Cursurile 13-14

Zonarea şi etajarea biopedogeografică a teritoriului României

• Principalele trăsături ale vegetaţiei, faunei şi solurilor României sunt

condiţionate de variaţiile climatice (căldură şi umiditate) în raport cu
latitudinea, longitudinea şi altitudinea, aspecte ce se materializează într-o
zonalitate latitudinală şi o etajare verticală a asociaţiilor biopedogeografice.
• Variaţiile mai accentuate de regim termic, regim hidric sau regim trofic al
biotopurilor conduc la formarea unor unităţi de vegetaţie, faună şi soluri cu
caracter local, azonal sau intrazonal.
• Zonalitatea latitudinală şi etajarea altitudinală
• Analiza vegetaţiei naturale (un veritabil „barometru” al mediului geografic), a
celei seminaturale, a asociaţiilor faunistice şi a solurilor, confirmă
concordanţa evoluţiei asociaţiilor biogeografice cu condiţiile de mediu,
diferenţiate regional, în matricea holocenă a provinciilor biogeografice
europene: dacică (Carpaţii, Subcarpaţii la est de Olt, centrul şi nordul Pod.
Moldovei, Dealurile de Vest, Pod.Transilvaniei), moesică (C.Română la vest
de Argeş, Subc. şi Pod.Getic, Pod.Dobrogei, Dl.Banatului), pontică
(Pod.Dobrogei, C. Română la est de Argeş, Sudul Pod. Moldovei),
sarmatică (C.Moldovei) şi panonică (Câmpia de Vest) .
Harta vegetației
 Stepa României

• Zona stepei a fost delimitată în funcţie de răspândirea

cernisolurilor sau molisolurile (cernoziomurilor şi
kastanoziomurile sau solurilor bălane), de prezenţa pe
aceste soluri a unor fragmente de pajişti stepice cu specii
de colilie (Stipa lessingiana, S. ucrainica, S. tirsa, S.
capilata), păiuş (Festuca valesiaca, F.sulcata,
F.pseudovina), pir crestat (Agropyrum cristatum),
bărboasa (Botrichloa ischaeum), precum şi lipsa aproape
completă a pădurilor.
• Prezentă în sud-vestul Câmpiei Covurluiului, jumătatea
sudică a Câmpiei Siretului Inferior, jumătatea de est a
Câmpiei Bărăganului şi Podişul Dobrogei (până la
altitudini de 150 – 200 m).
 Zona silvostepei
• Zona silvostepei a fost trasată şi delimitată pe baza
extinderii cernoziomurilor cambice şi faeziomuri
(cernoziomul argilo-iluvial sau Faesionargic), a
prezenţei pe aceste soluri a pădurilor, în general
poienite, formate din specii de stejar, xerofili, cu
pajişti stepice în poieni şi în păşunile şi fâneţele care
s-au mai păstrat printre terenurile agricole.
• Această zonă cuprinde suprafeţe întinse în Podişul
Moldovei până la altitudini de 200 – 250 m, în Câmpia
Siretului, în vestul Câmpiei Bărăganului, în Podişul
Dobrogei (altitudine 150 – 250 m), în Câmpia Banato-
Crişană de la Deta până la Carei (50 – 200 m
altitudine) şi Câmpia Transilvaniei.
 Zona nemorală
• Zona nemorală delimitată pe baza existensei pădurilor de foioase
(nepoienite natural) de stejar (Quercus) şi fag (Fagus sylvatica) aflate
pe soluri forestiere: cambisoluri (Eutricambosoluri,Districambosoluri)
și luvosoluri (Preluvosoluri, Luvosoluri, Planosoluri, Alosoluri).
• Zona se extinde în unităţile de câmpie, dealuri, podişuri şi unităţile
montane joase, desfăşurate altitudinal între 250-1000m ( Podişul
Moldovei (între 200 – 650 m), în Podişul Transilvaniei şi dealurile
submontane (între 250- 1000 m altitudine), în câmpiile înalte din
nordul şi vestul ţării, cu altitudini între 100 – 300 m, Subcarpaţii şi
Dealurile Piemontane Vestice.
• Dezvoltarea pe un ecart de aproape 800 m altitudine a determinat
variaţia condiţiilor de mediu (climă, sol) individualizându-se mai multe
etaje biogeografice, dar şi fâşii de interferenţă (etajul pădurilor de
stejar, etajul pădurilor de gorun, etajul pădurilor de fag ).
 Zona boreală

• Este reprezentată în România prin etajul pădurilor de conifere.

• Pădurile de conifere ocupă 6% din suprafaţa ţării;

• Pădurile de conifere se desfăşoară altitudinal între 1 300 m şi

1700 m;

• Ocupă un areal continuu de la graniţa de nord cu Ukraina până

la Valea Trotuşului, continuând apoi în Carpaţii de Curbură şi
Carpaţii Meridionali, iar cu caracter insular este prezent, acest
etaj, în partea centrală a Munţilor Apuseni.
• Zonalitatea latitudinală a vegetaţiei
 Stepa
• Apariţia asociaţiilor stepice este condiţionată de un climat
semiarid (precipitaţii sub 450 mm, pierderi prin
evapotranspiraţie în genere peste 600 mm, geruri şi
secete frecvente); substrat reprezentat de molisoluri
dezvoltat pe loessuri, depozite loessoide; nivel freatic
peste 1,5 m adâncime). Asociaţiile floristice ale stepei
diferenţiază teritorial:
• a) stepa cu graminee (Duriherbosa) constituită din
elemente floristice ce alcătuiesc pajiştile de câmpie: Poa
pratensis ssp. Augustifolia; Lolium perenne; Festuca
valesiaca; Agrupyron repens; Trifolium repens.
• b) stepa cu graminee şi dicotiledonate (Altiherbosa),
cuprinzând speciile Stipa, Festuca, iar dintre
dicotiledonate: Salvia nutans, Dianthus giganteus,
Companula sibirica, Thyruus pannonicus, în genere cu
productivitate redusă: 1,5 – 2 t/an/ha.
•
 Silvostepa
• Silvostepa se constituie ca fâşii largi în vestul, sudul şi estul
României,şi face trecerea de la stepă la pădurile de cvercinee,
însumând ca suprafaţă 15% din teritoriul României.

• Pentru silvostepă (S. Paşcovschi şi N. Doniţă, 1968) diferentiaza

două subzone:

• a) subzona silvostepei nordice cu păduri de stejar pedunculat

(Quercus robur); (Câmpia Transilvaniei) însoţit de: frasin, cireş,
carpen, jugastru + arbuşti: corn, scumpie, porumbar;
• b) subzona silvostepei sudice cu păduri de stejar brumăriu şi
pufos, dezvoltate în condiţii de xericitate mai pronunţată (Podişul
Bârladului, Subcarpaţii Buzăului, Dobrogea, grindurile Letea şi
Caraorman, Câmpia Găvanu-Burdea, Romanaţi + ulm, jugastru, păr
pădureţ, + arbustiv: corn, scumpie, porumbar.
 Stepa şi silvostepa

• Asociaţiile faunistice sunt comune. Dintre mamiferele caracteristice

menţionăm în primul rând rozătoarele: popândăul (Citelluscitellus), hârciogul
(cricetus cricetus), grivanul cenuşiu, şoarecele de câmp, orbetele; dintre
mustelide (dihorul de stepă, dihorul pătat – sud-est), dintre păsări: - acvila
de stepă, şorecarul mare, sorecarul încălţat, eretele alb-răpitoare; dropia
(Otis tarda), prepeliţa (Conturnix conturnix), potârnichea, cârsteiul de câmp,
ciocârlia; fazanul (pătrunsă prin colonizare); reptile: şerpi, şopârle, vipera de
stepă şi o serie de amfibieni (broasca râioasă verde, broasca săpătoare),
scolopendra; la acestea se adaugă o gamă variată de miriapode şi
lepidoptere (fluturele de sidef, fluturele amiral) coleoptere (cărăbuşul de
stepă, gândacul ghebos), fauna acvatică: caras, roşioară, lin, ştiucă, şalău,
somn.
• Solurile dezvoltate pe depozite parentale predominant loessoide,
nisipoase, argiloase sau depozite aluviale vechi, aparţin în marea lor
majoritate clasei cernisolurilor (kastanoziomuri, faeziomuri, cernoziomuri)
luvosolurilor (Preluvosoluri, Luvosoluri, Planosoluri, Alosoluri) şi
cambisolurilor (Eutricambosoluri, Districambosoluri).
 Solurile României
• Faţă de vechiul sistem de clasificare, SRCS -1980, coerenţa şi logica
internă a materialului a fost considerabil îmbunătăţită, în sensul că SRTS
-2003/2012 realizează o mai bună încadrare a solurilor în sistem:

• aplicarea mai consecventă a criteriilor diagnostice (caracterul unitar

devenind astfel mai clar);
• creşterea gradului de aplicabilitate practică şi o uniformizare a terminologiei
claselor şi a tipurilor de solurilor.
• introducerea claselor de Protisoluri (s.neevoluate) şi Antrisoluri (s.antropice).
• denumirea de Molisoluri a fost înlocuită cu Cernisoluri, spre a se evita
confuziile posibile, deoarece în clasificarea americană (USDA-Soil Taxonomy),
de unde a fost preluat, acest termen are altă semnificaţie decât în clasificarea
noastră (ar include şi subtipurile molice ale altor subtipuri).
• au fost introduse în clasificare noi tipuri de sol: Limnosolul (pentru soluri
subacvatice cu ape puţin adânci), Alosolul (soluri argiloiluviale profund
acide), Pelosolul (soluri foarte argiloase, care nu întrunesc integral
caracterele vertisolului) şi Tehnosolul (soluri antropice nedezvoltate).
 Solurile României
Au fost reunite:
• tipurile de cernoziomuri şi cernoziomuri cambice (sub denumirea de
cernoziom) şi cernoziomul argiloiluvial, solul cernoziomoid şi
pseudorendzina (sub denumirea de faeoziom);
• solul brun roşcat a fost inclus la solul brun argiloiluvial, care a
căpătat denumirea de preluvosol;
• solul brun luvic a fost reunit cu luvisolul albic, sub denumirea de
luvosol (vechile tipuri se regăsesc evident la nivel de subtip).

•au fost introduse noi subtipuri de sol (ex: scheletic, calcaric, eutric,
distric, entic, forestic, clinogleic, aluvic, sodi, gelistagnic, prespodic, etc.),
care redau mai clar însuşirile solului, mai ales cele fizice şi chimice.
• a fost introdus conceptul de material parental diagnostic, eliminându-se
aşa-zisele orizonturi diagnostice, Rrz şi Cpr.
•Introducerea tipului de Tehnosol (Entiantrosol în SRTS-2003), cu
subtipurile respective (urbic, rudic, garbic ş.a.) facilitează cartarea şi
•inventarierea pedologică a zonelor urbane şi industriale, operaţiune
practic imposibil de realizat după sistemul precedent.
 Solurile României
Clasa de sol Orizont sau proprietati Tipul de sol
diagnostice specifice

1. PROTISOLURI (PRO) Orizont A sau orizont O (sub 20cm 1. LITOSOLUL (LS)

grosime) fără alte orizonturi diagnostice. 2. REGOSOLUL (RS)
Urmeaza roca (Rn sau Rp) sau orizontul 3. PSAMOSOLUL (PS)
C. Nu prezintă orizont Cca. 4. ALUVIOSOLUL (AS)
5. ENTIANTROPOSOL (ET)

2 .CERNISOLURI (CER) Orizont A molic (Am) continuat cu orizont 6. KASTANOZIOM (KZ)

intermediar (AC,AR,Bv sau Bt) având în 7. CERNOZIOM (CZ)
partea superioară culori cu valori și 8. FAEOZIOM (FZ)
crome sub 3,5 (umed) sau orizont A 9.RENDZINĂ (RZ)
molic forestalic (Amf) urmat de orizont
AC sau Bv (indiferent de culori) si de
orizont Cca în primii 60 – 80 cm.

3 .UMBRISOLURI (UMB) Orizont A umbric (Au) continuat cu 10. NIGROSOL (NS)

orizont intermediar (AC,AR, sau Bv) 11. HUMOSIOSOL (HS)
având în partea superioară culori cu
valori și crome sub 3,5 (umed).

4. CAMBISOLURI (CAM) Orizont B cambic (Bv) având culori cu 12. EUTRICAMBOSOL (EC)
valori și crome de peste 3,5 (umed)
începând din partea superioară. Nu 13. DISTRICAMBOSOL(DC)
prezintă orizont Cca în primii 80 cm
( exceptând cazul celor afectate de
eroziune).
 Solurile României

Clasa de sol Tipul de sol

5.LUVISOLURI (LUV) Orizont B argic (Bt) având culori și 14. PRELUVOSOL (EL)
crome peste 3,5 (umed) începand din 15. LUVOSOL (LV)
partea superioară ; nu se includ solurile 16. PLANOSOL (PL)
cu orizont B argic-natric (Btna). 17. ALOSOL (AL)

6.SPODISOLURI (SPO) Orizont spodic (Bhs, Bs) sau orizont 18. PREPODZOL (EP)
criptospodic (Bcp). 19. PODZOL (PD)
20.. CRIPTOPODZOL (CP)

7.PELISOLURI (PEL) Orizont pelic sau vertic începand din 21. PELOSOL (PE)
primii 20 cm sau imediat sub Ap. 22. VERTOSOL (VS)

8.ANDISOLURI (AND) Orizont andic în profil, în lipsa 23. ANDOSOL (AN)

orizontului spodic.
 Solurile României

Clasa de sol Orizont sau proprietati Tipul de sol

diagnostice specifice

9. HIDRISOLURI (HID) Proprietati gleice (Gr) sau stagnice 24. STAGNOSOL (SG)
intense (W) care încep în primii 50 cm 25. GLEIOSOL (GS)
sau orizont A limnic (Al) ori orizont histic 26. LIMNOSOL (LM)
(T) submers.

10.SALSODISOLURI (SAL) Orizont salic (sa) sau orizont natric (na) 27. SOLONCEAC (SC)
în partea superioară a solului (în primii 28. SOLONET (SN)
50 cm) sau orizont Btna.

11.HISTOSOLURI (HIS) Orizont folic (O) sau turbos (T) în partea 29. HISTOSOL (TB)
superioară a solului de peste 50 cm
grosime sau numai 20 cm dacă este 30. FOLIOSOL (FB)
situat pe orizontul R

12.ANTRISOLURI (ANT) Orizont antropedogenetic sau lipsa 31. ERODOSOL (ER)

orizontului A si E, îndepărtate prin
eroziune accelerată sau decapitare 32. ANTROSOL (AT)
antropică.
 Etajarea altitudinală
• „Coloana vertebrală” a teritoriului României o reprezintă arcul carpatic, ce se
constituie cauza unor modificări profunde în fizionomia biopedogeografică a ţării
noastre.
• Creşterea rapidă a altitudinii provoacă o scădere treptată a căldurii şi o creştere
corespunzătoare a precipitaţiilor, ceea ce se concretizează într-o evidentă etajare a
vegetaţiei în altitudine sau o etajare a vegetaţiei, cu reflexe în asociaţiile de soluri şi
faunistice.
• De la altitudinile de 300 – 400 m, de unde se face simţită influenţa altitudinii asupra
climatului şi până la 1200 – 1400 m, pădurile sunt constituite exclusiv sau cel puţin în
parte din specii de foioase, în principal gorun şi fag. Între 1200 – 1400 şi 1600 – 1800 m se
găsesc păduri de molid.
•
 Etajarea altitudinală

• La altitudini mai mari, între 1600 – 1800 şi 2000 – 2200 m, vegetaţia este formată din
rarişti de arbori, apoi tufărişuri de jneapăn, ienupăr, bujor de munte, iar peste aceste
altitudini apar pajiştile scunde şi tufărişuri pitice.
• Se conturează astfel 4 etaje de vegetaţie distincte: al pădurilor de foioase, al pădurilor
de molid, al tufărişurilor şi rariştilor şi al pajiştilot scunde şi tufărişuri pitice.
• În cadrul acestor etaje, în raport de altitudine, orientarea versanţilor şi grad de
fragmentare a reliefului, apar modificări în compoziţia unităţilor de vegetaţie şi soluri.
 Etajul pădurilor de foiose
• Zona nemorală prezintă în cadrul pădurilor de foiose, altitudinal, trei
etaje: etajul stejarului, etajul gorunului și etajul fagului.

• Etajul stejarului se desfăşoară altitudinal între 150-350 m. Expozitia ,

altitudinea, fragmentarea reliefuuli si solurile impun continutul floristic al
acestui etaj, respectiv specii forestiere, strat arbustiv si ierbos.
În cadrul acestui etaj (N. Doniţă, 1963) distingem:
a) un subetaj a pădurilor de stejari mozofili, stejar pedunculat (Q. Robur), în
păduri compacte sau mixte (cu ulm, platan, frasin, carpen, tei).
• stratul ierbos este compus din specii de graminee (firuța, obsiga,
golomâţ), asociatii de mull (pecetea lui Solomon, floarea paștilor, ciocul
berzei, mierea ursului, vinăriţa), asociatii de rariște (fragi, iarba fiarelor),
specii iubitoare de umezeala mai mare (murul, lăcrămioarele).
• stratul arbustiv este reprezentat de alun (Corylus avellana), porumbar
(Prunus spinosa), gherghinar (Crataegus monogyna), soc (Sambucus
nigra), sânger (Cornus sanguinea), corn (Cornus mas),etc.

b) un subetaj a pădurilor de stejari submezofili – termofili , (Q. Cerris –

cerul şi Q. Frainetto – gârniţa) + fagu (F. Sylvatica var moesica),
arţarul tătăresc, ulmul, jugastrul, teiul argintiu);
• stratul arbustiv: porumbar, cărpiniţa, mojdreanul, spinul cerbului etc.
• Paduri compacte de garnita (Q. Frainetto ): C.Teleormanului, C, Olteniei,
C.Banatului.
 Etajul nemoral al gorunului
• Etajul pădurilor de gorun

• Gorunetele constituite aproape exclusiv din Q. petraea ssp.

petraea (nordul Moldovei, Maramureş, nordul Transilvaniei) şi Q.
petraea ssp. polycarpa (Oltenia şi sudul Banatului);
• aparţin ca asociaţie vegetală regiunilor deluroase, dezvoltându-se pe
un relief fragmentat şi ocupă toate formele de relief, exceptând văile,
între altitudinea de 200 – 300 m şi 600 – 700 m.
• Se dezvolta in conditiile unui climat moderat termic (8-10 C),
precipitatii 600 mm, pe luvisoluri si cambisoluri cu drenaj bun.
• În arborete, în afară de gorunii dominanţi se află, în exemplare
puţine, fag, frasin, cireş, paltin de câmp, jugastru, tei.
• Biotopurilor mai umede cu soluri suficient de trofice le este specific şi
carpenul, în timp de biotopurilor uscate (Dobrogea, sudul Banatului),
sub gorun apare un etaj format din pinul negru, cărpiniţă şi mojdrean;
• Stratul ierbos este constituit din: mierea ursului, vinăriţa, firuta, urzica,
rogoz, paiusca, paius, barboasa, etc.
• Stratul arbustiv: alun, gherghinar, voniceriu, corn, soc, maces,
scumpie (sudul Banatului).
Pădure de gorun (Q.petraea)
 Etajul nemoral al stejarului

• Pădurile de amestec ale cvercineelor cu alte foioase (şleaurile) şi în special

şleaurile cu gorun apar în regiunile deluroase între 200 – 500 m. Areale
reprezentative apar în: Podişul Bârladului, Subcarpaţii Moldovei şi de la Curbură, în
Dobrogea, în Munţii Banatului, Zarandului, Codru-Moma şi Pădurea Craiului; pe
suprafeţe mai restrânse se mai întâlnesc în Piemontul Getic, Podişul Transilvaniei şi
nordul Podişului Sucevei.
• În mod obişnuit în şleauri se realizează un amestec de 2 – 3 specii de Quercus
cu tei şi carpen.
• Etajele stejarului, gorunetelor şi şleaurile de gorun demonstrează prin
reprezentativitate, condiţii de viaţă foarte favorabilă (veverite, parsi, caprioare,
iepuri,vulpi, mistret, s.a), zoocenozele apropiindu-se de parametrii lor maximi de
dezvoltare atât sub raport cantitatic cât şi calitativ.
• Fidelitate mai mare pentru acest etaj manifestă păsările: ciocănitoarea, şoimul
rândunelelor, cucuveaua pitică, alături de care se remarcă turturica (streptopelia
turtur), sturzul, mierla, piţigoiul mare, ciuful de pădure, etc.
• În vestul Banatului şi vestul Olteniei trăieşte broasca ţestoasă de uscat
(Testudo hermanni hermoni). Fauna acvatică este reprezentată prin: clean, mreană,
fazanul mic şi raci (Astacus fluviatilis).
• Solurile
• Etajele stejaretelor si gorunetelor sunt inscrise dominat pe luvisoluri
(Preluvosoluri, Luvosoluri, Planosoluri, Alosoluri), iar pădurile de şleau prezintă şi
eutricambosoluri sau soluri brune eu-mezobazice.
Pădurile de amestec (șleaurile)
 Etajul nemoral al pădurilor de fag şi de amestec de fag şi răşinoase

• Făgetele ocupă etajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) şi de amestec de fag

şi răşinoase din etajul nemoral.
• Etajul pădurilor de fag s-a individualizat în a doua pparte a holocenului, pe măsură
ce evoluţia climatului a permis pătrunderea din Europa centrală a acestei specii, care
treptat a luat locul carpenului (Carpenus betulus) la contactul cu formaţiunile boreale.
• Ele participă la formarea a trei fâşii distincte din acest etaj: făgetele de mare
altitudine; făgetele montane; făgetele colinare.
• Făgetele de mare altitudine şi cele montane se găsesc în zonele munţilor
mijlocii şi joşi, primele între altitudinile de 1250 – 1450 (1650) m în Carpaţii
Meridionali, celelalte între 600 – 1000 m, dar putând urca şi până la 1250 m (Munţii
Apuseni).
• Făgetele de mare altitudine şi montane sunt asociaţii de Fagus sylvatica pure ori de
amestec cu conifere (brad, molid, paltin şi ulm de munte). Comportă o mare densitate
a speciilor, fiind mai întunecate, iar stratul arbustiv şi ierbos este mai slab
reprezentat.
• Făgetele colinare sunt localizate pe dealuri cu altitudini de 400 – 800 m (în nordul ţării
între 400 – 600 m, iar în sud între 500 – 800 m)
• Pădurile de fag, în mare parte au fost defrişate (extinderea suprafeţelor cu păşuni,
exploatarea masei lemnoase şi regenerarea suprafeţelor forestiere prin păduri de
amestec sau de conifere, extinderea aşezărilor,etc.), fapt ce a contribuit la creşterea
ratei de erodabilitate a solului şi producţiei de aluviuni.
 Etajul nemoral al pădurilor de fag şi de amestec de fag şi răşinoase

• Structura făgetelor este în general simplă: stratul arborescent este

format din Fagus sylvatica şi Fagus sylvatica var moesica în Munţii
Banatului (1000 m) şi Podişul şi Subcarpaţii Getici;
• Apar în amestec cu: paltinul, ulmul de munte, frasinul, mesteacănul,
plopul tremurător (Populus tremula) – pentru regiuni montane, iar în
regiunile deluroase cu gorun (Q. petraea ssp. Petraea), paltin de
câmp, tei, frasin.
• Pădurile de amestec, pe solurile mai umede, sunt dominate de alun,
soc roşu, soc negru, precum şi floră de mull: Allium, Festuca,
Luzula, iar pe soluri acide Vaccinum myrtillus.
• Fauna adaptată unor valori termice mai ridicate, cu intensitatea
şi durata luminii mai mare, este reprezentată prin piţigoi de munte,
muscarul mic, pitulice, iernuca, porumbelul gulerat, ciocănitoarea cu
spate alb, ca elemente ale avifaunei; dintre mamifere: şoarecele
gulerat, veveriţa, râsul, pârşul cu coadă scurtă, pârşul de alun,
jderul de pădure; fauna acvatică: scobar, clean, mreană.
• Solurile: luvisoluri, cambosoluri.
 Etajul boreal
• Etajul boreal al coniferelor ( pădurilor de molid) se desfăşoară altitudinal între
1300 – 1700 m (corespunde munţilor mijlocii), pentru nordul ţării, iar în sud 1400 –
1850 m.
• Limitele variază regional fiind influenţate de nuanţările climatice regionale ori de
factori geomorfologici locali (panta versanţilor, orientarea versanţilor, fragmentarea
reliefului) ori de modul de folosinţă a terenurilor.
• Depresiunile intramontane şi văile montane supuse inversiunilor termice facilitează
apariţia inversiunilor de vegetaţie ( molşidul coboară în văii iar fagul montan ocupă
versanţii însoriţi.)

• Structura relativ simplă, fiind formate aproape exclusiv din molid (Picea abies şi
Picea excelsa) asociat cu rare elemente de scoruş, mesteacăn, paltin de munte, ulm
de munte şi uneori brad (Abies alba). Reprezentativitatea acestui areal este
deosebită în Carpaţii Orientali (peste 200 km lungime şi 40 – 80 km lăţime).
• Munţii Rarău, M.Giumalău, M.Buzăului) păstrează exemplare seculare de conifere, în
principal de molid.
• Munţii Ceahlău,Bucegi, Baiu, CiucaşTarcău,etc. asociază pâlcuri de zadă (Larix
decidua) în asociaţie cu molidul, iar pe versanţii însoriţi, bradul (Abies alba).
• În Carpaţii Meridionali şi Occidentali, arealul molidişurilor este fragmentat în insule şi
se prezintă sub forma unor benzi ce înconjoară etajul subalpin.
• Masivele Retezat, Făgăraş, Parâng, Călimani, ş.a, preziontă pe culmile înalte şi
pâlcuri de zâmbru (Pinus cembra).

•
 Etajul boreal

• Fauna este adaptată condiţiilor biotice şi abiotice (umezeala şi intensitatea slabă a

iluminării, sol puternic acid) ale biotopului, ceea ce fac ca unele specii de animale să
fie puternic ataşate condiţiilor respective, având populaţii numeroase şi mai puţin
oscilante pe verticală.
• mamiferele sunt reprezentate prin: ursul (Ursus arctos), cerbul (Cersvus elaphus),
râsul (Lynx lynx), jderul (Martes martes), şoarecele vărgat (Sicista betulina);
• păsări: cocoşul de munte (Tetrao urogallus), iernuca (Tetrastes bonasia), cocosul de
mesteacan (Lyrurus tetrix), acvila de munte (Aquila), negraica, sorecarul (Buteo
buteo), cucuveaua încălţată (Bubo bubo), piţigoiul de brădet, forfecuţa;
• reptile: vipera comună, şopârla de munte, iar dintre amfibieni: tritonul de munte.
• Fauna acvatică: lipan, moioagă, păstrăv, clean.

• Solurile reflectă slaba participare a pădurilor de răşinoase la depunerea

resturilor organice, deşi cantitatea de materie organică brută este mare, dar calitativ
este mai rezistentă la descompunere.
• microflora este săracă şi activitatea ei este mult îngreunată din cauza condiţiilor
climatice, astfel că descompunerea resturilor organice se realizează foarte lent (solul
îmbogăţindu-se în materie organică brută), se eliberează puţine baze, iar soluţiile din
sol capătă reacţie pronunţat acidă.
• Reprezentative sunt astfel spodisolurile (prepodzoluri, podzoluri şi criptopodzoluri),
andosoluri, pelisoluri.
 Etajul subalpin

• Etajul subalpin (al tufărişurilor şi rariştilor) se desfăşoară între 1600 – 1800 m,

cuprinzând 2 subetaje: al rariştilor şi subetajul tufărişurilor.
• Tufărişurile subalpine sunt reprezentate în Carpaţii Româneşti îndeosebi de
jneapăn, ienupăr, anin verde şi smârdar. Suprafeţe destul de mari sunt acoperite cu
tufărişuri derivate, formate din afin.
• Tufărişurile de jneapăn constituie formaţiunea zonală principală a etajului
subalpin. În partea inferioară a etajului formaţiunea poate să apară în complex cu
rariştile subalpine de molid, larice sau zimbru; în partea centrală se întâlneşte fără
amestec de arbori, iar în partea superioară a etajului este treptat înlocuită de
tufărişurile de smârdar, localizându-se în special pe versanţii însoriţi.
• Datorită defrişărilor, tufărişurile de jneapăn ocupă azi suprafeţe restrânse,
apărând sub formă de pâlcuri în locurile stâncoase, pe versanţii abrupţi, adică în
locurile nefavorabile pentru păşunat. În Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni ele se
întâlnesc între 1450 şi 1900 m altitudine, iar în Carpaţii Meridionali, 1700 – 2300. În
mlaştini şi văi umbroase pot coborî şi la altitudini mai mici (până la 1000 m), iar în
munţii înalţi ocupă adesea în întregime căldările glaciare, grohotişurile şi vechile
morene.
• Ca specii, tufărişurile de jneapăn sunt dominate exclusiv de jneapăn
(Pinus mugo), care formează stratul superior înalt de 1,5 – 2 m. În stratul ierbos apar
specii puţine, între care menţionăm: Gentiana punctata, Oxalis acetosella, Luzula
sylvatica şi Vaccinium myrtillus. Apare apoi un strat bine individualizat de muşchi.
•
 Etajul subalpin

• Tufărişurile de ienupăr apar în arealul jnepenişurilor (Juniperus

communis), localizându-se la partea inferioară a etajului subalpin, în
cuprinsul rariştilor cu arbori sau la obârşia văilor. Preferând rocile acide,
ienupărul se remarcă pe toate formele de relief, între 1450 – 1700 m pe
versanţii nordici şi 1700 – 2000 m pe cei sudici ai Carpaţilor, exceptând
văile, căldările glaciare şi versanţii în permanenţă umezi.
• Tufărişurile de anin verde (Alnus viridis) ocupă versanţii cu pante
repezi şi cu umezeală mai ridicată, astfel că în lungul pâraielor şi torenţilor
se amestecă cu jnepenişurile şi ienuperişurile. Aninul verde formează de
obicei grupări monospecifice şi numai pe alocuri se mai pot întâlni sălcii
pitice, ienupărul pitic şi mult mai rar molidul.
• Tufărişurile de smârdar (Rhododendron kotschyi) sunt localizate în
jumătatea superioară a etajului subalpin între 1800 – 2000 m (versanţii
nordici) şi 2000 – 2200 m (versanţii sudici) ai Carpaţilor unde pot fi
considerate zonal. Pe versanţii nordici ele sunt localizate în jumătatea
inferioară a etajului subalpin, iar pe cei sudici în jumătatea inferioară a
etajului alpin. Se dezvoltă pe versanţii care în timpul iernii sunt acoperiţi cu
zăpadă, unde rezistă temperaturilor scăzute. Tufărişul este scund 30 – 40 m
înălţime, acoperind complet solul şi de regulă este dominat de smârdan
(Rhododendron kotschyi) uneori pot deveni codominante cu afinul şi unele
elemente ale pajiştilor alpine (Festuca ovina).
 Etajul alpin (al pajiştilor scunde şi tufărişurilor pitice)

• Pajiştile alpine reprezentând formaţia zonală a etajului alpin, localizat în

golurile de munte deasupra limitei superioare a vegetaţiei arborescente pot
să îşi extindă arealul şi în etajul subalpin, pe locul tufărişurilor şi rariştilor
defrişate.
• Limita inferioară a răspândirii lor zonale, care este totodată şi limita
superioară a etajului subalpin se află la 2000 – 2200 m.
• Areal larg de răspândire prezintă Carpaţii Meridionali (Bucegi, Făgăraş,
Parâng, Cibin, Retezat, Godeanu, etc), în timp ce în Carpaţii Orientali
pajiştile alpine se întâlnesc doar în Munţii Rodnei şi Munţii Călimani.

• Pajiştile alpine sunt alcătuite din asociaţii de ierburi scunde, adaptate la frig
şi uscăciune, vânturi puternice.
• Speciile edificatoare ale acestor complexe sunt: Carex, Juncus, Agrostis
rupestris, Festuca ovina, Primula, Campanula alpina, alături de afin,
merişor, salcia ierboasă şi o mare varietate de licheni.
 Etajul alpin (al pajiştilor scunde şi tufărişurilor pitice)

• Faunistic, etajele alpin şi subalpin se remarcă prin numărul redus al

speciilor, fapt explicabil prin condiţiile vitrege de viaţă (temperaturi
scăzute, oscilaţii mari de temperatură la suprafaţa solului şi în aer,
zăpezi mari, ierni lungi, vânturi puternice, umiditate în general foarte
ridicată, pe fondul unei nebulozităţi semipermanente a mediului
alpin.
• În consecinţă animalele ce trăiesc aici prezintă o serie de adaptări
ca ovoviviparitatea (reptile), melanismul, prin care înmagazinează
căldură mai multă (artopode şi reptile), micşorarea taliei-nanism
(gasteropode), reducerea aripilor sau dimportivă dezvoltarea lor
viguroasă pentru a rezista vânturilor puternice (păsări şi insecte),
corpul acoperit cu o blană deasă şi pâsloasă (mamifere).
• Reprezentative ca specii sunt: capra neagră, şoarecele de zăpadă,
chiţcanul de munte, fâsa de munte, brumăriţa de munte, şopârla de
munte, la care se adaugă câteva specii de heteroptere, coleoptere
şi lepidoptere.
 Etajul alpin (al pajiştilor scunde şi tufărişurilor pitice)

• Solurile. Climatul mai rece imprimă procesului pedogenetic aspecte

particulare prin faptul că procesul de argilizare este frânat de
temperaturilor joase, care favorizează în schimb fenomenele de
distrucţie a mineralelor primare, iar precipitaţiile abundente crează
un puternic curent descendent de apă care înlătură o bună parte din
compuşii rezultaţi.
• Pe de altă parte, clima rece şi umedă face ca materialul organic să
fie doar parţial descompus de microorganisme, circuitul biologic fiind
foarte lent din cauza blocării prelungite a substanţelor în
microorizonturile superficiale de humus brut sau turbos.
• În aceste condiţii, acidifierea este de regulă intensă, rezultând soluri
oligobazice şi oligomezobazice, mai rar eu-mezobazice (pe roci cu
componente bazice).
• Reprezentative sunt solurile din clasa: spodisolurilor (prepodzoluri,
podzoluri), protisoluri (neevoluate, trunchiate, desfundate),
umbrisoluri (solul negru acid), andosolurilor (muntii vulcanici),
histosolurile (turbarii, mlastini).
 Aspecte ale intrazonalităţii în regionarea biopedogeografică a
teritoriului României

• Intrazonalitatea reprezintă un reflex al interferenţei factorului orografic,

climatic, hidro şi hidrogeografic, interferenţă căreia I se alătură din ce în ce
mai pregnant şi factorul antropic. Particularitatea fenomenului de
intrazonalitate în asociaţiile vegetale este materializată în existenţa
următoarelor asociaţii (vegetale): de stâncărie, de grohotişuri, de izvoare şi
pâraie de munte, de mlaştini oligotrofe şi eutrofe, de luncă, de terenuri
salinizate, de nisipuri.
• Faunistic, fenomenul este reprezentativ în cadrul asociaţiilor sau
elementelor endemice; endemismul este pronunţat în regiunea montană şi
destul de puţin evidenţiat în regiunea de deal şi podiş sau în câmpie.
• În învelişul pedogeografic, intrazonalitatea este reflectată în clasele de
soluri: hidrisoluri sau solurile hidromorfe (gleisoluri, limnosoluri,
stagnosoluri), salsodisolurile sau solurile halomorfe(solonceac si solonet),
pelisoluri (vertisoluri si pelosoluri), protisolurile: litosolurile, aluvisoluri,
psamosoluri, erodisoluri, entiantrosoluri ( neevoluate, trunchiate si
desfundate), antrisolurile si histosolurile.
Aspecte ale intrazonalităţii în regionarea biopedogeografică a teritoriului României

a) Vegetaţia de stâncărie, grohotişuri şi bolovănişuri reprezentată prin specii

saxicole exprimă în compoziţia floristică raportul cu natura rocii, gradul ei de
fisurare, expoziţia şi înclinarea versanţilor, altitudinea acestora şi poziţia
geografică: stâncăriile calcaroase – Saxifraga, Carex; grohotişurile silicioase –
Oxyria.

• b) Vegetaţia psamofilă – Delta Dunării, litoral, Câmpia Română. Câmpia Banato-

Crişană şi Dealul Braşov: Festuca cinerea ssp. arenicola, carex, Ephedra,
Artemisia, Convalvulus persicus.

• c) Vegetaţia halofilă – Festuca pseudovina, Salicornia herbaceea, Artemisia

maritima.

• d) Mlaştinile: eutrofe (balme) – specii hidrofile sau higrofile: Juncus, Carex; Salix,
Alnus, Betula, Populus; oligotrofe (tinoave) – Sphagnum ce exprimă sărăcirea în
substanţe nutritive; mezotrofe – tip de tranziţie între 1 şi 2, care adesea se
remarcă ca un proces evolutiv de la sfagnetizarea unor mlaştini eurotrofe,
ajungându-se la faza de mlaştină mezotrofă, care la rândul ei poate evolua spre
mlaştină oligotrofă-

• e) Vegetaţia segetală şi ruderală: vegetaţie sagetală – însoţeşte culturile

agricole, deosebindu-se două categorii de comunităţi, după natura culturilor:
plante păioase: Adonis, Nigella; plante prăsitoare: Convolvulus, Setaria; vegetaţie
ruderală – însoţeşte aşezările omeneşti cuprinzând foarte multe comunităţi:
Polygonum aviculare, Poa annua, Trifolium.
•
 La revedere!

•Baftă în
Sesiune!!!