NATURA LUMINII

PRIMELE TEORII
Primele teorii privind natura luminii cunoscute de noi
au aparţinut grecilor antici . În secolul VI î.Hr., Pitagora şi
discipolii săi considerau că din ochii omului porneşte o
emanaţie invizibilă care „pipăie” obiectul cercetat, astfel
PITAGORA DEMOCRIT acesta fiind văzut. Democrit (sec. IV î.Hr.) însă considera că
senzaţia vizuală este determinată de acţiunea atomilor emişi
de corpurile luminoase care nimeresc pe retina ochiului.
 Aristotel, la fel la Epicur, în sec. IV î.Hr. susţinea că
lumina reprezintă nişte raze, numite „raze vizuale”,
care ies din ochi.
Arabii au preluat ideile grecilor şi au dezvoltat
metode geometrice care explicau destul de bine
EPICUR modul în care lumina se propaga prin tot felul de
ARISTOTEL
sisteme optice cum ar fi oglinzi, lentile, prisme. Tot
arabii au fost primii care au studiat fenomene optice
ca eclipsele şi curcubeul.
 TEORII DESPRE LUMINA
PRINCIPIUL LUI PRINCIPIUL LUI
CHRISTIAAN HUYGENS ISAAC NEWTON
 În anul 1690 fizicianul şi matematicianul olandez
Christiaan Huygens publică cartea intitulată “Tratat despre
lumină” în care explică faptul că lumina ar fi un fel de
vibraţie a unui mediu pe care l-a numit eter. Eterul umple
tot spaţiul, inclusiv porţiunile ocupate de corpuri.Corpurile
se mişcă prin eter fără frecare şi totuşi eterul este destul de
rigid şi elastic pentru a putea servi ca suport pentru o undă
cu viteză de propagare foarte mare. Impreuna cu Robert
Hooke, Huygens a sustinut teoria ondulatorie a luminii.
ETER

ROBERT
HOOKE

URMATORUL
 În anul 1704 Isaac Newton a descoperit că lumina
este de fapt compusă din raze de diferite culori,
fenomen cunoscut azi ca fiind dispersia luminii. Pornind
de aici Newton a considerat că lumina ar fi alcătuită din
mici corpusculi, un fel de bile mici colorate, fotoni, care
se mişcă foarte foarte repede în aşa fel încât ochiul nu
le poate percepe. Newton elaborează în fapt prima
teorie corpusculară prinvind natura luminii.

URMATORUL
 In 1893 fizicianul scoţian James Clerk Maxwell pune bazele
teoriei electromagnetice cu privire la natura luminii. El afrima ca
lumina este un fenomen electromagnetic, o unda
electromagnetica, fiind formata dintr-un camp eletric si unul
magnetic, variabile in timp si spatiu.
Undele electromagnetice se deosebesc unele de altele prin
lungimea de undă. Unele unde electromagnetice au lungimi de
undă foarte mari cum ar fi undele radio, altele au lungimi de
undă foarte mici cum ar fi radiaţiile gama. Doar o mică parte din
undele electromagnetice pot fi percepute de către ochiul uman,
acelea le numim lumină sau radiaţie vizibilă.

JAMES CLERK
MAXWELL
CE ESTE O UNDA?
Prin undă se înțelege fenomenul de propagare a
unei oscilații într-un mediu material sau spațiu și care este
însoțit de transport de energie. 
Altfel spus, o undă este un fenomen fizic ce se propagă și
se reproduce singur "un pic" mai târziu în timp și "un pic" mai
departe într-un mediu sau în spațiu. Asta permite clasificarea
anumitor unde (radio, radar, microunde) în funcție de
"lungimea lor de undă" și de frecvență. Lungimea de undă se
definește ca fiind cea mai scurtă distanță ce separă unda în
două puncte identice ale sale la un moment dat. Frecvența
măsoară numărul de ori în care se reproduce fenomenul de
oscilație într-o unitate de timp. Oscilațiile se măsoară în
Hertzi, (Hz). Un Hertz este egal cu o oscilație pe secundă.
Viteza de propagare a undelor este egală cu viteza luminii.
TIPURI DE UNDE
 CE SUNT FOTONII?
Fotonul, numit și cuantă de lumină, este particular
elementară responsabilă pentru toate fenomenele electromagnetice.
Cuvîntul foton a fost creat în 1926 de fizicianul american Gilbert Lewis,
pornind de la cuvîntul grecesc φῶς, phos, care înseamnă lumină. Deși
teoria lui Lewis despre fotoni, care susținea că aceștia nu pot fi nici
creați și nici distruși, s-a dovedit a fi greșită — există numeroase
fenomene cuantice de generare și anihilare a fotonilor —, termenul a
fost considerat foarte potrivit pentru cuantele de lumină și a fost repede
acceptat de întreaga comunitate științifică.
Toate formele de lumină (nu numai cea vizibilă) se compun din
fotoni. Masa de repaus a fotonului este zero; astfel, în absența oricărei
interacțiuni, viteza fotonului (viteza luminii, c) este aceeași în
toate sistemele de referință. Când este absorbit fotonul transmite
materiei energia, impulsul și momentul său cinetic. 
 In 1905 Albert Einstein readuce în discuţie natura
luminii arătând că anumite fenome fizice, cum ar fi efectul
fotoelectric, nu pot fi explicate decât dacă se admite că în
anumite situaţii lumina se comportă ca un grup de particule
cu proprietăţi extrem de speciale numite fotoni. De aici
rezultand teoria relativitatii restranse.
 Teoria electromagnetică a luminii, elaborată de
Maxwell, a fost confirmată experimental de fizicianul
german H. Hertz în anii 1887-1888, care a demonstrat
existenţa undelor electromagnetice. De asemenea, au fost
confirmate şi alte concluzii, ce rezultă din teoria lui
Maxwell. De exemplu, fizicianul rus P. Lebedev în anul
1899 a demonstrat experimental existenţa presiunii
exercitate de lumină asupra corpurilor pe care cade.
Datorită prestigiului imens de care se bucura
Newton, secolul optsprezece va fi unul „corpusucular”,
pentru ca abia în secolul nouăsprezece, prin lucrările lui
Young şi Fresnel, balanţa să se încline în sensul unei
asumări ondulatorii a luminii.
 În realitate, după mecanica cuantică, natura dublă
corpuscular – ondulatorie a luminii permite explicarea unor
fenomene de tipul efectului fotoelectric – elucidat
admiţând că lumina este formată din particule de energie,
fotoni – şi corespunzând teoriei ondulatorii
electromagnetice – atunci când trebuie explicate
fenomene cum ar fi polarizarea, interferenţa şi difracţia
luminii.
DISPERSIA LUMINII
Fenomenul de descompunere a luminii albe, prin
refractie, in fascicule de lumina colorate diferit se numeste
dispersia luminii. Aceasta a fost descoperita de Isaac Newton acum
300 de ani cu ajutorul unei prisme.
Atunci când o rază de lumină trece printr-o prismă de sticlă se
observă la ieşire un evantai de fascicule colorate.
Acest fapt se datorează variaţiei indicelui de refracţie în
functie de lungimea de undă. Indicele de refracţie al unui mediu
reprezintă un raport de două viteze, viteza luminii în vid şi viteza
luminii în mediul respectiv. În fapt este vorba de dependenţa vitezei
de propagare a luminii în funcţie de lungimea de undă (culoare).
Culorile trec prin sticlă, dar și prin alte medii, la viteze diferite,
ceea ce face să se refracte în diferite unghiuri și să se separe unele
de altele.Prisma schimba directia radiatiei violete cel mai mult, iar a
celei rosii cel mai putin. n=c/v  
 POLARIZAREA LUMINII

În termenii din fizică, lumina este descrisă ca

fiind o undă electromagnetică care vibrează în
spațiu în direcții geometrice multiple. Toate
sursele obișnuite de lumină pe care le cunoaștem
(soarele, lampa din cameră sau o lumânare)
produc lumină nepolarizată. Acest lucru înseamnă
că sarcinile electrice vibrează în multe direcții.
Procesul transformării luminii nepolarizate în
lumină polarizată se numește polarizare și, în linii
foarte mari, este o modalitate de a determina
lumina să vibreze doar într-o singură direcție.
 DIFRACTIA LUMINII
În fizică, difracția se referă la diverse fenomene asociate cu ocolirea
de către unde a obstacolelor apărute în calea lor.
Difracția are loc în cazul oricărui tip de undă, inclusiv undele acustice,
undele de la suprafața apei, și undele electromagnetice cum ar fi lumina
vizibilă, razele x și undele radio. Întrucât obiectele materiale au și ele
proprietăți ondulatorii, difracția apare și în cazul particulelor de substanță
ca electroni, protoni, neutroni și poate fi studiată conform mecanicii
cuantice.
În timp ce difracția are loc întotdeauna când undele întâlnesc
obstacole în calea lor de propagare, efectele sale sunt în general cele mai
pronunțate în cazul undelor a căror lungime de undă este de ordinul
dimensiunii obstacolului.
Banda spirală cu spațiere foarte mică, de pe un CD ori DVD care se
comportă ca o rețea de difracție formând imaginea unui curcubeu în
direcția discului; hologramele de pe cardurile de credit sau debit sunt și
ele un exemplu.
Difracția atmosferică produsă de particulele fine pot cauza apariția
unui halo (inel strălucitor în jurul unei surse de lumină puternice, ca
soarele sau luna).
 EFECTUL FOTOELECTRIC
Reprezinta fenomenul prin care un atom absoarbe un foton care
are atat de multa energie incat elibereaza un electron al atomului. Un
termen învechit pentru efectul fotoelectric este efectul Hertz.
Celulele solare folosesc efectul fotoelectric pentru a converti lumina
solara in energie electrica. Acestea sunt folosite in loc de baterii in
aplicatii mobile ca satelitii spatiali dar si la telefoanele de urgenta de pe
marginea autostrazilor (in tarile dezvoltate). Calculatoarele de mana si
ceasurile folosesc deseori celulele solare pentru inlocuirea bateriilor
atunci cand acestea se consuma.
S-a constatat experimental ca numarul electronilor emisi in unitatea
de timp sub actiunea luminii este proportional cu fluxul de energie
luminoasa.
Energia totala pe care o primeste un electron de la lumina este
proportionala cu frecventa radiatiei, si nu cu intensitatea fluxului, ceea
ce a facut necesara introducerea conceptului de cuante de energie si de
foton, de catre Plack si Einstein.
Fotoelementele sunt utilizate la constructia unor exponometre dar
si la realizarea captatorilor digitali ai aparatelor fotografice sau video.
 ABSORBTIA LUMINII
Lumina este absorbită la trecerea prin medii optice,
în sensul că unda luminoasă pierde energie la parcurgerea
mediului respectiv.
      Absorbţia are un caracter selectiv, ea depinzând de
natura mediului prin care trece lumina şi de lungimea de
undă a undei luminoase, astfel, sticla nu absoarbe
radiaţiile vizibile, dar absoarbe radiaţiile infraroşii şi
ultraviolet. Atmosfera prezintă câteva ferestre de
transparenţă - în vizibil, domeniul radio şi o parte a
domeniului infraroşu.
 EFECTUL COMPTON
În fizică, efectul Compton sau împrăștierea Compton reprezintă
scăderea energiei (și creșterea lungimii de undă) a unui foton de raze X
sau gama, la interacțiunea acestuia cu substanța. Cantitatea cu care se
mărește lungimea de undă se numește deplasare Compton. Efectul
Compton a fost descoperit de Arthur Holly Compton în 1923 și ulterior
verificat de studentul său Y. H. Woo în anii care au urmat. Arthur
Compton a primit pentru această descoperire Premiul Nobel pentru
Fizică în 1927.
Importanța efectului constă în faptul că demonstrează că lumina nu
poate fi explicată doar ca fenomen ondulatoriu. Experimentul lui
Compton a convins fizicienii că lumina se poate comporta ca un flux de
particule a cărui energie este proporțională cu frecvența radiației.
Interacțiunea între electroni și fotoni de mare energie are ca
rezultat primirea de către electron a unei părți din energie, și emiterea
unui foton care conține restul de energie într-o direcție diferită de cea a
originalului, astfel încât impulsul total al sistemului să se conserve. Dacă
fotonul mai are suficientă energie, procesul poate fi repetat.
 DIFUZIA LUMINII
Când o unda luminoasa strabate un mediu, câmpul
electromagnetic al undei interactioneaza cu particulele
mediului, energia undelor fiind absorbita de acestea si apoi
reemisa, lumina fiind astfel împrastiata (difuzata) în toate
directiile. (Difuzia luminii este fenomenul de reflexia a
luminii când întâlnește o suprafață neregulată; atunci ea se
reflectă în mai multe direcții.)
Termenul de difuzie (scattering) este totusi uzual
pentru situatia în care centrii de difuzie nu se afla la
distante mici fata de lungimea de unda a luminii. Un astfel
de exemplu este cel oferit de razele de soare care patrund
într-o camera întunecata, în care particulele de praf din
atmosfera pot fi observate ca puncte stralucitoare datorita
luminii difuzate.
 STIAI CA…
o Lumina călătorește mai încet prin diverse medii, precum sticlă, apă sau aer? Aceste medii dețin un indice de
refracție care ne permite să observăm cât de mult încetinește viteza luminii. De exemplu, sticla are un indice de
refracție de 1,5, ceea ce înseamnă că, în acest mediu, lumina se deplasează cu o viteză de aproximativ 200 000
km/s.
o Unele animale pot vedea unele tipuri de lumină pe care noi nu le putem distinge? Albinele pot vedea lumina
ultravioletă, în timp ce șarpele cu clopoței poate vedea lumina infraroșie.
o Dacă mergi cu viteza luminii, ai înconjura ecuatorul de 7,5 ori pe secundă? Conform teoriilor, viteza luminii
este cea mai mare posibilă din univers.
o Nu doar licuricii emit lumină, ci și oamenii? De fapt, toate organismele vii au calitatea de a fi bioluminescente,
ca rezultat al reacțiilor metabolice, fără ca lumina emanată să fie vizibilă. 
o Lene Vestergaard Hau, o fiziciana daneza de la Harvard, a reusit sa faca lumina sa incetineasca pana la 17
metri/secunda (un puls de lumina)? In 2001, a reusit chiar sa opreasca un puls de lumina. In vid, in mod normal,
viteza luminii este de ~ 300 000 km/s. Ea a reusit acest lucru aplicand un efect de tip cuantic, si anume transparenta
indusa electromagnetic asupra unui mediu gazos opac extrem de dens (ce nu ar fi permis propagarea luminii),
format din vapori de sodiu raciti la temperaturi extrem de joase, de doar cativa nano Kelvin (foarte aproape de 0
Kelvin). Munca ei este foarte importanta pentru ca a condus la alte experimente reusite, cum ar fi transferul de
energie luminoasa catre materia solida si apoi inapoi de la materia solida catre lumina, lucru foarte important
pentru realizarea criptarii cuantice si apoi a calculatorului cuantic - care ar trebui sa fie cu mult mai rapid decat cele
mai rapide calculatoare care se bazeaza pe tehnologia actuala.