Anatomia sistemului

digestiv
 Totalitatea organelor în care are loc transformarea alimentelor în
substanţe simple, asimilabile, formează sistemul digestiv.
La om, ca şi la mamiferele despre care aţi învăţat anul trecut, sistemul
digestiv este alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexe.
 Tubul digestiv este alcătuit, la
rândul lui, din: cavitatea bucală,
faringele, esofagul, stomacul,
intestinul subţire, intestinul
gros.
Comunicarea cu mediul
extern se realizează prin două
orificii: gura şi anusul.
 Cavitatea bucală are în
partea anterioară buzele,
posterior- valul palatin şi
omuşorul, lateral- obrajii, în
partea inferioara- podeaua
acoperită de limbă, iar planşeul
bucal formează cerul gurii.
 Limba este un organ
musculos, la care se observă
rădăcină, corpul şi vârful.
În cavitatea bucală este
eliminată saliva produsă de
glandele salivare.
 Dinţii aflaţi înapoia buzelor,
sunt înfipţi în oasele celor două
maxilare, în nişte cavităţi numite
alveole.
Un om adult are 32 de dinţi,
care nu au aceeaşi formă,
datorită rolului diferit pe care îl
îndeplinesc.
 Astfel, pe fiecare jumătate de
maxilar se găsesc:
doi incisivi, cu rol de tăiere
a alimentelor (I)
un canin, cu rol de sfâşiere
a hranei (C)
doi premolari, care au două
ridicături (PM)
trei molari, cu patru ridicături
(M)
Premolarii şi molarii (măselele)
au rol în măcinarea alimentelor.

Formula dentară a unui om

adult este următoarea:
 Un dinte se compune din trei
părţi: coroana, coletul (zona de
trecere spre rădăcină) şi
rădăcină.
În secţiune longitudinală se
observă smaltul care acoperă
coroana, dentina se află sub
smalt şi cementul care acoperă
rădăcină.
Pulpa dentară este o cavitate
centrală aflată sub dentina.
Aceasta se continuă în
rădăcini, prin canale străbătute
de vase sangvine şi de nervi
care trec prin vârful perforat al
rădăcinilor spre alveola dentară.
 În cursul vieţii sale, omul are
două dentiţii succesive: dentiţia
de lapte (20 de dinţi), numită aşa
deoarece se dezvoltă când hrana
principală a copilului este laptele,
şi dentiţia definitivă, pe care
omul o are începând de la vârsta
de 6-7 ani şi până la sfârşitul
vieţii.
Examinând radiografia
reprodusă în figură puteţi
constata cum se produce
schimbarea dinţilor de lapte cu
cei definitivi.
 Faringele – aflat în
continuarea cavităţii bucale- are
formă de pâlnie; el este locul în
care se întâlnesc calea
respiratorie cu calea digestiva
şi în care se deschid trompele lui
Eustachio.
 Esofagul este un tub lung de 20-25 cm, aflat în
continuarea faringelui.
El se deschide în stomac prin orificiul cardia
prevăzut cu sfincterul cardia.
Peretele sau este format în cea mai mare parte
din muşchi netezi.
 Majoritatea muşchilor
organelor interne, în afară de cei
ai inimii, au culoarea roz şi o
structură diferită de cea a
muşchilor scheletici.
Ei sunt alcătuiţi din fibre în
formă de fus, cu un singur
nucleu în centru, iar contracţia
lor este involuntară.
 Stomacul este o parte dilatată a
tubului digestiv, cu o capacitate de
circa 1500 cm3, situat sub
diafragmă, în partea stângă.
Stomacul are forma literei J.
Trecerea spre intestinul subţire se
face prin orificiul pilor, care este
prevăzut cu un sfincter; acesta se
deschide în momentul în care lasa
alimentele să înainteze spre intestin.
Peretele stomacului este alcătuit
din trei straturi de muşchi, iar
interiorul său este căptuşit de
mucoasa gastrică, în grosimea
căreia se găsesc glande care
secretă sucul gastric.
 Intestinul subţire, de circa 8
m lungime la om. Are 2 porțiuni –
fixă = duoden (20-25 cm) și una
liberă, care se îndoaie, formând
cute (anse) și care este împărțită
în jejun și ileon. Ileonul
comunică cu intestinul gros printr-
un orificiu prevăzut cu valva ileo-
cecală.
În peretele său se găsesc
două straturi de muşchi, iar în
interior este căptuşit cu mucoasa
intestinală; în aceasta se afla
glande care secretă sucul
intestinal.
Mucoasa intestinală prezintă
numeroase cute mai mari
(valvule conivente) pe care sunt
situate mici proeminenţe, numite
vilozităţi intestinale, cu o
înălţime de 0,5 mm. Celulele
epiteliului intestinal au la polul
apical microvili.
 Cutele şi vilozităţile
măresc considerabil
suprafaţa de contact și de
absorbție cu nutrimentele
(produșii finali de digestie).
În vilozităţi se afla capilare
sangvine şi un capilar limfatic
(chilifer central).
Partea intestinului, lungă
de circa 25 cm, aflată în
prelungirea stomacului se
numeşte duoden.
În curbura şase
adăposteşte capul
pancreasului.
 Intestinul gros- lung de circa
1,50 m la om- prezintă în partea
dreaptă a abdomenului o porţiune
numită cecum, la capătul căreia
se afla o mică prelungire,
apendicele.
Restul intestinului, numit
colon, are forma literei U, cu
deschiderea în jos.
Partea sa terminală, numită
rect, se deschide prin anus,
închis cu 2 sfinctere – sfincter
anal intern neted și sfincter
anal extern, care poate fi
contractat voluntar.
 Glandele anexe ale sistemului digestiv
sunt următoarele: glandele salivare,
ficatul şi pancreasul.
 Glandele salivare – 3 perechi: glande submandibulare, glande
sublinguale și glande parotide - îşi vărsa secreţia (saliva) în cavitatea bucală
 Pancreasul, glanda de culoare
roz, situată înapoia stomacului.
Este o glandă mixtă, endocrină pentru
că secretă hormonii insulină și
glucagon și exocrină, pentru că
produce sucul pancreatic, care se
varsă în duoden prin două canale.

Sfincter
Oddi
 Ficatul, aşezat în partea
dreaptă a cavităţii abdominale,
sub diafragmă, este cea mai mare
glanda din corp.
El este alcătuit din doi lobi, iar
culoarea roşie închis se datorează
bogatei sale vascularizaţii.
Ficatul secretă bila (fierea),
care, în intervalul dintre mese,
este depozitată în vezica biliară,
de unde, în timpul digestiei, se
elimină în duoden prin canalul
coledoc.
 Sângele pătrunde în ficat
prin două vase: artera
hepatică, care aduce sânge
oxigenat şi vena portă care
aduce sânge încărcat cu
substanţe absorbite la nivelul
vilozităţilor intestinale. Sângele
neoxigenat este colectat de la
ficat de vena hepatică care se
varsă în vena cavă inferioară.
Ficatul şi pancreasul sunt
organe esenţiale pentru
digestie
Sfârşit