UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE BIOTEHNOLOGII

RUJETUL

Student: Lefterache Mădălina

Prof. univ. dr. Militaru Dumitru
Patologie animală
Specializare:Biotehnologii Medical-Veterinare
BUCUREȘTI
-2021-
 Cuprins

• Introducere
• Răspândire şi importanţă
• Etiologie
• Caractere epidemiologice: Receptivitate, Surse şi căi de infecţie,
Dinamica epidemică 
• Tabloul clinic
• Tabloul  morfopatologic
• Diagnostic
• Tratament
• Profilaxie şi combatere
• Referințe bibliografice
 Introducere

Rujetul ( sau brânca) este o boală infecţioasă, produsă de Erysipelothrix

rhusiopathiae, care afectează de regulă porcinele dar este întâlnită şi la alte specii
de mamifere şi păsări, inclusiv la om.
A fost multă vreme confundată cu alte boli, cuprinse în grupul aşa-numitelor
“boli roşii ale porcului”. Ea a putut fi bine definită şi conturată ca o entitate morbidă
distinctă a porcului numai după ce Pasteur şi Thuillier (1883) au izolat pentru prima
dată agentul etiologic al bolii. 
De-a lungul timpului, numeroşi cercetători români au adus o contribuţie
importantă la cunoaşterea diverselor aspecte ale bolii şi agentului patogen. Se
remarcă în mod deosebit aportul profesorului Nicolae Stamatin la prepararea
vaccinului antirujetic, dintr-o tulpină atenuată numită VR2, tulpină folosită cu
succes la prepararea vaccinului antirujetic.
 Răspândire şi importanţă
Rujetul a fost semnalat pretutindeni unde se practică creşterea porcinelor însă cu o
frecvenţă mai mare în ţările cu climă caldă şi temperată decât în ţările cu climă
rece.
Din cauza frecvenţei şi pierderilor mari pe care le producea, rujetul a fost
considerat în trecut ca boala numărul 2 a porcinelor (după pestă) însă în prezent,
datorită vaccinărilor sistematice cu vaccinuri de mare eficacitate, incidenţa bolii
şi pierderile economice pe care le cauzează au scăzut considerabil.
În ţara noastră, vaccinarea antirujetică a porcilor fiind făcută sistematic, pierderile
sunt legate mai puţin de mortalitate şi costul tratamentului decât de cheltuieli cu
imunoprofilaxia. În afară de porcine, rujetul a mai fost înregistrat rareori, la
ovine, fazani, păsări sălbatice aflate în captivitate şi chiar la câine.
Rujetul prezintă şi o anumită importanţă sanitară, întâlnindu-se mai frecvent ca
boală ocupațională, la persoanele care prin specificul profesiei, vin în contact cu
animalele bolnave, produsele sau cadavrele acestora. La om se manifestă sub
forma unei dermatite acute, numite erizipeloidul lui Rosenbach, sau sub formă
de artrite, endocardite şi, mai rar, ca septicemie.
 Etiologie
• Agentul etiologic - Erysipelothrix
rhusiopathiae , sinonim Erysipelothrix
insidiosa este o bacterie Gram pozitivă, având
formă de bacil fin, drept sau uşor îndoit.
• În frotiurile din culturi este dispus sub formă
de germeni dispersaţi sau în perechi, în
frotiurile din sânge sub formă de grămezi, iar
în frotiurile din culturi vechi sau leziuni
cronice, sub formă de filamente lungi de până
la 50-60 mm.
• Este nesporulat, necapsulat şi imobil.
• Rezistă foarte mult în mediul ambiant. În
sânge şi carne rezistă luni de zile, chiar dacă
acestea au intrat în putrefacţie. Tot câteva luni
rezistă şi în carnea afumată sau saramurată.
Până la 6 luni rezistă în dejecţii sau reziduuri
de peşte, dacă temperatura este sub 12°C.
 Caractere epidemiologice
Receptivitate
Cele mai sensibile sunt porcinele între vârstele de 3 luni şi 1-2 ani. Se pare că
rezistenţa animalelor foarte tinere se datorează imunităţii maternale, iar rezistenţa
animalelor mai în vârstă, unor infecţii subclinice, imunizante, survenite după
epuizarea imunității maternale.
În zonele endemice, o bună parte dintre porcii sănătoși sunt purtători
asimptomatici de E. Rhusiopathiae.
În ordinea receptivităţii, după porcine urmează ovinele, în special mieii peste
vârsta de 2-3 luni şi păsările, în special curcile şi fazanii. Mult mai rar sunt
afectate erbivorele mari, carnivorele, iepurii, şoarecii şi nurcile.
La om, boala este considerată ocupațională, producând în special infecţii
localizate cutanat sau endocardic, rar septicemii, la persoanele care vin în contact
strâns cu animalele receptive, bolnave sau nu, ori cu produse provenite de la
acestea.
Reproducerea rujetului la porc prin infecţie experimentală este dificilă.
Surse şi căi de infecţie
Rezervorul cel mai important de germeni este reprezentat de porcine. S-a
constatat că o parte din porcii domestici sănătoşi pot să fie purtători
asimptomatici de bacilul rujetului, în amigdale sau în alte formaţiuni limfoide,
eliminând cu intermitenţă germenii în mediul ambiant prin fecale, nefiind
afectați de mediul ostil din stomac și intestin.
Animalele bolnave, în special cele cu forme acute, elimină cantităţi mari
de germeni virulenţi, prin toate secreţiile şi excreţiile, contaminând solul, apa
şi furajele, care constituie surse secundare de infecţie, persistente.
Calea obişnuită de pătrundere a agentul etiologic în organism este calea
digestivă şi numai excepţional alte mucoase sau pielea. Odată ajuns în tubul
digestiv, pătrunde în formaţiunile limfoide aferente, de unde fie că difuzează
imediat mai departe, fie rămâne aici un timp îndelungat.
 Dinamica epidemică 
La porcine, ovine şi unele specii de păsări, rujetul îmbracă de regulă un
caracter endemic, în timp ce la alte specii, la care apare mai rar, are caracter
sporadic.
Uneori boala are origine exogenă, dar de cele mai multe ori apare
spontan, prin autoinfecţie. Proporţia cazurilor de îmbolnăvire se corelează
cu extinderea şi intensitatea cu care acţionează factorii favorizanţi asupra
populației de animale. Dependent de aceştia, rujetul poate fi sporadic,
endemic sau chiar epidemic.
S-a constatat că, în anumiţi ani, numărul focarelor de boală este mai
ridicat. Frecvenţa îmbolnăvirilor este mai mare în sezonul călduros şi mai
mică în sezonul rece, iar în efectivele în care a apărut, rujetul are tendinţa
de a îmbrăca un caracter staţionar.
 Tabloul clinic
Perioada de incubaţie este de 1-8 zile. La porcine, evoluţia clinică poate să
fie supraacută, acută, subacută sau cronică. În unele surse sunt recunoscute și
descrise doar ultimele trei forme clinice.
• Forma supraacută, mai rară, se întâlneşte la primele cazuri de rujet din
îngrăşătorii. Durează mai puţin de o zi şi se caracterizează prin febră de 42°C,
anorexie şi prostraţie, care pot trece neobservate. De regulă nu există modificări
cutanate, ca urmare, această formă se numeşte şi “rujet alb”, dar în unele cazuri
pot apărea pete eritematoase cutanate, care în faza agonică pot deveni cianotice.
Terminarea bolii, dacă nu se intervine cu tratament, este moartea în aproape
toate cazurile.
• Forma acută  este forma cea mai obişnuită de evoluţia bolii. Debutează prin
febră foarte ridicată, de 42°C sau chiar peste, caută locurile mai răcoroase și
umede, prezintă inapetenţă, tahipnee şi tahicardie. Starea generală se
înrăutăţeşte, animalele sunt abătute, preferă decubitul iar dacă sunt obligate să
se ridice o fac anevoie, se deplasează cu greu din cauza artralgiilor, au mersul
rigid şi preferă să reia cât mai curând poziţia inițială . Uneori vomită sau
prezintă constipaţie urmată de diaree.
Pe pielea din regiunea urechilor, gâtului, toracelui, abdomenului, pe partea internă a
coapselor sau pe părțile laterale ale corpului apar, după 1-2 zile de la debutul febrei,
pete hiperemice, la început de culoare rozalie și dimensiuni mici, apoi de culoare roșie
şi dimensiuni mai mari, care după o săptămână fie se estompează, fie se cianozează.
În lipsa tratamentului, în această formă de regulă (90% din cazuri) terminarea bolii este
moartea în 1-3 zile şi rareori vindecarea sau trecerea în forma cronică.
• Forma subacută relativ frecventă, se caracterizează printr-o evoluţie mai benignă
decât forma acută, cu febră mai mică sau de mai scurtă durată şi cu o stare generală
mai puţin alterată. Manifestarea în această formă o reprezintă dermatita urticariformă:
pe partea dorsală şi pe părţile laterale ale corpului, pe crupe, mai puţin în alte regiuni,
apar pete de forme geometrice rectangulare (pătrat, romb, dreptunghi) cu dimensiuni
de 1-4 cm, uşor proeminente, bine delimitate, la început de culoare roşu-purpuriu şi
mai târziu roşu-violaceu.
Dermatita urticariformă se poate întâlni şi în forma acută de rujet.
Terminarea bolii în această formă poate fi vindecarea, petele dispărând de obicei (fără
urme) în 6-10 zile, începând de la centru spre periferie. Alteori boala se termină prin
trecerea în forma cronică sau prin moarte, ca urmare a acutizării septicemice. În
general, cu cât culoarea petelor urticariforme este mai deschisă, cu atât prognosticul
este mai favorabil.
Forma cronică, în ultima vreme foarte rar întâlnită, nesepticemică, cu localizări articulare,
endocardice sau cutanate, poate să debuteze ca atare sau ca urmare a formelor acute şi
subacute.
În cazul localizării cardiace(din cauza endocarditei verucoase) apar semne de insuficienţă
cardiacă: oboseală rapidă, tahicardie, cianoza extremităţilor. Apetitul este prezent dar
animalele slăbesc, prezintă dispnee şi moartea poate să survină brusc.
Localizarea articulară pare să survină, nu numai ca atare, sau ca urmare a formelor acute
şi subacute, ci şi printr-un mecanism alergic, urmare a vaccinării animalelor purtătoare de
bacilul rujetului. Articulaţiile sunt la început tumefiate, calde, dureroase, dar după 1-2
săptămâni devin reci, deformate sau anchilozate. Leziunile articulare se traduc prin
tulburări locomotorii, care variază de la o uşoară jenă în mers, până la şchiopături
pronunţate sau refuzul de a face sprijin pe membru.
În localizarea cutanată apare o dermatită necrozantă în regiunea dorsală, cervicală, a
urechilor, râtului sau cozii, cu zone întinse de gangrenă uscată, bine delimitate de
tegumentul normal, care se desprind treptat sub formă de lambouri de ţesut mortificat,
lăsând în loc cicatrici sau mutilări.
Necroza uscată dată de bacilul rujetului poate fi continuată prin infecţii purulente, cu
germeni din mediul ambiant.
Cele trei localizări din forma cronică pot evolua independent, sau se pot asocia pe acelaşi
animal.
• La ovine, rujetul apare mai frecvent la miei şi se manifestă cel
mai adesea sub formă de artrite sau poliartrite (carpiene,
tarsiene etc.), cu şchiopături de diverse intensităţi. O parte din
miei se vindecă iar o altă parte fac septicemii mortale ori
rămân cu leziuni articulare cronice, deformante. Formele
septicemice, mortale, se manifestă prin febră şi alterarea stării
generale. La oile adulte apar uneori laminite, cu şchiopături,
după câteva zile de la îmbăierile antiparazitare.
• La păsări, rujetul evoluează frecvent septicemic acut, cu febră
(44°C), anorexie, diaree şi moarte în 1-5 zile. Există şi forme
cronice, cu localizări articulare sau cutanate.
• La alte specii de animale (taurine, cabaline, carnasiere,
păsări şi animale sălbatice) rujetul nu prezintă aspecte clinice
esenţial diferite de cele descrise anterior.
 ~Forma cutanată acută,
severă cu leziuni extinse mici,
ridicate, roz / roșii și unele
cruste întunecate.~

~Porc cu leziuni cutanate tipice

în formă de diamant ca urmare a
infecției cu Erysipelothrix
rhusiopathiae~
 ~Artrita invalidantă și
ireversibilă la un porc în
creștere~

~Endocardită -
dezvoltarea leziunilor de
tip „conopidă” pe valvele
cardiace~
 Tabloul  morfopatologic
• În forma supraacută, cu excepţia unei diateze hemoragice, nu există
modificări morfopatologice notabile.
• În formele acută şi subacută, în afară de modificările cutanate, descrise la
tabloul clinic, se întâlnesc leziuni de septicemie, puţin caracteristice. La
deschiderea cadavrului frapează aspectul congestionat al ţesuturilor şi
organelor(rinichii, pulmonii; splina este tumefiată, de culoare roşie-
vişinie).
• În forma cronică cu localizare cardiacă se întâlneşte endocardită verucoasă
(vegetantă), cu formaţiuni proliferative dure.
• În forma cronică articulară se constată exsudat serofibrinos în cavităţile
articulare, necroze ale cartilajelor.
• La păsări se poate întâlni mărirea în volum a splinei şi ficatului, hiperemia
organelor interne, uneori necroze în ficat şi artrite.
 Diagnostic
 Diagnosticul de rujet se poate suspiciona pe baza datelor epizootologice,
clinice şi morfopatologice. O mare valoare pentru diagnosticul rujetului
septicemic o au vârsta animalelor, hipertermia intensă, aspectul
congestiv al organelor, hipertrofia splinei şi, în mod deosebit,
modificările cutanate, dintre care dermatita urticariformă.
 Diagnosticul diferenţial trebuie făcut faţă de salmoneloză, pasteureloză,
pestă, pleuropneumonia infecţioasă, antrax, streptococie, boala Glasser,
insolaţie şi diverse intoxicaţii alimentare.
 În laborator se execută frotiuri din organe, care se colorează prin metoda
Gram, evidenţiindu-se germenii cu morfologia caracteristică, izolaţi,
grupaţi câte 2-3 sau în grămezi mai mari, rezultate prin denaturarea
celulelor în care au fost fagocitaţi.
Prezenţa, în câmpul microscopic a doar câtorva germeni, izolaţi, ar putea
fi urmarea invaziei post-mortem a acestora, proveniţi din formaţiunile
limfoide; la animalele care au murit din alte cauze decât rujetul, dar
prezenţa în câmpul microscopic a germenilor fagocitaţi indică indubitabil
diagnosticul de rujet.
 Diagnosticul serologic este posibil prin diverse tehnici, dar nu şi-a
 Tratament
În rujetul supraacut, tratamentul este, de regulă, inoperant, dar în formele acute şi
subacute, se instituie cu foarte bune rezultate. Tratamentul se poate face cu
antibiotice, cu ser antirujetic, sau cu ambele, asociate.
• Dintre antibiotice se indică întotdeauna penicilina cristalină, preferabil asociată
cu peniciline retard (efitard, moldamin, tripedin), în doze uzuale, deoarece
bacilul rujetului este foarte sensibil faţă de penicilină, până în prezent nefiind
identificate tulpini penicilino-rezistente. Tetraciclina, lincomicina şi tylosina dau
rezultate bune, de asemenea, dar nu şi streptomicina sau sulfamidele.
• Serul antirujetic se prepară, în ţara noastră, prin hiperimunizarea cailor. În alte
ţări se prepară pe porcine, pentru evitarea reacţiilor anafilactice. Se
administrează s.c. în doză de 30-100 ml, în funcţie de greutate. Se poate repeta
după 12-24 ore, dacă nu scade febra.
• Se pot obţine rezultate satisfăcătoare şi fără ser antirujetic, dar în acest caz
antibioticele retard trebuie administrate repetat, asigurând penicilinemia pe
durata a 5-6 zile, pentru evitarea recrudescenţelor şi cronicizărilor.
 Profilaxie şi combatere
Profilaxia generală presupune evitarea introducerii bolii din afară şi
factorilor favorizanţi. Primul obiectiv se realizează prin evitarea
achiziţionării de animale din focarele de boală, respectarea carantinei
profilactice şi sterilizarea deşeurilor de abator folosite în alimentaţia
porcilor, iar al doilea obiectiv se realizează prin asigurarea unor parametri
de microclimat în limite confortabile, evitând supraîncălzirea,
suprapopularea, furajarea defectuoasă etc.
Dată fiind însă frecvenţa mare a purtătorilor asimptomatici şi riscul
permanent de apariţie a bolii prin autoinfecţie, vaccinarea pare o măsură
indispensabilă în profilaxia rujetului.
În ţara noastră vaccinarea antirujetică s-a făcut, încă din 1952, cu ajutorul
vaccinului viu-atenuat, preparat din tulpina VR2, în timp ce în alte ţări,
vaccinarea antirujetică – care nu este obligatorie – se execută fie cu
vaccinuri inactivate (bacterine), fie cu vaccinuri atenuate, inclusiv cu VR-2.
Vaccinul antirujetic viu, folosit cu rezultate bune de foarte multă vreme la
noi, este preparat din tulpina VR2 şi comercializat în stare lichidă sau
liofilizată.
În ceea ce priveşte protocolul de aplicare a vaccinării, indiferent de tipul de
vaccin, prima vaccinare se recomandă între 8- 12 săptămâni (în funcție de
situație), cu revaccinare după aproximativ 4 săptămâni, după care se fac
vaccinări de întreţinere la intervale de 6 luni.
În cazul apariţiei rujetului se declară boala oficial şi se instituie carantină de
gradul II, aplicându-se măsurile de combatere corespunzătoare. Animalele
bolnave, chiar dacă sunt numai febrile, se izolează şi se tratează. Animalele
sănătoase cohabitante se vaccinează sau se serumizează cu 5-20 ml ser
antirujetic, urmând să fie vaccinate numai după 10-14 zile.
La animalele receptive din celelalte loturi se aplică direct vaccinarea şi se ţin
sub observaţie pentru descoperirea la timp și tratarea eventualelor cazuri de
boală care ar putea apărea până la instalarea imunităţii.
• Carnea animalelor sacrificate, dacă nu prezintă modificări organoleptice, poate fi dată
în consum, sterilizată termic. Cadavrele şi deşeurile rezultate de la sacrificări se
distrug. Se execută zilnic dezinfecţia cu dezinfectante obişnuite.
• Se iau măsuri pentru prevenirea transmiterii bolii la oameni.
• Ridicarea măsurilor de carantină se face după 14 zile de la ultimul caz de moarte,
vindecare sau sacrificare de necesitate şi 10 zile de la vaccinarea şi dezinfecţia finală.
 Referințe bibliografice

• PROF. DR. RADU MOGA MANZAT (2001), Boli infectioase ale

animalelor:bacterioze;
• HTTPS://WWW.RADUMOGAMANZAT.RO/PROFESIONAL-STIINTIF
IC/RUJETUL-2/
• https://en.wikipedia.org/wiki/Erysipelothrix_rhusiopathiae
• https://www.msdvetmanual.com/generalized-conditions/erysipelothrix-rhu
siopathiae-infection/swine-erysipelas
• https://www.nadis.org.uk/disease-a-z/pigs/erysipelas/