acestui tip de surditate, cel mai
frecvent afectate în acest caz fiind frecvenţele
joase (grave). Surdităţile provocate prin
aceste infecţii ORL, nu depăşesc pierderi mai
mari de 60 decibeli. Surditatea de transmisie
este de 8 ori mai frecventă la copil decît cea
de percepţie.
Surditatea de percepţie este definitivă
şi poate să ducă de la pierdere lejeră a
auzului la surditate totală. Urechea
internă este atinsă în acest caz, adică
organul auzului (cohleea) sau nervul
auditiv pe o anumită parte a traiectului
său. Cauzele în acest caz sunt variate şi
sunt cunoscute în doar 35% din cazuri, în
rest ele rămîn necunoscute.
Surditatea mixtă
Apare în cazurile în care se combină cele
două tipuri de hipoacuzii, de transmisie şi
neurosenzorială, adică atunci cînd avem o
afectare atît a urechii externe şi/sau urechii
medii combinată cu o afectare a urechii
interne (cohlee) şi/sau a nervului auditiv.
Semnele care ar trebuie sa alerteze parintii
si medicul:
 absenţa reacţiilor nou-născutului la zgomote
şi la voce;
 un somn prea liniştit;
 pierderea progresivă a gînguritului după 6
luni: pînă la 6 luni copilaşul gîngureşte
normal prin simplul joc al organelor
fonatoare. Privat de plăcerea de a se auzi ,
după 6 luni copilul mic încetează să mai
gîngurească;
 o întîrziere în dezvoltarea normală a
limbajului;
 copilul de un an care nu răspunde nici la
numele său, nici la alt apel, neatent la tot
ceea ce se intamplă în cîmpul său vizual;
 anumite probleme de articulare a
cuvintelor după 4 ani: confuzii fonetice sau
între consoanele surde (p, f, t) şi consoanele
sonore (b, v, d);
 anumite probleme de comportament:
agresivitate, lipsa afectului;
 dificultăţi la dictare, în lectură şi scriere la
şcoală.

Există şi situaţii care ne pot înşela, cum ar


fi acei copii care nu vor să asculte ce li se
cere.
Diagnosticul de surditate trebuie stabilit cît
mai precoce.Pentru precizarea lui vor fi
folosite:
 anamneza luată de la părinţi;
 examenul clinic,fizic şi funcţional al urechii şi

celorlalte organe din sfera ORL;


 examenul radiologic;
 examenul foneatric şi logopedic;
 examenul neuropsihic;
Metodele de investigare a auzului,trebuie
să fie adaptate atît vîrstei şi puterii de
înţelegere şi de manifestare a copilului,cît şi
posibilităţilor tehnice de care dispunem fiind
necesară practicarea cu multă răbdare.
a) nou-născuţi:
 reflexul cohleo-palpebral(de închidere a
ochilor) şi cohleo-pupilar(de retractare a
pupile),la producerea bruscă a unui zgomot.
 audioelectroencefalografie(AEEG) sau
electrocohleografie(ECG).
b) sugar: toate cele menţionate mai sus ,plus
controlul modului cum sugarul reacţionează
la vocea celor din jur.
c) Copilul mic(1-3 ani):
impendansmetria,timpanometria sau AEEG.
d) preşcolar(3-6 ani): pe lîngă examenul cu
jucării sonore şi zgomotele familiare,se poate
încercaexamenul auzului prin folosirea
acumetriei.
e) şcolar: acumetria fonică şi instrumentală,şi
audiometria,timpanograma,reflexul stapidian
acustic.
Audiograma
Audiograma tonală este cu siguranţă
cea mai cunoscută şi mai răspîndită
investigaţie din domeniul audiologiei. Ea
oferă o imagine sintetică despre auzul urechii
investigate, bazată pe înregistrarea separată a
6-7 frecvenţe ale spectrului auditiv uman,
cuprinse între 125Hz si 8000Hz.
Timpanograma
Timpanograma măsoară volumul de aer
din urechea medie (spatele timpanului),
deplasările membranei timpanice în timpul
preluării sunetelor din aer, rigiditatea
timpanului şi a lanţului elastic de osişoare din
urechea medie.
Graficele obţinute  sunt specifice diferitor
boli ale urechii medii şi se clasifică în cîteva
tipuri care permit stabilirea diagnosticului şi a
tratamentului:
Tipul A
Semnifică:
- prezenţa aerului în urechea medie (în spatele timpanului)
- funcţia normală a trompei Eustachio
- presiunea maximă indică presiunea aerului din urechea medie
Tipul As
Semnifică:
- existenţa aerului în urechea medie (eventual cu volum redus)
- rigidizarea lanţului osicular
Tipul Ad
Este întalnită la:
- urechea (relativ) normală cu timpan subţire (timpanul
monomeric sau flaccid, miringoza atrofică)
- timpanul cicatricial cu zone lipsite de stratul fibros
- întreruperea lanţului de osişoare (ex. traumatisme)
Tipul B
Semnifică o rigidizare majoră a sistemului
timpanoosicular, care nu mai realizează
amplificarea şi transmiterea sunetelor spre
urechea internă, ci le reflectă înapoi spre
mediul extern.
Această timpanograma poate fi întalnită
în:
- prezenţa fluidului în urechea medie (otita
medie seroasă)
- colesteatom
Tipul C
Semnifică:
- prezenţa unei presiuni negative (vid) în
urechea medie
- membrana timpanică aspirată
Această timpanograma se asociază cu:
- patologii ale tubei lui Eustachio (disfuncţie
tubară)
- fluid în urechea medie
Conduita de tratament
Tratamentul în cazul hipoacuziei este
diferenţiat conform gradului de severitate al
afecţiunii. Astfel, în surditatea de transmisie se
poate recurge la tratamentul chirurgical în funcţie
de cauza care a produs-o: malformaţiile urechii
mijlocii pot fi ablate chirurgical. Atunci cînd
cauza este o otită seroasă cronică determinată de
vegetaţii sau edem de perete al trompei lui
Eustachio, ablaţia vegetaţiilor sau un dren
transtimpanic poate da bune rezultate.
În surditatea de percepţie este indicat
implantul cohelar cu mulţi electrozi. O altă
metodă terapeutică este aparatul auditiv sau
proteza.
Aceasta permite celui care o poartă să
înteleagă ce i se spune cu condiţia că el să nu
fie prea departe de interlocutor sau ca
zgomotul de fond să nu fie prea mare. În
cazul în care apelăm la această metodă, se
impune şi o reeducare făcută în paralel.
Metodele de reeducare aplicate copilului
hipoacuzic sunt educarea orală pură şi
educarea bilingvă. Educarea orală pură
include învăţarea cuvintelor, a lecturii labiale
şi educaţia auditivă. Pe de altă parte,
educarea bilingvă cuprinde învăţarea limbii
orale şi a limbii semnelor (care prezintă
propria sintaxă şi propria gramatică).
Mulţumesc pentru atenţie