ELEMENTE DE

SEMIOLOGIE UROLOGICA
 DEFINIREA TERMENILOR
Semiologia – gr. SEMEION = SEMN + LOGOS =STIINTA

Semiologia este așadar partea esențială a medicinei care se ocupă cu

descrierea și interpretarea semnelor si simptomelor de boală.

Simptom = manifestare a bolii relatate de pacient în cursul anamnezei,

care are caracter pur subiectiv.

Semnul = manifestare obiectivă a bolii, pe care examinatorul o

evidentiaza in cursul examenului clinic, prin propriile simțuri.

Sindromul = complex de semne si simptome, care pot fi întâlnite în cadrul

mai multor boli, având un mecanism fiziopatologic comun.
 Urologia este importantă!

 15 % din consultaţiile
medicului generalist
ajung direct sau indirect
la urolog!

 Patologie de larg interes:

tumorile prostatei,
rinichiului, litiaza, infecţiile
urinare...
 Foaia de observaţie
a pacientului urologic

Vom nota :

 vârsta şi ocupaţia pacientului

 simptomele prezente, durata lor, cum au apărut,
 factori declanşatori şi alte semne asociate
 impactul acestor tulburări asupra calităţii vieţii
 antecedente personale : afecţiuni sau operaţii urologice anterioare,
boli tumorale, boli neurologice sau cardio-circulatorii, tulburarări
metabolice, alergii

 ce tratamente urmează în prezent

 rezultatele examinării pacientului urologic
 Examenul clinic
al aparatului urogenital
 Examenul obiectiv general
 Examinarea pacientului dezbrăcat în clino/ortostatism
 Starea generală, starea de nutriţie
 Starea de conştienţă
 Tegumente şi mucoase
 Cap şi gât
 Torace
 Aparat cardiovascular
 Abdomen
 Coalonă vertebrală
 Extremităţi
 Ganglioni limfatici
 Sistem nervos
 Examenul obiectiv urologic

Vom urmări :
 Latura subiectivă ce cuprinde totalitatea elementelor patologice ce
vor fi descrise de pacient
 Latura obiectivă care constă în explorarea clinică a:
1. micţiunii
2. rinichilor
3. căilor urinare superioare (bazinet, ureter)
4. zonei hipogastrice
5. uretrei şi penisului
6. scrotului şi conţinutului scrotal
7. perineului, prostatei şi veziculelor seminale (tactul rectal)
 Tuşeul rectal

 Poziţia pacientului
 Ce explorează indexul ?
 Anusul (tonicitate, sfincterul,
hemoroizi)
 Tumoră rectală?
 Prostată
- tumoră benignă
- cancer
- prostatită acută/cronică
 Caracterul durerii
 ATENŢIE! lombosciatica, spondilitele,
discopatiile, durerile musculare etc, pot
“mima” o suferinţă renală.

COLICA RENALĂ sau colica nefretică

este un sindrom dureros paroxistic, fiind
considerate de pacienţi ca fiind una din
cele mai complete dureri pe care
organismul o poate suporta.

 Sediul durerii este în regiunea lombară cu

iradiere tipică oblic anterioară de-a lungul
ureterului către organele genitale externe
şi/sau faţa internă a coapsei.
 Colica renală

 Pacientul îşi caută în permanenţă o

poziţie care să-i amelioreze suferinţa

(poziţie pe care din nefericire nu şi-o

găseşte!) ceea ce îl face să fie foarte

agitat, anxios. (Tot de dureri lombare

se va plânge şi un pacient cu criză de

lombosciatică dar, în acest caz durerea

iradiază în picior şi, într-o anumită

poziţie a corpului aceasta aproape

dispare!).
 Colica renală

MECANISM distensia acută a bazinetului secundară unui obstacol

care a “blocat” joncţiunea pielo-ureterală sau scurgerea urinii prin
ureter.
Se poate însoţi de:
 fenomene digestive: greţuri, vărsături, balonare, constipaţie (rar
diaree);
 tulburări urinare: hematurie macro sau microscopică, polakiurie,
micţiune imperioasă, oligurie.
Dacă apare şi febra trebuie să ne gândim la retenţia de urină
infectată deasupra obstacolului.
 Colica renală

 Diagnosticul diferenţial trebuie făcut cu:

 colica biliară (durere localizată în hipocondru, iradiere

posterioară către umăr);

 pancreatita acută (dureri periombilicale “în bară”);

 apendicita acută (durere în fosa iliacă);

 criză de lombosciatică;

 metroanexita (dureri iradiate spre rect şi anus);

 ocluzia intestinală.
 Colica renală

 Diagnostic imagistic - radiografia renală simplă, echografia şi

urografia aduc clarificările necesare.

 Colica nefretică necomplicată poate fi tratată într-un serviciu de

boli interne. Colica nefretică însoţită de anurie, piurie, febră,

hematurie sau cea care nu cedează la medicaţia obişnuită trebuie

dirijată într-un serviciu de urologie, unde se poate efectua un gest

endourologic pentru deblocarea rinichiului (cateterism ureteral,

nefrostomie percutanată).
 Dureri abdominale

 Durerile etajului abdominal inferior

Sindroamele dureroase ale etajului abdominal inferior trebuie

consultate (şi) de un urolog. Patologia cu asemenea simptome este

variată: litiaza ureterală pelvină, afecţiuni ale vezicii urinare,

prostatei, uretrei.

Originea urologică: iradierea durerii spre gland, asocierea

hematuriei, arsurilor sau usturimilor micţionale, polakiuria,

imperiozitatea micţională.
 Dureri abdominale

 Durerea funiculo-scrotală
Această senzaţie dureroasă poate fi
iradiată în contextul unei suferinţe
urologice (litiază reno-ureterală) dar
poate fi explicată şi de patologia
locală, traumatică, tumorală sau cel
mai frecvent inflamatorie a testiculului,
epididimului sau cordonului spermatic.

Examenul clinic local coroborat cu

echografia sunt deosebit de utile.
 Examenul clinic al micţiunii

 Definim micţiunea normală ca actul

fiziologic prin care individul îşi
evacuează vezica complet, fără durere
sau efort, conştient şi voluntar.

Tulburarile de micţiune sunt:

 Disuria sau micţiunea dificilă = golirea
vezicală cu efort.
 jet urinar întrerupt,
 jet în doi timpi (răsucit, împraştiat,
filiform, cu picătura)
 pierderea necontrolată a urinii
 Examenul clinic al micţiunii

 La bărbat cauzele disuriei pot fi:

 tumorile prostatei (benigne sau maligne)
 prostatita acută;
 neconcordanţa dintre contracţia detrusorului şi deschiderea colului
vezical;
 hipotonia detrusorului, tumori vezicale, calculi vezicali;
 stricturi uretrale, stenoza meatului uretral, tumori uretrale, calcul migrat
şi anclavat pe uretră, corpi străini uretrali.
 La femei, disuria poate fi provocată de: leziuni de vecinătate (fibrom uterin,
neoplasm de col uterin) de scleroza colului vezical.
Disuria (micţiunea dificilă) nu trebuie confundată cu durerile micţionale!!
 Polakiuria

 presupune un număr mai mare de 3-5 micţiuni pe 24 de ore.

Nu trebuie confundată cu poliuria!!!

Polakiuria nocturnă (micţiuni frecvente doar noaptea) trebuie

deosebită de nicturie, simptom caracteristic insuficienţei renale

cronice, care presupune că urina eliminată în cursul nopţii este mai

mare cantitativ decât cea eliminată ziua.

 Polakiuria
 Cauze:
 extraurinare (patologia tumorală sau inflamatorie genitală feminină, fisuri
anale, diabet zaharat, tabes)
 urinare: scăderea capacităţii vezicale (cistită, pericistită, tumori pelvine
compresive); retenţia cronică de urină, apariţia reziduului vezical făcând
posibilă “umplerea mai rapidă” a vezicii (obstacol subvezical); poliuria;
iritabilitatea sfincterului neted (adenom periuretral, calcul ureteral la joncţiunea
uretero-vezicală, calcul anclavat pe uretra prostatică, urină prea acidă, bogată
în săruri de acid uric).
 La femei, hiperfoliculinemia în perioada premenopauzală

Asocierea polakiuriei cu disuria la bărbatul trecut de 55-60 de ani, fără

antecedente urologice - o suferinţă prostatică.
 Micţiunea dureroasă

Îngrijorează pacientul mai mult decât disuria sau polakiuria.

Dacă durerea micţională este:
 Iniţială - afecţiune care provoacă deschiderea anevoioasă a
colului vezical (tumorile prostatei, scleroza colului vezical).
 prezentă pe tot timpul micţiunii ne vom gândi la uretrita acută sau
uretro-trigonită.
 terminală semnalează cistită acută (mai ales dacă se asociază
polakiuria, usturimile micţionale şi piuria).
 persistentă şi după micţiune este prezentă la pacienţi cu vezică mică
TBC, pericistită.
Durerile care apar în timpul micţiunii :
 iradiază în sus, spre rinichi semnalează prezenţa refluxului vezico-
ureteral
 iradiază spre gland - cauză vezicală.
 Micţiunea imperioasă

Poate fi definită ca nevoia de a urina imediat ce apare senzaţia de

micţiune. Suferinţa poate fi explicată în:

 context neurologic (cerebromeningoscleroza difuză care este

însoţită de anestezie perineală, ce se poate constata clinic);

 context urologic (cel mai frecvent): cistite, prostatite, uretrite,

tumori protatice.

Femeile afectate de cistopatie endocrină sau uretrocervicită

vegetantă pot prezenta aceleaşi simptome.

 Retenţia de urină

1. Retenţia acută de urină =

imposibilitatea de a urina, apărută

brusc, la un individ care anterior

urinase normal. Distensia vezicală,

denumită glob vezical, este vizibilă

doar la pacienţii slabi.

 Retenţia acută de urină
 Cauzele cele mai frecvente:
 rahianestezia;
 ruptura posttraumatică de uretră;
 consum de alcool sau expunerea prelungită la frig (la pacienţii în vârstă,
cu minime simptome urinare sugestive pentru adenom periuretral);
 prostatita acută.
 la femei retenţia de urină poate fi provocată de uterul gravid sau un fibrom
uterin.
 evacuarea urinii este o urgenţă urologică: cateterism uretro-vezical sau
puncţie vezicală suprapubiană (atunci când ne aflăm în faţa unui pacient
cu prostatită acută sau când nu putem introduce sonda în vezică).
 Retenţia de urină
2. Retenţia cronică de urină
Retenţie cronică incompletă de urină
 fără distensie (reziduu vezical  300ml)
 cu distensie (reziduu vezical  300ml)
Retenţie cronică completă de urină
 instalare relativ lentă, în timp, pacientul
povestind despre:
 polakiurie nocturnă,
 disurie,
 jet slab proiectat, simptome apărute cu
mult timp înainte de prezentarea la medic.
 Retenţia de urină

 Retenţia cronică completă de urină se deosebeşte de retenţia

acută de urină, deşi în ambele cazuri vezica urinară este plină şi

nu se poate evacua!

Indiferent de tipul de retenţie, dacă s-a luat decizia evacuării

vezicale trebuie notat faptul că evacuarea trebuie făcută “în

picătură” şi NU BRUSC, evitându-se astfel hematuria “ex vacuo”!

 Incontinenţa urinară

Pierderea controlului voluntar şi conştient al contenţiei vezicale

defineşte această situaţie penibilă şi invalidantă pentru pacient.
 parţială, când pacientul declară scăpări de urină între micţiuni;
 totală, când practic pacientul nu-şi poate controla sfincterul,
vezica fiind goală în permanenţă sau mereu plină (retenţie
cronică incompletă de urină cu distensie şi reziduu vezical
important).
Medicul are misiunea de a deosebi incontinenţele adevărate care
semnalează pierderile de urină dintre micţiuni de falsele incontinenţe
(enurezis, fistulă vezico-vaginală, implantare ectopică extravezicală a
ureterului, vezică neurologică).
 Modificări cantitative ale diurezei

 Poliuria este definită ca situaţia în care diureza este mai mare de

2000ml.
 după ingestia crescută de lichide atunci când o putem considera
fiziologică;
 diabet insipid de tip central (prin lipsa hormonului antidiuretic ADH) sau
de tip periferic (lipsa receptorului pentru ADH la nivelul tubului contort
distal);
 în diabet zaharat realizează prin prezenţa glucozei în urină o diureză
osmotică, ce antrenează o cantitate sporită de apă;
 neuropatii hipotalamice, cu afectarea centrului setei;
 insuficienţa renală cronică se însoţeşte de poliurie datorită faptului că
nefronul nu mai reacţionează la acţiunea ADH.
 Anuria

 Suprimarea secreţiei renale sau altfel spus blocarea procesului de

formare al urinii.

Scăderea diurezei sub 500ml, în condiţiile creşterii azotemiei poartă

numele de oligurie.

Consecinţa firească a acestei situaţii o reprezintă acumularea

produşilor de catabolism care, în mod normal sunt eliminaţi prin

urină (uree, creatinină, potasiu, sulfaţi, fosfaţi). Anuria trebuie

deosebită de retenţia completă de urină!

 Anuria

 Cauzele IRA pot fi grupate astfel:

 IRA de cauză prerenală, când dintr-un motiv sau altul rinichiul nu este
“perfuzat” (deshidratări, insuficienţă cardiacă severă, colaps vascular
din sepsis, postoperator, tromboembolism, HTA malignă);
 IRA de cauză renală (parenchimatoasă), când practic “filtrul” renal ete
defect (nefrită toxică, glomerulonefrită, necroză tubulară acută etc);
 IRA de cauză postrenală (obstructivă, de cauză urologică) când fluxul
urinar este blocat datorită obstrucţiei mecanice a căilor urinare
superioare (litiază reno-ureterală, tumori maligne retroperitoneale sau
intraperitoneale care “ştrangulează” ureterele, ligatura accidentală a
ureterelor, fibroză retroperitoneală).
 Anuria obstructivă

 Anuria obstructivă (sau insuficienţa

renală acută de cauză postrenală)

cade în grija urologului.

Această urgenţă urologică presupune:

 diagnostic clinic rapid (Vezica

urinară goală, de când nu a

urinat? Antecedente litiazice sau

tumorale? Simptome?);

 diagnostic de laborator (uree,

creatinină serică, ionogramă,

hemoleucogramă etc);
 Anuria obstructivă

 diagnostic imagistic (echografie abdominală, radiografie renală

simplă);
 tratament endourologic de urgenţă, care impune drenajul urinii
prin deblocarea ureterului (cateterism ureteral, ocazie cu care
se identifică şi sediul obstacolului pe ureter sau nefrostomie
percutanată).

Tratamentul endourologic trebuie să fie însoţit şi continuat de

tratament medical adecvat care îşi propune reechilibrarea umorală
şi hidroelectrolitică în condiţiile reluării diurezei.
 Sindroame febrile în urologie

 Sindrom febril - urgenţă diagnostică şi terapeutică!

Pe de altă parte absenţa febrei din tabloul clinic - automedicaţia cu
antibiotice sau deficienţe ale sitemului de apărare (pacienţi vârstnici,
taraţi, diabetici, imunodeprimaţi).
Febra însoţeşte majoritatea infecţiilor urinare localizate:
 în parenchimul renal (pielonefrita acută, pionefrită, pionefroză);
 prostatic (prostatita acută);
 testicular (orhiepididimita).
 Cistita acută banală nu evoluează cu febră. Apariţia febrei sugerează
extensia procesului infecţios (pericistită).
 Uretrita acută necomplicată evoluează fără febră dar apariţia abcesului
periuretral este însoţită de febră.
 Sindroame febrile în urologie
 Este bine de ştiut că multe din afecţiunile
maligne ale tractului urinar pot evolua cu
febră prin suprainfecţie sau prin
agresiunea centrilor termoreglării
determinate de pirogeni tumorali.
 Manevrele endourologice (de la “banalul”
cateterism uretral, până la ureteroscopie
sau nefrostomie percutanată) pot provoca
sau chiar agrava infecţia urinară.
 Febra însoţită de piurie poate apare în
pielonefrita acută, pionefroză sau
prostatită acută.
 Febra poate fi însoţită şi de eliminarea de
urini limpezi ca în cazul abcesului renal
sau a hidronefrozei infectate secundare
unui calcul ureteral blocant.
 Modificări calitative ale urinii

 Hematuria

Existenţa sângelui în urină în

timpul actului micţional defineşte

hematuria. Trebuie să deosebim

hematuria de uretroragie. Este

vorba despre hematurie? Urina se

colorează în roşu după tratament

cu rifampicină, furazolidon,

salazopirină, laxative cu

fenolftaleină etc.
 Hematuria

 Prezenţa cheagurilor în urină

certifică diagnosticul de
hematurie.

 Hematuria este de cauză

urologică?

 Maladii generale care se pot

însoţi de hematurie: leucemii,
poliglobulie, aplazii medulare,
hemofilie, insuficienţă hepatică
severă.
 Hematuria
 Supradozarea în cadrul unor tratamente cu
anticoagulante cumarinice pot produce

hematurii.

 În plin puseu de hematurie, fără alte

simptome trebuie practicată citoscopia.

Dacă pacientul se prezintă la distanţă de

episodul hematuric, având deci urina

limpede, vom începe investigarea lui cu o

echografie reno-vezicală şi urografie,

apoi cistoscopie.
 Decalogul hematuriei

 Hematuria este întotdeauna un semnal de alarmă care nu poate fi

ignorat.

 Hematuria este provocată întotdeauna de o leziune anatomică a

aparatului urinar.

 Hematuria nu este niciodată fiziologică, nici funcţională.

 Nu există hematurie fără cauză! Hematuria zisă esenţială are o cauză

pe care nu o cunoaştem.

 Hematuria este un semn cardinal în patologia aparatului urinar, dar nu

aparţine exclusiv acestuia, putând fi expresia altor acţiuni viscerale sau
sistemice.
 Decalogul hematuriei

 Vizibilă cu ochiul liber sau la microscop, hematuria are aceeaşi

semnificaţie.
 Hematuria macroscopică importantă trebuie asimilată hemodinamic cu
orice altă hemoragie internă exteriorizată (hematemeză, melenă,
hemoptizie etc).
 În orice context clinic s-ar manifesta, hematuria este întotdeauna o
urgenţă de diagnostic.
 Hematuria devine rar urgenţă terapeutică, dar atunci impune tratament
cauzal.
 Tratamentul simptomatic al hematuriei poate deveni o gravă eroare
terapeutică, când se limitează la atât.
 Piuria
Urină tulbure (macroscopic) la emisie.
 Nu orice urină tulbure semnifică infecţie urinară: dacă urina se limpezeşte prin
încălzire, “tulbureala” s-a datorat sărurilor de uraţi iar dacă urina se limpezeşte
prin acidifiere, înseamnă că aspectul tulbure este produs de un debaclu de
fosfaţi sau carbonaţi;
 Femeile care suferă de vulvovaginită pot prezenta urini tulburi în contextul
afecţiunii ginecologice. lipuria, chiluria, sau pneumatofecaluria trebuiesc
deosebite de piurie;
 Nu are valoarea diagnostică urina tulbure adusă de acasă de pacient într-un
flacon. Ca şi în cazul hematuriei este important să analizăm urina la emisie!
 De cele mai multe ori urina este tulbure datorită puroiului, produs de infecţia
urinară. În funcţie de cantitatea de puroi piuria poate avea mai multe grade:
 urina cu luciu pierdut;
 urina cu transparenţă pierdută;
 urina mată;
 urina intens tulbure.
 Piuria

 Examenul care certifică originea infecţioasă a piuriei este examenul microscopic,

care va arăta prezenţa leucocitelor sau a depozitelor leucocitare într-un număr
mare. Leucocituria minutată (proba Addis–Hamburger) are în mod normal o
valoare de până la Peste 2000 leucocite/min ne confruntăm cert cu o infecţie
urinară. Prezenţa cilindrilor leucocitari - infecţie cantonată în parenchimul renal.

 Piuria amicrobiană (leucocituria abundentă, urină tulbure cu urocultură negativă)

asociată unui pH urinar acid trebuie să ne orienteze investigaţiile spre
tuberculoza uro-genitală. Examenul obligatoriu în cazul oricărei piurii bacteriene
este urocultura cantitativă. Această investigaţie va identifica germenul, cantitatea
şi mai ales va testa sensibilitatea lui la diverse medicamente antimicrobiene.
 Modificări calitative ale urinii

 Pneumatofecaluria = eliminarea prin urină a materiilor fecale

şi a gazelor. Comunicarea între intestin şi vezică se poate

produce în cursul unor afecţiuni ca: neoplasmul sigmoidian,

boala Crohn, diverticuloza sigmiodiană infectată sau după

intervenţii sau manevre endourologice sau chirurgicale.

Diagnosticul clinic impune identificarea sediului fistulei prin

explorări radiologice.
 Modificări calitative ale urinii
 Chiluria = prezenţa limfei în urină (aspect lactescent)
 parazitar (Filoria bancrofti), afecţiune endemică în ţările subtropicale (Africa, Asia).
 neparazitar (stenoză congenitală a canalului toracic, tumori maligne abdominale).
Aspectul macroscopic al urinii este caracteristic, chiar dacă acest aspect lactescent
poate apare intermitent. Atunci când există dubii se poate face următorul test: prin
adăugare de eter urina devine limpede.
 Alte modificări
 eliminarea de fragmente tumorale.
 hidaturia - existenţa unui chist hidatic fisurat în calea urinară explică eliminarea
împreună cu urina a unor vezicule “fiice”. Investigaţiile imagistice (echografia
abdominală, urografia) stabilesc diagnosticul.