ECONOMIA

Tranziţia spre… subdezvoltare

Mecanismele subdezvoltării în rural

 ECONOMIA
AGRICULTURA

 Harta economică a României evidenţiază favorabilităţile formelor

majore fizico-geografice pentru cele mai diversificate ramuri ale
agriculturii.

 Suprafeţele de câmpie, deal, podiş şi munte au un potenţial agricol

ridicat, îndeosebi pentru cultura cerealelor, pomicultură, viticultură,
cât şi pentru creşterea animalelor.

 Să reţinem, în acest context, că terenurile agricole deţin 14,8

milioane ha (proprietatea majoritară privată – 14,2 mil. ha) din
totalul de 23,8 milioane ha (cât este suprafaţa fondului funciar).

 Aceasta înseamnă că, în medie, fiecare cetăţean al ţării beneficiază

de aproximativ 0,67 ha de teren agricol.

 România dispune de potenţial agricol care depăşeşte cu mult pe

cel al unor ţări puternic dezvoltate economic (S.U.A., Canada,
Franţa). Astfel, România depăşea acum 8-9 decenii de 4-5 ori
producţia Franţei şi de 2-3 ori pe cea a altor ţări agricole din Europa.
 Relieful, constituit din munţi, dealuri şi câmpii (circa o treime fiecare),
a permis dezvoltarea unei economii agrare bine diferenţiate,
respectiv, una de tip montan, de proporţii reduse în ceea ce priveşte
cultura plantelor (sfecla de zahăr, cartofi, cânepă pentru fuior,
legume etc. - în depresiunile intramontane), dar cu o zootehnie
dominantă, dezvoltată în principal pe baza păşunilor şi fâneţelor, alta
specifică dealurilor, în care sunt îmbinate mai ales agricultura
zootehnică cu viticultura şi pomicultura şi cea specifică câmpiilor, cu
dominarea culturii cerealelor, plantelor tehnice şi furajere.

 Aşezarea geografică a României pe continentul european a

determinat interferenţa influenţelor climatice estice cu cele
atlantice, resimţindu-se şi într-o măsură redusă influenţele
mediteraneene.

 Climatul temperat continental moderat, nuanţat de influenţele

menţionate, asigură practicarea unei agriculturi variate, din câmpie şi
până în zonele montane înalte.
 Situarea ţării într-o arie de interferenţă a trei mari zone bioclimatice – vestică, sudică
şi est-europeană, la care se adaugă efectul zonalităţii verticale, introdus de relief,
determină varietatea şi complexitatea învelişului de sol.

 Aproximativ 25% din suprafaţa ţării (5,7 mil. ha) este acoperit cu molisoluri, larg
folosite în agricultură, mai ales ca terenuri arabile;

 circa 26% este reprezentată prin argiluvisoluri şi soluri brune eumezobazice,

propice pentru cultura plantelor agricole, pomicultură şi viticultură, precum şi cele
ocupate de păduri şi pajişti;

 circa 21% îl formează solurile de munte, ocupate de păduri şi pajişti;

 28% este reprezentată prin soluri cu utilizare variată (0,6 mii. ha reprezintă "alte
suprafeţe", în care sunt incluse şi întinderile ocupate de apă care constituie
importante resurse pentru piscicultura, energie hidraulică şi irigaţii).

 Deşi deţine un potenţial remarcabil şi premise complexe, agricultura românească

contemporană situează România pe unul dintre ultimele locuri în Europa, sub
raportul eficienţei. Din unul dintre marii furnizori de produse agricole ai
Europei, România a ajuns să importe, în ultimii ani, cea mai mare parte a produselor
agricole necesare populaţiei şi aceasta în condiţiile unei balanţe comerciale şi a uneia
de plăţi profund deficitară. Agricultura românească cuprinde încă un volum exagerat
de forţă de muncă, de peste 5 ori mai mult decât în ţările U.E.
 Agricultura românească este influențată negativ de:
 fărâmiţarea extraordinara a proprietăţii rurale
 îmbătrânirea populaţiei rurale
 lipsurile grave privind baza tehnico-materială
 Organizarea creditelor
 Reţeaua de desfacere
 politicile comerciale.

 România a devenit ţara cu cea mai parcelată agricultură din

Europa. S-a parcurs un drum invers în, dupa 1989: de la
exploataţii exagerat de mari – întreprinderi agricole de stat şi
cooperative agricole de producţie, create în perioada economiei
centralizate – s-a trecut, prin aplicarea Legii 18/1991, la
exploataţii "pitice" de dimensiuni chiar inferioare celor
existente în perioada interbelică şi de tip ţărănesc, preponderent
de autoconsum, lipsite atât de utilaje agricole, cât şi de resursele
financiare pentru procurarea acestora.

 Ponderea exploataţiilor de 1-5 hectare reprezintă în Uniunea

Europeană 55% din total, iar în România – 89%.
 Achiziţia de subdezvoltare a contribuit radical la construirea unei
societăţi de supravieţuire în România

 Care sunt trăsăturile subdezvoltării ?

- infrastructura economică şi comunicaţională redusă
- disparităţile accentuate între urban şi rural
- tendinţa de epuizare (“erodare”) a resurselor
(fenomen care a început să se manifeste cu aproape un deceniu
înainte de 1989)
- declinul industriei urbane etc.

 Principalii generatori de subdezvoltare au fost:

1. Privatizarea agriculturii;
2. Declinul industriei urbane socialiste, aceasta nefiind înlocuită de o
industrie capitalistă de tip modern;
3. Emergenţa “noului” sector privat
 Privatizarea agriculturii

 A determinat reapariţia gospodăriei ţărăneşti de subzistenţă şi a

subdezvoltării în rural;

 Legea nr. 18 /1990 (care a desfiinţat C.A.P.-urile şi a redat pământurile

ţăranilor) a reîntors satul românesc la condiţiile agriculturii de
subzistenţă specifice gospodăriei ţărăneşti din perioada interbelică
(Asta nu înseamnă că satul cooperativizat al societăţii comuniste ar fi
asigurat condiţii superioare de viaţă locuitorilor săi; statul social al ţărănimii
a fost de semiiobăgie)

- formal, ţăranii erau proprietari ai terenurilor şi dotărilor din C.A.P.

- în realitate, ei aveau în acest sistem statutul unor salariaţi plătiţi foarte
puțin, în produse, la sfârşitul anului
- aceştia nu participau la deciziile luate privind activitatea C.A.P. – ului, la
organizarea producţiei sau la utilizarea profitului
- ţăranii erau solicitaţi doar în calitate de forţă de muncă necalificată
Care e rezultatul statutului pe care l-a avut ţăranul in perioada comunista?

ţărănimea a conservat atât mentalitatea privitoare la agricultura din

prima jumătate a secolului XX, cât şi la tehnologiile tradiţionale
 Retrocedarea pământurilor către foştii proprietari a
avut la bază o idee pozitivă, aceea că proprietatea
privată este generatoare de abundenţă,
productivitate, inovaţie (inclusiv tehnologică) etc.

 Ţăranii au refăcut gospodăria tradiţională de

subzistenţă în loc să creeze ferme agricole moderne;

CAUZE ?

1. cunoştinţe insuficiente;

2. separarea de infrastructura şi tehnologia fostelor

C.A.P.-uri (Irigaţiile, echipamentele pentru creşterea
industrială a animalelor, pentru industrializarea
produselor agricole etc. s-au pierdut în cea mai mare
parte)
3. Maşinile şi utilajele au rămas în proprietatea statului
devenind un mijloc simplu şi eficient de “pompare” a
resurselor dinspre ţărănime;

4. Separarea banilor de producţie, în ciuda creditelor cu

dobândă preferenţială pentru agricultură, fondurile respective
au fost destinate achiziţiei utilajelor agricole, seminţelor,
îngrăşămintelor şi tehnologiilor agricole moderne;

5. Separarea ţăranilor de orice posibilitate de

comercializare independentă a mărfurilor agricole, cu
excepţia pieţei orăşeneşti neorganizate;

6. Ţăranii au fost lipsiţi de sprijin de specialitate (Specialiştii

din agricultură, separaţi, la rândul lor, de pământ au devenit
salariaţi ai statului - şi unul dintre primele lucruri pe care le-
au întreprins au fost să plece de la sat)
 În concluzie…

 Principala caracteristică a gospodăriei româneşti de după 1990 este

regresul tehnologic drastic în regiunile şi sectoarele agricole în care
tehnologia se baza nu numai pe utilaje, ci şi pe o infrastructură agricolă
sofisticată (irigaţii, tratamente chimice complexe sau îngrijiri speciale)

 S-a renunţat, parţial, la mecanizare – acest important câştig important

al agriculturii postbelice !

 Ca noutate, în afara utilajului mecanizat de bază - tractorul, a reapărut

plugul tras de cai !

 Reapariţia calului în transporturile din agricultură în special, şi din

rural, în general.

 După 1989, şeptelul a scăzut drastic la toate toate speciile, cu o

excepţie - caii !
 (Numai în perioada 1990-1995, ponderea cailor în agricultura
românească a crescut cu 18%, de la 663 000, în 1990, la 784 000, în
1995;)
 În unele zone a reapărut căruţa trasă de boi, iar în altele, mai
sărace, căruţa trasă de vaci !

 Exista câte un cal la fiecare 4-4,5 gospodării şi o mare parte

dintre ei erau înhămaţi singuri la căruţe pentru doi cai,
exprimând, astfel, speranţa ţăranilor NU pentru un tractor, ci
pentru un al doilea cal !!!

 “Din lipsa banilor, în satele româneşti poţi vedea destul de des o

persoană care paşte oile sau vaca pe şantul de pe calea ferată,
unde creşte iarba “publică”, impresionând astfel turiştii şi
specialiştii străini în trecere”

Concluzia: Suntem altfel decât Europa dezvoltată, dacă

analizăm cel puţin trei criterii fundamentale:
- risipa de forţă de muncă
- ignorarea oricărei tehnologii
- lipsa totală de organizare
 Reducerea nivelului general de şcolarizare a populaţiei
rurale tendinţă puternic întărită de reforma învăţământului
românesc, care a legiferat reducerea învăţământului obligatoriu
de la zece la opt ani, fenomen unic în Europa;

 În rural, populaţia rămâne ocupată mult după vârsta de

pensionare şi, deşi statisticile nu înregistrează aceste situaţii,
tinerii încep să lucreze cu mult înainte de vârsta de 16 ani,
stabilită de legislaţia muncii;

 Rezultatul acestor factori conjugaţi este o viaţă socială a

satului românesc, total nepotrivită pentru o societate
modernă
RAMURILE PRODUCŢIEI AGRICOLE. CULTURA PLANTELOR

 Cultura cerealelor (grâu, porumb, secară, orz, orzoaică, orez) se

practică pe cele mai întinse suprafeţe datorită utilizării variate:
- sursă de hrană pentru populaţie
- furaj pentru creşterea animalelor
- materie primă pentru industrie.

 Grâul (Triticum) este originar din Asia de sud-vest. Cele mai vechi
dovezi arheologice referitoare la cultivarea grâului au fost descoperite
în Siria, Iordania, Turcia, Armenia, și Irak.
 se cultivă pe teritoriul ţării noastre de peste 6 milenii, fiind utilizat în
industria morăritului şi panificaţiei.

 Până în secolul al XVII-lea s-a cultivat grâul de primăvară, mai slab

calitativ, care a fost înlocuit, treptat, cu grâul de toamnă.

 Principalele zone de cultură sunt: Câmpia Română, Câmpia de Vest,

Câmpia Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Podişul Getic, sudul
Dobrogei.
 Porumbul (Zea mays ssp. mays) este o cereală originară din America Centrală,
cultivată, in prezent, în multe regiuni ale lumii ca plantă alimentară, industrială și
furajeră

 S-a introdus ca plantă de cultură, în Transilvania, în anul 1639.

 Este folosit în alimentaţie, în hrana animalelor şi ca materie primă în industrie.

 Are o arie de răspândire mai mare decât grâul, fiind mai puţin pretenţios la
condiţiile pedoclimatice, cultivându-se atât în zonele de câmpie cât şi în regiunile
colinare şi în depresiunile intracarpatice (Maramureş, Giurgeu, Braşov, Haţeg,
Almăjului, Beiuş, Vad-Borod etc.).
 În prezent cele mai mari suprafeţe sunt cultivate cu porumb hibrid sau dublu
hibrid.

 Grâul şi porumbul totalizează 80% din producţia cerealelor.

 Evoluţia nefavorabilă a preţului la cereale, din ultima vreme, şi frecvenţa

crescândă a intervalelor secetoase au făcut ca România, cândva grânarul Europei,
să fie, în ultimii ani, importatoare în domeniu.
Secara (Secale cereale) aparține grupei cerealelor, existând două varietăți de secară, - de
vară și de iarnă.
Secara are conditii mai bune de cultura în zonele cu climă răcoroasă și uscată,
adaptându-se mai bine ca grâul la acest climat.

Este cunoscută din perioada geto-dacă, se cultivă în depresiunile intracarpatice şi în

nordul ţării (Moldova, Transilvania), fiind o plantă care preferă un climat rece şi umed.
Este o cereală panificabilă.

Orzul (Hordeum vulgare L.) este o specie de plante cerealiere aparținând genului
Hordeum, care face parte din familia Poaceae

Orzoaica (Hordeum distichon) este o specie de orz al cărei spic este format numai din
două rânduri de boabe, mai bogate în amidon decât ale orzului și folosite la fabricarea
berii

Aceste cereale se cultivă mai ales în Câmpia Română, Câmpia de Vest, Podişul
Transilvaniei şi Dobrogea.

Orezul (Oryza) este o plantă din familia gramineelor, cultivată în terenuri umede.
Provine din Asia răsăriteană
A fost aclimatizat, în Banat, în anul 1738. Fiind o plantă iubitoare de umezeală, se
cultivă pe suprafeţe restrânse în sudul ţării, în luncile Dunării, Ialomiţei, Argeşului,
Dâmboviţei.
Cultura plantelor industriale (tehnice)

Unele plante tehnice, precum cânepa şi inul, se

cultivă din vremuri străvechi, atât pentru ulei, cât şi
pentru fuior, dar, în ultima vreme, ocupă suprafeţe tot
mai restrânse, în schimb, altele, care au intrat mult
mai târziu ca plante de cultură pe teritoriul României
(floarea soarelui, sfecla de zahăr), ocupă suprafeţe
însemnate.

Deşi provin din zone cu condiţii climatice total

diferite, floarea soarelui şi sfecla de zahăr se cultivă,
în prezent, datorită aclimatizării, pe suprafeţe întinse.
Plantele uleioase: floarea soarelui, soia, rapiţa, ricinul, inul pentru seminţe

Floarea soarelui (Helianthus annuus) este o plantă anuală din familia

Asteraceae, originară din America

Preferă zonele călduroase cu precipitaţii reduse. Cele mai prielnice zone de

cultură sunt: sudul Câmpiei Române, Câmpia Moldovei, Podişul
Bârladului (Depresiunea Elanului) şi partea central-sudică a Câmpiei de
Vest

Rapiţa (Brassica napus oleifera și Brassica rapa oleifera) se cultiva în

Bărăgan şi Dobrogea

Soia (Glycine max) originară din Asia, se cultiva in Câmpia Română

Ricinul (Câmpia Română, Dobrogea)

Inul pentru seminţe (ulei) se cultivă în zone mai calde şi mai uscate
(Câmpia Română).
 Sfecla de zahăr preferă zonele cu climă rece şi umedă din
Moldova şi Transilvania, dar şi zonele de câmpie (Câmpia
Română, Câmpia de Vest) şi Podişul Dobrogei.

 zone deosebit de prielnice:

- Câmpia Moldovei şi Valea Siretului din Podişul Moldovei;

- Podişul Transilvaniei (mai ales Câmpia Transilvaniei şi

Podişul Târnavelor);

- Depresiunea Braşovului;

- Câmpia Română (partea central-estică);

- Câmpia de Vest.
 Plantele textile

 Cânepa ( Cannabis sativa) se cultivă mai ales în Câmpia de

Vest şi Podisul Transilvaniei (Podişul Someşelor);

 Inul pentru fibre preferă zonele cu terenuri umede şi

răcoroase:
- Depresiunile Giurgeu, Ciuc, Braşov;
- Podişul Sucevei;
- Podişul Târnavelor.

 Pentru obţinerea fibrelor, inul şi cânepa se prelucrează în

topitorii, care sunt răspândite, de regulă, în zonele de cultură.
Tutunul sau „tabacul” (Nicotiana tabacum) este o plantă din familia „Solanaceae”,
familie din care fac parte și tomatele, cartoful, și mătrăguna

Tutunul ajunge în Europa, după descoperirea Americii (1492).

Francezul Jean Nicot a contribuit la introducerea tutunului în Franța ca plantă
medicinală. Mai târziu s-a reușit izolarea nicotinei din frunzele de tutun. Inițial,
acest alcaloid a fost folosit ca insecticid, ulterior a fost trecut la categoria droguri

In România, tutunul se cultivă din anul 1688, în Muntenia, după care, s-a extins în
Piemontul Getic, Centrul Câmpiei Române, nordul Dobrogei, Colinele Tutovei şi
în Banat.

Bumbacul (Gossypium) s-a introdus experimental în cultura românească din anul

1868 (în zona Urziceni), chiar dacă este o plantă tropicală.

Se cultivă în prezent pe areale restrânse în Banat, Dobrogea, sudul Moldovei (în
general, în zonele care sunt favorabile şi culturii orezului).
• Cultura legumelor şi cartofului
 
În zonele periurbane se cultivă intens legumele, leguminoasele şi cartofii
timpurii. Tot în aceste zone, se practică şi culturile de seră; cele mai mari
sere sunt la Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Craiova, Ploieşti. Un rol important
îl deţin, în prezent, producătorii particulari, care datorită cerinţelor
imediate ale pieţei, obţin profituri însemnate.

 Cartoful (Solanum tuberosum) este o plantă erbacee din familia

solanaceelor Planta este cultivată pentru tuberculii care sunt comestibili,
bogați în amidon, motiv pentru care sunt folosiți în alimentație, dar și ca
furaj.

 Cartoful este sunt originar din America de Sud, din regiunea Munților
Anzi. În perioada precolumbiană, în zonele aflate azi în Chile, Peru,
Ecuador și Columbia, se cultivau circa 200 de specii de cartof.
După orez, grâu și porumb, cartofii reprezintă a patra sursă alimentară

Cultura cartofului s-a impus greu în agricultura românească, acesta

cultivându-se abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Transilvania de
Nord.

 Treptat, s-a extins şi în celelalte regiuni ale ţării, în special în judeţele

Braşov, Covasna, Harghita, Suceava, Maramureş, Satu Mare, Bihor.

Leguminoasele pentru boabe (fasolea şi mazărea) se cultivă mai ales în

regiunile joase
(Câmpia Română
Câmpia de Vest
Dobrogea centrală şi de sud
( în special în luncile râurilor sau în apropierea principalelor centre urbane)
 
Viticultura şi pomicultura

Statisticile internaţionale plasează România printre primele 10 ţări viticole şi pomicole

ale lumii.
O astfel de clasare are în vedere atât fondul viticol şi pomicol, cât şi mai ales calitatea
deosebită a vinului şi a fructelor obţinute în România.
 
Viticultura

Factorii naturali foarte favorabili au făcut ca această cultură să se practice din

Antichitate, România înscriindu-se, în prezent, printre marii producători mondiali de
struguri şi implicit, de vin (locurile 6-8 pe Glob).

Totodată, România este una dintre puţinele ţări în care suprafaţa cultivată cu viţă de
vie a crescut semnificativ în ultimul deceniu al secolului al XX- lea, ca efect al
retrocedării terenurilor proprietarilor de drept, care au realizat noi plantaţii individuale.

Viţa de vie preferă zonele deluroase cu pante domoale (cu expoziţie sudică) şi soluri
nisipoase care să favorizeze infiltrarea apei.
În România există următoarele regiuni viticole:

Subcarpaţii de Curbură (cea mai întinsă regiune viticolă) cu podgoriile Panciu-

Odobeşti (centre viticole: Panciu, Odobeşti, Jariştea, Coteşti) şi Dealu Mare (cu
centrele viticole: Valea Călugărească, Pietroasele, Tohani, Mizil, Urlaţi, Istriţa).
Ca centre de vinificaţie amintim: Focşani, Coteşti, Valea Călugărească, Ploieşti.

Podişul Moldovei cu podgoria Cotnari-Iaşi-Huşi-Hârlău.

Centre de vinificaţie: Cotnari, Iaşi, Huşi;

Podişul Dobrogei cu podgoriile Murfatlar, Niculiţel şi Ostrov

(Centru de vinificaţie – Murfatlar)

Podişul Getic (podgoriile Drăgăşani şi Strehaia)

Centru de vinificaţie Drăgăşani
Câmpia Română
podgoriile Piteşti
Podgoriile Greaca
podgoriile din sudul Olteniei (Pleniţa, Segarcea, Sadova, Dăbuleni);
centre de vinificaţie – Piteşti, Craiova;

În Podişul Transilvaniei se remarcă :

- podgoriile Târnavelor şi Mureşului (Aiud, Şard, Ighiu, Crăciunel, Cricău, Jidvei, Apold, Alba
Iulia, Mediaş) şi mai spre nord,
-podgoria Lechinţa (Dumitra).
Centru de vinificaţie Jidvei;

Câmpia şi Dealurile de Vest

podgoriile Arad-Teremia Mare-Buziaş (cu centrele Pâncota, Şiria, Ghiroc, Miniş, Păuliş, Giarmata,
Lipova, Buziaş, Teremia Mare)

Valea lui Mihai-Săcuieni-Oradea (Diosig, Marghita, Seini)

centre de vinificaţie: Pâncota şi Timişoara;
Ca şi viticultura, pomicultura este practicată din vechime, îndeosebi în regiunile
colinare şi de podiş. Pe suprafeţe mai mici, pomicultura se practică şi în regiunea de
câmpie şi chiar în munţi (în unele depresiuni şi la poalele munţilor).
Apare o mare varietate a speciilor pomicole: prunul este cel mai răspândit, urmat de
măr, vişin, cireş, piersic etc.

Principalele bazine pomicole din România sunt:

Dealurile Subcarpatice (sudice) care se desfăşoară din Vrancea şi până în

Mehedinţi, bazin în care predomină prunul, urmat de măr;

Dealurile Banatului (dintre Mureş şi Dunăre) – predomină mărul;

Dealurile din nordul Transilvaniei si nordul Dealurilor de Vest (Bistriţa - Baia

Mare ), bazin în care se obţine cea mai mare producţie de mere;

Sudul Podişului Transilvaniei;

Nordul Moldovei (Fălticeni-Rădăuţi);
Dobrogea;
Zone cu livezi mai puţin întinse sunt: Câmpia Română, Podişul
Getic, Câmpia Moldovei, Podişul Bârladului, Câmpia de Vest.

În zonele montane, livezile apar pe suprafeţe mai mici, dar

există şi depresiuni intramontane în care livezile de pomi
fructiferi ocupă suprafeţe mai mari (Maramureş, Braşov, Haţeg,
Almăjului, Culoarul Timişului, Zarand

Dintre celelalte specii, suprafeţe mai mari ocupă piersicul, cu

livezi întinse în Dobrogea (pentru satisfacerea necesarului de
consum din staţiunile balneomaritime de pe litoral, în sezonul
estival) şi în nord-vestul ţării, părul (asociat, de regulă,
mărului), nucul (îndeosebi în zona colinară), cireşul şi vişinul
(mai ales în sudul şi vestul ţării).
 
RAMURILE PRODUCŢIEI AGRICOLE. CREŞTEREA
ANIMALELOR

Creşterea animalelor se sprijină, în mare măsură, pe păşunile şi fâneţele

naturale, la care se adaugă plantele furajere.

Păşunile şi fâneţele naturale, care deţineau aproximativ 4,93 mil. ha, se

diferenţiază pe etaje de altitudine:

a. păşunile şi fâneţele montane, cele mai productive şi cu suprafeţele cele

mai mari (peste 80% din total);
b. păşunile şi fâneţele de deal, cu producţie mai redusă, din cauza
degradării acestora prin suprapăşunat şi prin eroziune;
c. păşunile şi fâneţele de câmpie, reprezentate prin islazurile comunale din
preajma satelor;
d. păşunile de luncă.
Plantele furajere sunt răspândite, în general, în regiunile agricole de câmpie şi dealuri
puţin înalte, deoarece păşunile şi fâneţele naturale au ponderi reduse.

Dintre nutreţurile cultivate, lucerna se cultivă în Câmpia Română, sudul Dobrogei,

Câmpia Banatului, Câmpia Jijiei
trifoiul se cultivă în zonele cu climat rece şi umed din Podişul Sucevei si
Transilvaniei.
borceagul, porumbul pentru însilozare şi rădăcinoasele de nutreţ în Câmpia
Română, Podişul Moldovei şi în regiunile cu intensă creştere a vacilor de lapte.
Acestora li se adaugă nutreţurile concentrate: boabe de porumb, ovăz, orz etc.

Bovinele, cu efectivul cel mai diminuat între principalele specii de animale din ţara
noastră, se cresc, în continuare, îndeosebi în regiunile mai înalte (montane, colinare,
de podiş), pe baza, în principal, a păşunilor şi fâneţelor naturale.

Se remarcă nordul Moldovei (îndeosebi Podişul Sucevei şi sudul Câmpiei Moldovei)
Maramureşul
nordul Transilvaniei (judeţele Cluj şi Bistriţa-Năsăud)
estul Transilvaniei (judeţele Covasna şi Harghita).
Ovinele şi caprinele

Ovinele au o răspândire condiţionată de adaptabilitatea raselor (ţurcana la munte, merinosul de

câmpie), de folosinţa principală pentru care sunt crescute şi de tradiţii.

Principalele rase de oi sunt: merinos, ţigaie, ţurcană, karakul pentru blăniţe. Cele mai mari
efective de ovine se cresc în Dobrogea, estul şi sudul Câmpiei Române, Câmpia de Vest, estul
Moldovei – judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui (rasa karakul) şi unele zone montane de tradiţie
(Mărginimea Sibiului).

Cele mai mari efective de ovine (creştere intensă) se cresc în judeţele Constanţa, Tulcea, Brăila,
Buzău, Ialomiţa, Călăraşi, Teleorman, Dolj, Timiş etc.

Porcinele au, în general, o răspândire legată de zonele de cultură a porumbului şi cartofului, care
constituie hrana de bază.
Se remarcă Banatul (judeţele Timiş, Arad, Bihor)
estul Câmpiei Române (Ialomiţa, Călăraşi, Brăila)
Transilvania (îndeosebi judeţele Mureş şi Braşov)
nordul Moldovei.

În România se practică, de asemenea, creşterea cabalinelor , atât a celor pentru tracţiune, cât şi a
celor de rasă (în hergheliile de la Ruşeţu, Cislău, Mangalia, Sâmbăta de Jos ş.a)
Avicultura
Păsările de curte se cresc în toate regiunile ţării, dar cu precădere în
regiunile cerealiere (Cîmpia Română, Câmpia Banato-Someşană, Podişul
Moldovei etc.) şi în apropierea zonelor de larg consum, mai ales în cadrul
complexelor avicole: Galaţi, Buzău, Bacău, Slobozia etc. Numărul păsărilor
a scăzut constant după anul 1991, deoarece multe complexe avicole au fost
desfiinţate.

Apicultura (creşterea albinelor) este o ocupaţie străveche, România

dispunând de o bază meliferă bogată.
Condiţii favorabile pentru creşterea albinelor există în Câmpia Română,
nordul Dobrogei, Delta Dunării şi în regiunile deluroase cu climat mai blând.

Sericicultura (creşterea viermilor de mătase) se practică mai ales în Banat

şi în sudul ţării, unde condiţiile climatice favorizează cultura duzilor
(frunzele acestora fiind principala sursă de hrană a viermilor de mătase).