Organizarea administraţiei publice

Principii de organizare a administraţiei publice

 Statul unitar este un stat centralizat din punct de vedere

politic.
 Însă din punct de vedere administrativ se poate vorbi de
mai multe regimuri juridice cu privire la relaţiile dintre
autorităţile centrale şi cele din teritoriu şi anume, de un
regim de centralizare administrativă, de un regim de
deconcentrare administrativă şi de un regim de descen­tra­
lizare administrativă.
 Acestea se pot constitui concomitent şi în principii care
stau la baza organizării administraţiei publice.
 Potrivit principiilor care guvernează statul unitar,
soluţionarea problemelor administraţiei, pe întreg teritoriul,
este dependentă de existenţa unei administraţii centrale şi
a unei administraţii locale, organizate în toate unităţile
administrativ - teritoriale.
Centralizarea administrativă

 Prin centralizare se înţelege „regimul administrativ în care

autorităţile publice locale şi speciale sunt numite de
autoritatea publică centrală, fiind subordonate acesteia”.
 În sistemul centralizării „autoritatea publică centrală ia
deciziile şi conduce, iar autorităţile locale raportează şi
execută deciziile primite”.
În regimul centralizării nu se recunoaşte colectivităţilor locale
dreptul de a se administra.
Alte deza­van­taje ale centralizării:
- interesele locale nu pot fi satisfăcute în mod corespunzător,
deoarece puterea centrală nu are posibilitatea de a cunoaşte
în mod real problemele locale;
- autorităţile publice centrale sunt supraîncărcate cu
problemele administraţiei locale, fapt ce duce la tergiversări
în rezolvarea acestora.
 Centralizarea îmbracă, de regulă, forma concentrării şi a
deconcentrării administrative.
 Concentrarea constă în atribuirea puterii de decizie în tota­
litate autorităţilor centrale ale administraţiei.
- Deconcentrarea constă în „distribuirea de atribuţii
administrative şi financiare de către ministere şi celelalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
către structuri proprii de specialitate din unităţile
administrativ-teritoriale” (art. 5 lit. u) din Codul
administrativ).
Descentralizarea administrativă

 Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare admi­

nistrativă care permite colectivităţilor umane să se
administreze ele însele, sub controlul statului, care le
conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor
autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare.
 Potrivit art. 5 lit. pct. 25.x) din Codul administrativ,
descentralizarea reprezintă „transferul de competenţe
administrative şi financiare de la nivelul administraţiei
publice centrale la nivelul administraţiei publice din
unităţile administrativ teritoriale, împreună cu resursele
financiare necesare exercitării acestora”.
 Conform art. 76 din Codul administrativ, principiile pe baza
cărora se desfăşoară procesul de descentralizare sunt
următoarele:
 a) principiul subsidiarităţii, care constă în exercitarea
competenţelor de către autoritatea administraţiei publice
locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de
cetăţean şi care dispune de capacitate administrativă
necesară;
 b) principiul asigurării resurselor corespunzătoare
competenţelor transferate;
 c) principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei
publice locale în raport cu competenţele ce le revin, care
impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în
furnizarea serviciilor publice şi de utilitate publică;
 d) principiul asigurării unui proces de descentralizare
stabil, predictibil, bazat pe criterii şi reguli obiective, care
să nu constrângă activitatea autorităţilor administraţiei
publice locale sau să limiteze autonomia locală financiară;
 e) principiul echităţii, care implică asigurarea accesului
tuturor cetăţenilor la serviciile publice şi de utilitate publică.
 Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale transferă competenţe
autorităţilor administraţiei publice locale de la nivelul
comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor, după caz,
respectând principiul subsidiarităţii şi criteriul ariei
geografice a beneficiarilor, potrivit căruia transferul
competenţei privind furnizarea unui serviciu public se face
către acel nivel al administraţiei publice locale care
corespunde cel mai bine ariei geografice a beneficiarilor [art.
77 alin. 1].
 Art. 5 lit. h) din Codul administrativ, aria geografică a
beneficiarilor - aria geografică de domiciliu a majorităţii
beneficiarilor unui serviciu public descentralizat într-o
perioadă de timp dată.
 Transferul competenţei se realizează prin lege şi este
fundamentat pe analize de impact şi ale unor sisteme de
indicatori de monitorizare, elaborate de către ministere şi
celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, în colaborare cu ministerul coordonator al
procesului de descentralizare şi cu structurile asociative ale
autorităţilor administraţiei publice locale [art. 77 alin. 2].
 Descentralizarea este o modalitate de organizare
administrativă, nu politică.
 Din acest punct de vedere, descentralizarea administrativă
este fundamental deosebită de federalism.
 „din punct de vedere juridic, descentralizarea se distinge de
federalism deoarece colectivităţile descentralizate nu au,
spre deosebire de statele membre ale unei federaţii, nicio
putere de a se organiza ele însele.
 Constituţia sau legea le stabileşte anumite competenţe,
care sunt întotdeauna sub supravegherea puterii centrale sau
a reprezentanţilor săi”.
 Principiile generale aplicabile administraţiei
publice

 Extras Codul administrativ

 Art. 6: Principiul legalităţii
 Autorităţile şi instituţiile administraţiei publice, precum şi personalul
acestora au obligaţia de a acţiona cu respectarea prevederilor legale în
vigoare şi a tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România
este parte.
 Art. 7: Principiul egalităţii
 Beneficiarii activităţii autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice
au dreptul de a fi trataţi în mod egal, într-o manieră nediscriminatorie,
corelativ cu obligaţia autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice
de a trata în mod egal pe toţi beneficiarii, fără discriminare pe criteriile
prevăzute de lege.
 Art. 8: Principiul transparenţei
 (1) În procesul de elaborare a actelor normative, autorităţile şi
instituţiile publice au obligaţia de a informa şi de a supune consultării şi
dezbaterii publice proiectele de acte normative şi de a permite accesul
cetăţenilor la procesul de luare a deciziilor administrative, precum şi la
datele şi informaţiile de interes public, în limitele legii.
 (2) Beneficiarii activităţilor administraţiei publice au dreptul de a obţine
informaţii de la autorităţile şi instituţiile administraţiei publice, iar
acestea au obligaţia corelativă a acestora de a pune la dispoziţia
beneficiarilor informaţii din oficiu sau la cerere, în limitele legii.
 Art. 9: Principiul proporţionalităţii
 Formele de activitate ale autorităţilor administraţiei publice trebuie să
fie corespunzătoare satisfacerii unui interes public, precum şi echilibrate
din punctul de vedere al efectelor asupra persoanelor. Reglementările
sau măsurile autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice sunt
iniţiate, adoptate, emise, după caz, numai în urma evaluării nevoilor de
interes public sau a problemelor, după caz, a riscurilor şi a impactului
soluţiilor propuse.
 Art. 10: Principiul satisfacerii interesului public
 Autorităţile şi instituţiile administraţiei publice, precum şi personalul
din cadrul acestora au obligaţia de a urmări satisfacerea interesului
public înaintea celui individual sau de grup. Interesul public naţional
este prioritar faţă de interesul public local.
 Art. 11: Principiul imparţialităţii
 Personalul din administraţia publică are obligaţia de a-şi
exercita atribuţiile legale, fără subiectivism, indiferent de
propriile convingeri sau interese.
 Art. 12: Principiul continuităţii
 Activitatea administraţiei publice se exercită fără
întreruperi, cu respectarea prevederilor legale.
 Art. 13: Principiul adaptabilităţii
 Autorităţile şi instituţiile administraţiei publice au obligaţia
de a satisface nevoile societăţii.
Competenţa, capacitatea şi sarcinile autorităţilor
administraţiei publice

 Dicţionarul general al limbii române defineşte competenţa

prin „capacitatea de a se pronunţa într-o anumită
problemă, de a exercita anumite atribuţii” iar noţiunea de
atribuţie are înţelesul de „sferă de autoritate, de activitate
sau de competenţă a cuiva.
 În literatura de specialitate se face distincţie între noţiunile
de capacitate, competenţă, sarcini şi atribuţii.
 Capacitatea reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi
titular de drepturi şi obligaţii.
 Pe planul dreptului administrativ, capacitatea înseamnă
posibilitatea de a participa ca subiect distinct în raporturi
de drept administrativ.
 Codul administrativ defineşte capacitatea administrativă
ca fiind „ansamblul resurselor materiale, financiare,
instituţionale şi umane de care dispune o unitate
administrativ-teritorială, cadrul legal care reglementează
domeniul de activitate, precum şi modul în care acestea
sunt valorificate în activitatea proprie potrivit competenţei
stabilite prin lege” [art. 5 pct. 15.o)].
 Potrivit legislaţiei în vigoare, competenţa reprezintă
„ansamblul atribuţiilor stabilite de lege, care conferă
autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice drepturi
şi obligaţii de a desfăşura, în regim de putere publică şi
sub propria responsabilitate, o activitate de natură
administrativă” (art. 5 pct. lit .r) din Codul administrativ).
 Indiferent de definiţiile date acestei instituţii juridice,
doctrina a identificat o serie de trăsături ale competenţei.
 Astfel, competenţa are un caracter legal, în sensul că
fiecare autoritate a administraţiei publice are o competenţă
stabilită de lege, în funcţie de sarcinile ce-i revin.
 O altă caracteristică a competenţei constă în caracterul
obligatoriu al acesteia.
 Exerciţiul competenţei nu este un privilegiu pentru cel care
o exercită, ci drept şi obligaţie în acelaşi timp.
 Competenţa are un caracter autonom, constând în dreptul
autorităţii administraţiei publice de a-şi realiza atribuţiile şi, în
acelaşi timp, obligaţia celorlalte autorităţi de a-i asigura
independenţa necesară.
 Tradiţional, doctrina stabileşte trei categorii de competenţă:
 Competenţa materială (rationae materiae) desemnează sfera
şi natura atribuţiilor unei autorităţi a administraţiei publice.
 Din acest punct de vedere, competenţa materială poate fi
generală (în toate domeniile de activitate) şi specială (într-un
anumit domeniu sau sector de activitate).
 Competenţa teritorială (rationae loci) desemnează
limitele teritoriale ale acţiunii autorităţilor administraţiei
publice, în care se pot exercita atribuţiile stabilite de lege.
 O autoritate a administraţiei publice poate avea, după gradul
de întindere, o competenţă teritorială generală, exercitată la
nivelul întregii ţări (Preşedintele, Guvernul, ministerele) sau
o competenţă teritorială locală, la nivelul unei unităţi
administrativ-teritoriale (consiliul local, primarul).
 Competenţa temporală semnifică întinderea în timp a
prerogativelor unei autorităţi a administraţiei publice.
 De regulă, autorităţile administraţiei publice au o
competenţă temporală nelimitată, întrucât normele juridice
de organizare şi funcţionare a acestora nu stabilesc un timp
determinat de existenţă.
 Potrivit Codului administrativ, competența poate fi:
 competenţa delegată - atribuţiile stabilite prin lege şi
transferate, împreună cu resursele financiare
corespunzătoare, autorităţilor administraţiei publice locale
de către autorităţile administraţiei publice centrale pentru a
le exercita în numele şi în limitele stabilite de către acestea
din urmă [art. 5 pct. 19.s)];
 competenţa exclusivă - atribuţiile stabilite prin lege în mod
expres şi limitativ în sarcina autorităţilor administraţiei
publice locale, pentru realizarea cărora acestea au drept de
decizie şi dispun de resursele şi mijloacele necesare [art. 5
pct. 20.ş)];
 competenţa partajată - atribuţiile exercitate potrivit legii
de autorităţi ale administraţiei publice locale, împreună cu
alte autorităţi ale administraţiei publice, stabilite în mod
expres şi limitativ, cu stabilirea resurselor financiare şi a
limitelor dreptului de decizie pentru fiecare autoritate
publică în parte [art. 5 pct. 21.t)].