Materiale pentru armarea compozitelor

Prof.Dr.Ing. Ioan VIDA-SIMITI

Materialele pentru armarea compozitelor sunt parte integrantă, discretă a
unui material compozit.

Rolul elementelor de armare  îmbunătăţirea proprietăţilor materialului

se obţine un material nou, atât din punct de vedere structural cât şi
a proprietăţilor finale

După configuraţie, elementele de armare se clasifică în:

 fibre  fibrele asigură o tenacitate ridicată compozitului
 particule  uşor de obţinut şi procesat, se înglobează uşor în materialul
matricei
 Funcţiile elementelor de armare (fibre)
preiau solicitările mecanice la care este supus materialul
compozit printr-un mecanism de transfer de la matrice la
armătură;

îmbunătăţesc caracteristicile mecanice pe ansamblul

compozitului;

reduc riscul de apariţie a fisurilor;

asigură oprirea propagării fisurilor şi a dezvoltării lor în masa

compozitului;

ameliorează reducerea caracteristicilor mecanice cu creşterea

temperaturii
 Fibre
Fibrele se utilizează ca materiale de armare având rolul de a prelua
cea mai mare parte din solicitările la care este supus materialul
matricei

Fibrele, de formă şi mărimi diferite, se obţin din;

 materiale organice
 materiale metalice
 materiale ceramice
fibrele din materiale ceramice  cea mai mare utilizare
 duritate mare, densitate relativ scăzută, rezistenţă la acţiunea agenţilor chimici
 prezenta defectelor interne  fragilitate crescută
 acest efect se reduce în urma înglobării fibrelor în matricea ductilă. Adică fisurile
produse prin ruperea unor fibre nu se propagă, datorită plasticităţii matricei.
 fibrele de nitrură de siliciu (Si3N4);
 fibrele alumină (Al2O3) şi alumină-silice (Al2O3-2SiO2)
 fibrele de carbură de siliciu (SiC);
 fibrele de carbură de bor;
 fibre de sticlă
 fibrele de carbon.
După raportul în lungime şi diametrul (coeficientul de formă) se deosebesc:
1. Fibre continue: l/d > 1000
 fibre monofilament d > 100 m;
 răsucite d = 5...25 m
Fibrele continue se realizează din bor, carbon, sticlă, materiale ceramice,
oţel inoxidabile, răşini
Se folosesc sub diferite aranjamente: unidirecţional, bidirecţional (ţesătură),
spaţial (tridimensional)

2. Fibrele discontinue
 fibre discontinue lungi: l/d = 300...1000; d = 3...10 m;
l = de ordinul milimetrilor
 fibre discontinue scurte: l/d = 100; d = 3...5 m; l ≤ 300 m
 fibre discontinue foarte scurte (whiskers-uri): d < 1 m
 sunt constituite de obicei din monocristale filiforme de natură ceramică sau
din bor, carbon, etc.
  Proporţia fibrelor (volum) în compozite:
 30% - fibre discontinue si până la 60…80 % - fibre continue
 Arhitectura fibrelor în compozit influenţează proprietăţile materialului în
ansamblu
 Caracteristicile fibrelor care prezintă interes la fabricarea compozitelor:
 rigiditatea
 densitatea
 duritatea
 coeficientul de dilatare termică
 rezistenţa la rupere
 flexibilitatea
 coeficientul de formă (l/d)
Flexibilitatea definită prin capacitatea fibrelor de a se îndoi, poate fi exprimată prin
raportul dintre rezistenţa la rupere (σr) şi produsul dintre pătratul diametrului fibrei şi
modulul de elasticitate:
σ /E  d
r
2

 Valorile cele mai mari ale flexibilităţii se întâlnesc la fibrele foarte scurte.

Valorile mari ale coeficientului de formă (l/d = 30...50 ) evită smulgerea fibrei din
matrice, sub sarcină în timpul funcţionării.
Fibrele cu un diametru de 20 μm şi lungimea de 1 mm asigură condiţii optime transferului
de sarcină de la matrice la fibră.
Proprietăţile cele mai bune
 fibrele de carbon
 fibrele monofilament de bor şi din carbură de siliciu (SiC)
 whiskers-uri de înaltă puritate.
Producerea acestor fibre este costisitoare, iar înglobarea lor în matrice prezintă dificultăţi
tehnologice.
 se preferă utilizarea fibrelor din alumină şi alumină-silice,
alumină-silice cu proprietăţi fizice
scăzute şi mai uşor de înglobat în matricele din metale şi aliaje uşoare.

Fibrele din material ceramic prezintă coeficient de dilatare termică redus şi duritate mare
în comparaţie cu fibrele metalice.
Valorile scăzute ale coeficientului de dilatare termică asigură stabilitate dimensională
foarte mare la temperaturi ridicate.

 La alegerea cuplului matrice-fibră trebuie să se ţină seama de proprietăţile şi

caracteristicile chimice ale fibrelor astfel încât cele două componente să realizeze o
aderenţă(interfata) corespunzătoare, fără să apară procese intense de coroziune
reciprocă.
 În cazul reactivităţii chimice intense ale fibrelor faţă de matrice, se recomandă
acoperirea fibrelor cu materiale nereactive pentru inhibarea procesului de coroziune.
Tehnica acoperirii se aplică frecvent la tratarea fibrelor de carbon, bor şi carbură de
siliciu.
Procedeele de obţinere a fibrelor
 Fibre de carbon
sunt fibrele care conţin peste 80%C sub formă amorfă sau grafit.
 densitate: 1,50…2,00 g/cm3;
 proprietăţi mecanice remarcabile;
 stabilitate la temperaturi înalte;
 compatibilitate chimică bună în raport cu matricele de natură organică;
 posibilitatea utilizării unei game variate de materii prime pentru obţinere.

Tehnologia obţinerii fibrelor de carbon constă din piroliza controlată, urmată de

tratamente termice care are rolul de a realiza o orientare dirijată a structurii.

Materii prime: - în general substanţe organice bogate în carbon

 Solide: cărbune amorf, fibre organice (celuloză, mătase, poliacrilonitril)
 Lichide: petrol, uleiuri aromatice, gudroane
 Gazoase; hidrocarburi, acetilenă
Oricare ar fi materia primă utilizată, principalul proces chimic al tehnologiei de
obţinere a fibrelor de carbon este carbonizarea propriuzisă în atmosferă inertă
sau prin ardere incompletă.
Dacă se utilizează ca materii prime, gudroanele sau resturile aromatice, tehnologia
de obţinere a fibrelor de carbon cuprinde o succesiune de operaţii de: purificare,
filtrare, încălzire controlată (cu agitare), filare (tragere) şi tratamente termice.
Tehnologia de obţinere a fibrelor de
carbon din gudroanele sau resturile
aromatice
Tehnologia de obţinere a fibrelor de carbon din fibre polimerice
precursoare de tip acrilic (poliacrilonitril)
Cu creşterea temperaturii de grafitizare, creşte modulul de
elasticitate şi densitatea fibrelor de carbon şi scade rezistenţa la
rupere.
Fibrele produse utilizând ca materie primă fibra de
poliacrilonitril au proprietăţi superioare celor obţinute din
gudroane, dar au un cost mult mai ridicat.
Fibrele de carbon posedă proprietăţi autolubrifiante, fiind
utilizate pentru reducerea coeficientului de frecare şi a vitezei
de uzare
 Fibre de sticlă
Reprezintă circa 80…85 % din fibrele folosite pentru armarea
materialelor compozite cu matrice organică (din material plastic).
Caracteristici tehnice:
se pot utiliza până la 700°C;
rezistenţă mecanică şi modul de elasticitate mare;
conductivitate termică redusă;
rezistenţă mare la coroziune;
nu este higroscopică.
Principalii constituenţi ai sticlei sunt:
silicea: 50…65 % SiO2;
alumina: 14-25 % Al2O3;
oxidul de calciu 14…17% CaO;
oxidul de magneziu 4…10% MgO;
oxidul de bor: 5…8 % B2O3.
Materia primă sub formă de bile de sticlă se topeşte într-un creuzet la circa
1250°C.

Lianţi: răşini fenolice, epoxidice, poliesterice – pentru evitarea deteriorării şi

aderenţă bună;
Lubrifianţi: amide (agenţi graşi) – coeficient de frecare mai mic pentru a evita
zgârierea filamentului;
Agenţi de cuplare: compuşi silico-organici – pentru îmbunătăţirea umectării
fibrelor de către matricea compozitului.
Fibrele de sticlă se supun împletirii, ţeserii şi asamblării în diverse forme
arhitecturale
 Fibre de cuarţ
– sunt fibre de sticlă, din cristale de silice cu puritate (99,99% SiO2).
 Au proprietăţi dielectrice remarcabile, rezistenţă bună la temperaturi
înalte (1050°C), proprietăţi bune între (1000-1250°C)
 Punctul de înmuiere este în jur de 1650°C, iar cel de sublimare 1800°C
 Se comportă bine în mediul oxidant (fiind un oxid) în comparaţie cu
fibrele de carbon
 Posedă coeficient de dilatare termică redus, şi o apreciabilă rezistenţă la
şoc termic şi stabilitate dimensională
 Au densitate relativ mică şi proprietăţi mecanice bune
 Au o largă utilizare la obţinerea materialelor compozite din industria
aeronautică
 Rezistenţă mare la acţiunea agenţilor chimici
 Rezistenţă mare la radiaţii
 Duritate mare (7 pe scara Mohs)
Se pot utiliza atât la fabricarea MCMO (răşini termoplastice sau termorigide)
cât şi la cele cu matrice ceramică(MCMC).
 Fibre din carbură de siliciu (SiC)

Caracteristicile fizico-chimice remarcabile ale SiC, impun utilizarea în

producţia materialelor avansate

Rezistenţa mecanică este mare şi stabilă până la temperaturi înalte. Peste

2000°C în atmosferă reducătoare se disociază în elementele componente

Densitatea este cuprinsă între cea a corindonului şi cea a carburii de bor

Coeficientul de dilatare termică este redus

Are rezistenţa bună la oxidare. Stratul superficial de SiO2 protejează

materialul, împiedicând oxidarea în continuare

Modulul de elasticitate este mare

Fibrele de SiC îşi menţin rezistenţa mecanică iniţială până la temperaturi de

800…900°C, însă au fragilitate mare.
Fibrele de SiC pot fi obţinute prin următoarele procedee:
 piroliza unui polimer: se obţine NICALON, 100% β-SiC;
 depunere în fază de vapori pe un substrat de wolfram, carbon sau
bor (BORSIC).
1. Carbura de siliciu depusă pe substrat rezultă ca urmare a unor reacţii
chimice în stare gazoasă:
SiCl4 + CH4 ↔ 4HCl + SiC
Si(CH3)Cl3 → 3HCl + SiC
2. Se realizează o depunere simultană a carbonului şi siliciului pe substrat,
care devine suprafaţa de reacţie pentru compunerea celor două
elemente în modul următor:
SiCl4 + 2H2 ↔ Si + 4HCl
CH4 ↔ C + 2H2
C + Si ↔ SiC
Fibrele SiC/C (depunere pe substrat de carbon) sunt mai ieftine şi mai
uşoare.
 rezistenţă la rupere şi modul de elasticitate egale sau mai mari
decât cele a fibrelor SiC/W
 la temperaturi înalte nu are loc reacţia chimică SiC şi C care ar
deteriora structura discretă a fibrelor
 Fibre de alumină şi alumină-silice
Alumina folosită la obţinerea fibrelor este de tipul α-Al2O3.

Fibrele (foarte scurte, monocristaline) se mai pot obţine din γ-Al2O3,

în urma descompunerii Al(OH3) prin diverse faze de fabricaţie.
Corindonul (oxidul de aluminiu natural) are duritate mare
(poz. 9 pe scara Mohs).
Alumina este fragilă şi prezintă anizotropie pentru elasticitate
şi dilatare termică.
Fibrele de alumină au sensibilitate mare faţă de concentratorii
de tensiune (efectul de crestătură) fiind dispuse la amorsarea şi
dezvoltarea fisurilor. Îmbunătăţirea tenacităţii, pentru a
încetini sau stopa fisurarea, se poate face folosind în structură
impurităţi care formează sticla.
Tratarea fibrelor de alumină cu silice, conduce la creşterea
rezistenţei la rupere, cât şi la reducerea dependenţei acestei
proprietăţi de lungimea fibrelor.
 Fibre de bor
Prezintă interes datorită unor proprietăţi de excepţie:
densitate relativ redusă (2,6 g/cm3)
rezistenţa la rupere mare (~ 3500 MPa)
modul de elasticitate mare (~ 400 GPa)
duritate superioară corindonului
temperatură de topire ridicată

sunt extrem de fragile, nu pot fi obţinute prin tragere din

topitură
Tehnologia clasică a producerii fibrelor de bor constă în:
 depunerea borului din fază gazoasă (amestec de BCl3 + H2) pe un
substrat de fir de wolfram incandescent (df ≈ 10 μm)se obţin fibre
(B/W) cu grosimea de 50…400 μm.
Reacţia chimică este următoarea:
2BCl3 + 3H2 ↔ 2B + 6HCl
 depunerea borului poate rezulta şi din descompunerea unei hidruri
de bor:
BxHy + Q ↔ xB + y/2H2
Unde Q este căldura necesară descompunerii hidrurii. După acastă metodă,
depunerea se poate realiza la temperaturi mai scăzute.

Folosirea wolframului ca substrat de depunere este impusă de condiţia

necesară ca acesta să aibă temperatură de topire înaltă şi suficientă
rezistenţă mecanică la temperatura de depunere.
Densitatea mare, reacţia intensă cu borul, costul ridicat, reclamă tot mai
mult înlocuirea suportului de wolfram cu filamente de carbon (B/C).
 Fibre metalice
Posedă proprietăţi mecanice bune
Prezintă dezavantajul densităţii ridicate
Producerea fibrelor metalice subţiri necesită costuri mari. Astfel, cu cât
grosimea firului metalic este mai mică, cu atât creşte costul de producţie.

Se produc fibre metalice din oţeluri nealiate, oţeluri inoxidabile, titan,

wolfram, molibden, etc. prin procedee mecanice, electrochimice,
extragere din topitură, metalurgia pulberilor.
 Fibre monocristaline
Sunt fibre discontinue foarte scurte, cu dimensiuni mici şi proprietăţi
mecanice foarte bune.

Folosirea acestor tipuri de materiale este limitată de costul ridicat al

fabricaţiei.

Se consideră fibre monocristaline cele cu grosimea între 1…10 μm cu

lungimi în domeniul 10…300 μm, realizate printr-o creştere dirijată a
cristalelor.
 Rezistenţa mecanică a cristalelor perfecte este comparabilă cu forţele
de legătură dintre atomii alăturaţi.

 Fibrele monocristaline se pot obţine din:

 oxidul de aluminiu (Al2O3),
 nitrură de aluminiu (AlN),
 grafit,
 carbură de siliciu (SiC),
 nitrură de siliciu (Si3N4),
 oxid de magneziu (MgO)
 Materiale de armare sub formă de particule
Avantaje:
 cost scăzut în comparaţie cu fibrele;
 tehnologii simple de înglobare şi disipare în masa matricei;
 posibilitatea obţinerii unor compozite izotrope.

elemente de armare sub formă de particule

 SiC, grafit, Al2O3, SiO2, mică, zirconiu, nitrură de bor, sticlă, MgO, TiC,
AlN, Si3N4, alice de oţel sau fontă, ZrO2, TiO2, Pb, Zn, ş.a
 dimensiuni între 1 μm (monocristale) până la 500 μm
 formă sferică, plană sau neregulată
 Se utilizează, în special, pentru producerea compozitelor cu rezistenţă
la uzare, cu greutate redusă, stabilitate dimensională remarcabilă,
capacitate mare de amortizare a vibraţiilor.
 Prezenţa particulelor conduce la micşorarea alungirii şi tenacităţii,
comparativ cu tenacitatea matricei.
 Particulele, ca elemente de armare, se folosesc în cele mai multe
cazuri la producerea compozitelor cu matrice metalică si ceramica.
 Pulberile metalice folosite la fabricarea compozitelor se pot produce
prin procedeele fizico-chimice şi mecanice specifice metalurgiei
pulberilor.
Particulele fine de carbură de siliciu (SiC), pot fi obţinute prin depunere
în stare de vapori în reactoare cu plasmă, în urma următoarelor reacţii
chimice:
SiH4 + CH4 → SiC + 4H2
(CH3)Si → SiC + 3CH4
CH3SiCl3 → SiC + 3HCl
SiCl4 + CH4 → SiC + 3HCl
Temperaturile la care se desfăşoară reacţiile de mai sus, sunt
cuprinse între 1000…2000°C în funcţie de complexitatea
reacţiilor.
Pulberile ceramice se pot obţine si prin procedee mecanice,
realizându-se particule cu dimensiuni foarte mici (micronice şi
submicronice), în general, prin operaţii de măcinare, sortare şi
uscare.