Gorgan Marian

 Numele de Ortodoxie vine

din limba greacă, de la
ortho - drept, corect și
doxa - slăvire sau, într-un
înțeles mai general,
opinie), traducându-se
deci literal "dreaptă-
slăvire", cu înțelesul de
"credință, opinie corectă".
Este de menționat că și
unele din celelalte biserici
creștine își consideră
propriile învățături ca
fiind drepte sau chiar
singurele drepte.
 Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a
credincioșilor creștini. Istoric și cultural, ele sunt purtătoare ale unei
tradiții bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viață creștină
într-o largă zonă geografică.
 Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele
șapte sinoade ecumenice, ținute între secolele al IV-lea și al VIII-lea.
Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale, între
biserica apuseană (romano-catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă) s-
a produs o separare în 1054, cunoscută sub numele de
Marea Schismă. În urma acestui eveniment, atât Biserica Ortodoxă,
cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală
(καθολικι - catolică sau "sobornicească") și apostolică, ca și
deținătoarea dreptei credinței (Ορθόδοξια - ortodoxă). Spre deosebire
de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate),
cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinței, de unde diferența
de nume.
 Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun)
consideră că are la bază succesiunea apostolică neîntreruptă
începută de la apostoli.
 Prezența Bisericii Ortodoxe este dominantă în zone ce s-au aflat în
spațiul cultural al imperiilor bizantin și rus: Europa de Est și de Sud-
est, Asia, și părți ale Orientului Mijlociu și ale Africii. În prezent,
numărul de credincioși ortodocși este majoritar în Belarus, Bulgaria,
Georgia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România, Rusia,
Serbia, Muntenegru și Ucraina. Mari comunități de creștini ortodocși
trăiesc și în Albania (aprox. 30%), Bosnia (31,4 %), precum și în
unele state care au aparținut Rusiei țariste, respectiv Uniunii
Sovietice (Statele baltice și Asia Centrală). Prezențe ortodoxe
semnificative se găsesc în multe alte țări din America de Nord,
Europa de Vest etc., datorate în special comunităților formate prin
 Biserica Ortodoxă a celor șapte Sinoade Ecumenice are la bază
Vechiul și Noul Testament. Conducătorul ("capul") ei este Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă
credincioșii, mădularele vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire
. Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade ecumenice
recunoaște un același Dumnezeu treimic, Tatăl, Fiul și
Sfântul Duh, întreit în ipostas (persoane), dar unul în ființă
(esență), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii și complet
independent în raport cu orice, deosebindu-se astfel
fundamental de religiile naturale, în care dumnezeul /
dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent. Virtuțile
(faptele bune) au o importanță mântuitoare, acestea făcând
parte din procesul de sfințire (teologie) (împărțit teologic în
trei etape: curățire, luminare și îndumnezeire). Lucrarea
virtuților se face și în referire la episodul judecății universale,
formulată în Evanghelia după Matei, capitolul XXV.
 Între Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade pe de o parte, și
catolicism pe de altă parte, există deosebiri (a se vedea
legăturile indicate în continuare). Vom menționa doar una:
ortodocșii consideră că Biserica este formată din mulțimea
credincioșilor – mădulare vii – al cărei cap este Iisus Hristos –
Mirele. În acest context, Biserica, ca și clădire și ca organizare
administrativă are un rol subordonat, de a sprijini viața
duhovnicească a mulțimii credincioșilor conduse de „Păstorul
cel bun”.
Există astăzi 14 biserici ortodoxe locale autocefale și 2 autonome, aflate între ele în
comuniune euharistică; mai sunt, de asemenea, una a cărei autocefalie este parțial
recunoscută și 5 cu autonomie parțial recunoscută. O serie de comunități ortodoxe,
datorită unor probleme canonice, se află în afara acestei comuniuni liturgice, dar
împărtășesc aceeași credință dogmatică
Mai jos sunt enumerate bisericile autocefale ortodoxe aflate în deplină
comuniune, în ordinea onorifică dintre acestea. Unele dintre ele conțin
eparhii autonome sau semi-autonome, enumerate alături de bisericile la
care sunt subordonate.
 Biserici autocefale (de sine stătătoare):
 Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului
 Patriarhia Alexandriei și a toată Africa
 Patriarhia Antiohiei și a tot Răsăritul
 Patriarhia Ierusalimului și a toată Palestina
 Biserica Ortodoxă Rusă
 Biserica Ortodoxă Sârbă
 Biserica Ortodoxă Română
 Biserica Ortodoxă Bulgară
 Patriarhia Georgiei
 Biserica Ciprului
 Biserica Ortodoxă Greacă
 Biserica Ortodoxă Albaneză
 Biserica Ortodoxă Poloneză
 Biserica Cehiei și Slovaciei
 Biserici autonome (cu organizare de sine stătătoare, dar al căror primat
este ales de o biserică autocefală):
 Biserica Sinaiului (autonomă, în cadrul Patriarhiei Ierusalimului)
 Biserica Finlandei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Constantinopolului)
 Un statut aparte are Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, semi-
autonomă, înființată în 1922 printr-un decret al Patriarhului Moscovei, care,
de-a lungul vremii a păstrat comuniunea euharistică doar cu Patriarhia
Sârbă și Patriarhia Ierusalimului, dar și (până în 2007) cu o serie de Biserici
aflate în afara acestei comuniuni (Bisericile de stil vechi din Grecia,
România și Bulgaria). În 17 mai 2007, Biserica Rusă din afara Rusiei s-a
reunit cu Patriarhia Rusă.
 Biserica Ortodoxă din America
(autocefală, recunoscută doar de
bisericile rusă, bulgară, georgiană,
poloneză și ceho-slovacă) (include o
serie de arhiepiscopii și episcopii
autonome, recunoscute doar de
Biserica Ortodoxă din America)
› Biserica Japoniei (autonomă, în
cadrul Patriarhiei Moscovei;
recunoscută doar de aceasta)
› Biserica Ucrainei (autonomă, în
cadrul Patriarhiei Moscovei;
recunoscută doar de aceasta)
› Biserica Estoniei (autonomă, în
cadrul Patriarhiei
Constantinopolului; recunoscută
doar de aceasta)
› Arhiepiscopia Ohridei
(autonomă, în cadrul Patriarhiei
Sârbe; recunoscută doar de
aceasta)
› Mitropolia Basarabiei
(autonomă, în cadrul Patriarhiei
Române; recunoscută doar de
aceasta)
 Sfintele Taine sunt acele lucrări deosebite ale harului divin prin care
omul intră în Biserică şi se sfinţeşte. Biserica Ortodoxă consideră că
Sfintele Taine sunt lăsate de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, ca o
lucrare a Duhului Sfânt, Mângâietorul promis de El ucenicilor săi.
 Sfintele Taine sunt o lucrare a harului lui Dumnezeu în Biserică, şi
prin Biserică, Trupul viu al lui Hristos în istorie. Această lucrare a
harului nu este una mecanică, ci este lucrarea dinamică a harului în
Biserica cea vie. Concret lucrarea aceasta tainică a harului este
însoţită de slujbe şi semne vizibile, stabilite în timp de Biserică.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ele se numesc taine pentru că
ceea ce credem este diferit de ceea ce vedem, adică a harul lucrează
în mod nevăzut pentru credinţa Bisericii, prin nişte semne văzute.
 Sub influenţa teologiei de şcoală (scolastice), se vorbeşte în general
de şapte Sfinte Taine:
 Botezul
 Mirungerea
 Sfânta Împărtășanie
 Mărturisirea
 Sf. Maslu
 Căsătoria
 Preoția
 Botezul creştin este taina începerii unui
nou fel de viaţă prin moartea celei vechi
şi naşterea din nou la o viaţă în Hristos.
În Biserica Ortodoxă, botezul este
pentru "spălarea de păcate" (conform
cu Crezul de la Niceea) şi intrarea în
Biserică.
 Botezul se face prin cufundarea în apă
de trei ori a unei persoane în numele
Sfintei Treimi. Adică, o persoană este
scufundată "în numele Tatălui, al Fiului
şi al Sfântului Duh", câte una pentru
fiecare Persoană a Sfintei Treimi.
Botezarea prin stropire în loc de
cufundarea în apă nu este învăţată sau
practicată de Biserica Ortodoxă aşa
cum este ea practicată în alte Biserici
precum cea romano-catolică sau în
Bisericile protestante. Botezul este
imediat urmat de Mirungere şi de
Sfânta Împărtășanie la următoarea
Sfântă Liturghie, indiferent de vârstă.
Botezul este prima chemare catre
viata in Hristos si (primul ajutor in
urcusul duhovnicesc.
 Mirungerea (uneori numită confirmare)
este una din cele 7 Sfinte Taine, prin
care o persoană botezată primeşte darul
Duhului Sfânt prin ungerea cu uleiul
sfinţit de Sfântul Sinod al unei Biserici.
participarea personală a celui botezat la
Pogorârea Duhului Sfânt.
 Spre deosebire de bisericile apusene
(ex: romano-catolică şi anglicană), unde
confirmarea este în mod tipic rezervată
celor "maturi" (sau "vârsta raţiunii"), în
Biserica Ortodoxă mirungerea este
aplicată în mod normal copiilor imediat
după botez şi imediat (sau la scurt
timp) înainte de primirea primei Sfinte
Împărtăşanii de către o persoană.
 Mirungerea se face prin ungerea noului
creştin cu Sfântul Mir (după grecescul
myron) care este ulei sfinţit în condiţii
speciale. Sfântul Mir este un "amestec
de 40 de substanţe aromate şi ulei pur
de măsline" (Gialopsos, 35). Pregătirea
şi sfinţirea lui se face de către episcopii
delegaţi de Sfântul Sinod al unei Biserici
locale. Creştinul este uns cu acest ulei în
semnul Sfintei Cruci pe frunte, ochi,
nări, gură, urechi, piept, spate, mâini şi
picioare.
 Cuvântul Euharistie provine din expresia care în limba
greacă înseamnă a aduce mulțumire. Euharistia este
cunoscută și sub numele de Sfintele Daruri,
Dumnezeieştile Taine, Împărtășania sau Trupul și
Sângele Domnului Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă
învață că Dumnezeu este cu adevărat prezent (iar nu
doar ca semn, ca simbol) în Sfintele Daruri, după
sfinţirea lor [2]. Așa învață și romano-catolicii și unii
dintre protestanți.
 Înainte de primirea Sfintei Împărtășanii, toți rostesc
rugăciuni. Aceste rugăciuni reprezintă angajamentul
personal, al fiecăruia față de Hristos, făgăduința lor că
vor crede în El și în Sfintele Taine ale Bisericii Lui
 Credincioșii primesc Sfânta Împărtășanie dintr-o
linguriță. Ei primesc atât pâinea sfințită (NIKA), cât și
vinul sfințit. Împărtășirea credincioșilor se face
întotdeauna din Darurile aduse și sfințite la Sfânta
Liturghie respectivă. Toți credincioșii pregătiți, membri
ai Bisericii prin Sfintele Taine ale Botezului și Mirungerii
, inclusiv pruncii și copiii mici se pot împărtăși.
 Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei, este una din cele şapte Taine şi cuprinde
patru părţi.
 Prima parte este durerea inimii pentru păcate. Să-i pară rău şi să plângă
pentru păcatul prin care a supărat pe Dumnezeu.
 A doua este spovedania prin viu grai la duhovnic.
 A treia este facerea canonului, prin hotărârea în faţa preotului că-l va face.
 A patra parte, cheia Sfintei Spovedanii, este dezlegarea păcatelor, prin
punerea mâinilor preotului pe capul credinciosului. Acesta, după canonul 8 al
Sinodului I Ecumenic, se numeşte epicleza duhovniciei, adică venirea
Duhului Sfânt peste capul celui ce s-a mărturisit curat. Că nu se poate încheia
taina Sfintei Spovedanii, decât atunci când a pus preotul mâna pe capul celui
ce se mărturiseşte, după cum arhiereul pune mâna pe capul diaconului sau al
preotului, când îl hirotoneşte şi vine Duhul Sfânt prin succesiune apostolică
.Deci, la fel şi aici, Duhul Sfânt vine prin mână preotului, să dezlege sufletul
care s-a spovedit.
 Taina Sfântului Maslu, una din cele şapte Sfinte Taine, aduce vindecare fizică şi
spirituală prin ungerea cu ulei sfinţit prin Harul Duhului Sfânt. Slujba este
celebrată în mod curent în parohii, îndeosebi la oraşe, unde mai mulţi preoţi se
pot întâlni uşor. Orice membru al parohiei poate fi uns cu ulei sfinţit pentru
vindecarea sufletului şi a trupului. Fiind una din Tainele Bisericii Ortodoxe,
poate fi administrată doar creştinilor ortodocşi. Totuşi, în Ardeal, catolicii
participă la această slujbă a ortodocşilor, care se încheie prin ungerea cu uleiul
sfinţit.
 Uleiul poartă harul de a vindeca atât trupul, cât şi de a curăţa sufletul de rugina
păcatelor. Slujba urmează tradiţia apostolică menţionată în Noul Testament: "...
Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în
numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl
va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui." (Iacov 5,14-15).
 Ungerea cu ulei sfințit este o Sfântă Taină mult căutată şi la îndemâna
credincioşilor. Aduce înălţare şi cere răbdare pentru acceptarea voinţei lui
Dumnezeu, indiferent de rezultatul exterior.
 Căsătoria (numită şi cununie) este una din cele
şapte sfinte taine sau sacramente ale
Bisericii Ortodoxe. Căsătoria este o taină rânduită
de Dumnezeu împotriva desfrânării, împotriva
singurătăţii, pentru a fi ajutor potrivit unul altuia
la necazuri şi împotriva duşmanilor, pentru
împlinirea planului lui Dumnezeu de a umple
pământul şi de a-l supune (prin naşterea de
prunci). Are scopul de a uni un bărbat şi o femeie
printr-o uniune veşnică în faţa lui Dumnezeu,
pentru a-L urma pe Hristos şi Evanghelia Sa şi
realizarea unei familii sfinte şi pline de credinţă.
Vechiul şi Noul Testament se referă pe larg la
aceasta. Hristos afirmă în Evanghelie, într-un mod
esenţial, legătura de nedesfăcut a căsătoriei.
Complementaritatea bărbat-femeie şi sfinţenia
căsătoriei sunt afirmate de însuşi Mântuitorul.,
prezenţa sa la nunta din cana Galileii fiind
elocventă în acest sens.
 Biserica primară doar asista la exprimarea
reciprocă a dragostei celor doi membrii ai cuplului,
iar unirea lor era binecuvântată prin participarea
împreună la Sfânta Împărtăşanie.
 Hirotonirea este taina (sau Sfânta Taină a) Preoţiei. Cuvintele cheirotonia şi
cheirothesia vin din greacă şi înseamnă amândouă "punerea mâinilor. Componenţii
ordinelor mari ale clerului—episcopul, preotul şi diaconul—sunt hirotoniţi în timpul
Sfintei Liturghii de către episcop, care de obicei este asistat de câţiva preoţi. În
concordanţă cu învăţăturile ortodoxe, procesul hirotonirii începe cu comunitatea
locală; dar episcopul singur, care acţionează în numele bisericii universale, poate
finaliza această acţiune.
 Acei care fac parte din ordinele mici (subdiacon, citeţ, şi în unele tradiţii, cântăreţul)
sunt făcuţi astfel prin hirotesie, care şi această înseamnă "punerea mâinilor", dar este
distinctă din punct de vedere tehnic de hirotonire, care este folosită doar pentru
ordinele mari. În conformitate cu DEC, hirotesia nu este privită ca o Sfântă Taină a
hirotonirii.
 Hirotonia şi hirotesia, din punct de vedere formal sunt interschimbabile, dar în timp
au primit sensuri diferite. În plus, episcopii sunt "consecraţi" mai degrabă decât
"hirotoniţi", dar o astfel de distincţie nu era prezentă în biserica timpurie (ODCC, p.
1189)
 Spiritualitatea ortodoxă "prezintă
procesul înaintării creştinului pe
drumul desăvârşirii în Hristos, prin
curăţirea de patimi şi prin dobândirea
virtuţilor" [1]. Aşadar, Spiritualitatea sau
Teologia Ascetică şi Mistică prezintă
sistematic (pe cât e posibil) drumul
omului către împlinirea vocaţiei, a
chemării sale: asemănarea cu
Dumnezeu până la îndumnezeire (II
Petru 1, 4), aceasta fiind desăvârşirea la
care ne-a chemat Mântuitorul când a
zis: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum
Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este"
(Matei 5, 48); aceasta este "starea
bărbatului desăvârşit", aceasta este
"măsura vârstei deplinătăţii lui
Hristos" (Efeseni 4, 13).
 Episcopii Bisericii Ortodoxe trasează o neîntreruptă succesiune apostolică,
provenind de la primii apostoli înşişi, motiv pentru care consacrarea lor
provine în ultimă instanţă de la însuşi Domnul Iisus Hristos. Toţi episcopii
Bisericii, indiferent de titlurile lor, sunt egali în slujirea lor sacramentală.
Diferitele titluri pe care ei le au sunt administrative (necesare pentru buna
chivernisire a treburilor Bisericii) sau onorifice în esenţa lor. La un
sinod ecumenic, fiecare episcop poate da un singur vot, fie că este patriarh
ecumenic sau un simplu episcop vicar (deci fără scaun episcopal). În această
privinţă nu poate deci exista o echivalenţă cu Biserica Romano-Catolică, în
care învăţătura despre primatul papal permite unui papă să intervină de o
manieră unilaterală în treburile Bisericii.
 Prin succesiunea sa apostolică, Biserica transmite astăzi credinţa Bisericii
dintotdeauna, primită de Apostoli de la Domnul Iisus Hristos. Nimic nu este
adăugat sau scos din "credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna"(Iuda
3). De-a lungul istoriei numeroase erezii au atacat Biserica, şi la acele
timpuri şi contexte concrete Biserica a făcut enunţuri dogmatice (în special
cu ocazia sinoadelor ecumenice), uneori dezvoltând într-un limbaj nou ce s-a
crezut dintotdeauna de către Biserică, cu scopul de a opri răspândirea
ereziilor şi chemând la pocăinţă pe aceia care au sfâşiat Trupul lui Hristos.
Prima astfel de mărturisire de credinţă a fost Crezul niceo-
constantinopolitan, care afirmă:
 Cred întru una sfântă, sobornicească (catholică) și apostolească
([apostolică]) Biserică.
 Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a
împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (
catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut
este 1054, deși tensiunile datau de multă vreme între
creștinătatea latină și cea greacă. Principalele cauze au
fost dispute asupra autorității papale și inserării clauzei
Filioque în Crezul de la Niceea, deși au existat și cauze
minore, cum ar fi dispute legate de jurisdicția asupra
anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice.Aceasta
s-a intemeiat pe invatatura crestina ca fiind adunarea
fiilor lui Dumnezeu.Intreaga organizatie sociala si
politica a reflectat gandirea parintilor biserici,conform
careia lumea omeneasca e imaginea cetatii lui
Dumnezeu.Crestinul fiiind suportul ideologic si cultural
al societatii.
 Papa Leon al IX-lea (1049-1054) și
Patriarhul Constantinopolului Mihail I Cerularie
(1043-1058) au desăvârșit ruptura definitivă dintre cele
două biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri
ireconciliabile (lupta pentru supremație în lumea
creștină, divergențe teologice etc). Această ruptură a
rămas cunoscută în istorie sub numele de Marea
Schismă.
 Patriarhul Constantinopolului este și în prezent
considerat de către bisericile ortodoxe drept șef
onorific, simbolic, al ortodoxiei. Este binecunoscută
denumirea de „Primul dintre egali” pe care o are față
de celelalte biserici autocefale aflate în deplină
comuniune liturgică.
 Succesiunea apostolică (lat. successio = urmare, continuare) este modul în care
Biserica păstrează structura unică şi permanentă a apostolatului «Celor
Doisprezece», în continuitatea ei istorică.
 Biserica este zidită pe «temelia apostolilor» (Efeseni 2, 20), în sensul că «Cei
Doisprezece» formează un grup unic, cu o misiune unică în întemeierea Bisericii.
Hristos însuşi instituie colegiul celor doisprezece apostoli, ca însuşi modelul
Bisericii, ca o structură care garantează continuitatea ei istorică şi identitatea ei
de «trup» al lui Hristos. Aceasta se vede şi din faptul că Duhul Sfânt este trimis de
Fiul, proslăvit anume pentru a confirma această structură apostolică, drept bază a
Bisericii. Întemeierea Bisericii istorice la Cincizecime este un eveniment al
Duhului Sfânt, dar prezenţa apostolilor la Cincizecime face parte din eveniment.
Aceasta se vede în icoana ortodoxă a Cincizecimii, care redă în imagine «tronul»
neocupat al lui Hristos, Duhul Sfânt în chip de porumbel şi cercul sfinţilor apostoli
deschis spre lume, care iese întru întâmpinarea «martorilor» lui Hristos. Prin
urmare, în faptul Cincizecimii, instituţia şi evenimentul, alegerea şi trimiterea,
formează un întreg inseparabil. Dacă Biserica istorică nu se poate concepe fără
prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, ea nu se poate imagina fără «colegiul»
apostolilor lui Hristos. Căci Hristos este înconjurat de apostoli nu numai în viaţa
Sa pământească, ci şi în împărăţia Sa (Luca 22, 30). La sfârșitul veacului, Hristos
apare din nou înconjurat de apostolii Săi (Apocalipsa 21, 14 ; cf. 20, 4), ceea ce
înseamnă că «succesiunea» apostolică are nu numai un sens istoric, ci şi un sens
eshatologic.
 Aspectele principale ale succesiunii apostolice pot fi prezentate astfel : apostolatul
este o instituţie unică în Biserică, nu numai cea dinţii în ordinea slujirilor (I Cor.
12, 28). De aceea nu se poate vorbi de transmiterea apostolatului «Celor
Doisprezece» în termeni de prelungire istorică. Episcopatul este indispensabil
pentru a identifica succesiunea cu perioada apostolică, dar nu este un substitut
sau un echivalent al apostolatului, după moartea ultimului apostol.
 Biserica Ortodoxă Română (BOR) este una dintre
bisericile autocefale ale creștinismului ortodox. Majoritatea
românilor aparțin Bisericii Ortodoxe Române, dar biserica are
și credincioși de alte naționalități (romi, ucrainieni, etc.).
Numai în România, numărul credincioșilor ortodocși este,
potrivit recensământului din 2002, de 18.817.975, deci 86,8%
din populația țării .În cadrul unui sondaj sociologic desfășurat
în Republica Moldova în anul 2000, 21,5% din populația totală
și un sfert din populația creștină au precizat că aparțin de
Mitropolia Basarabiei, o subdiviziune a B.O.R. (aproximativ
720.000 de enoriași). După unele surse, printre românii din
Ucraina și Occident, se află încă milioane de ortodocși care își
afirmă subordonarea canonică față de Biserica Ortodoxă
Română. Aceasta face ca numărul total al ortodocșilor români
să fie mai mare de douăzeci de milioane.
 Sfânta Liturghie în Biserica Ortodoxă Română este rostită în
limbile română, ucraineană și sârbă (și, sporadic, în limbile
maghiară, engleză sau franceză).
 Biserica Ortodoxă Română a luat ființă în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și
Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol și ridicarea
mitropolitului Ungrovlahiei, totodată arhiepiscop de București, în rangul de mitropolit-primat al
României. Titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima dată de autoritățile laice
mitropolitului Nifon Rusailă pe 11 ianuarie 1865. Până la constituirea Sfântului Sinod românesc în
anul 1872 bisericile ortodoxe din Țările Române au făcut parte integrantă din Patriarhia de
Constantinopol iar ierarhii ortodocși din Țările Române se găseau sub ascultarea canonică a
patriarhului de Constantinopol, care s-a opus inițial desprinderii celor două mitropolii și fărâmițării
Bisericii Ortodoxe (precedentul fusese creat în anul 1448, când un Sinodul de la Moscova și-a
proclamat "autocefalia" față de Constantinopol, dând astfel naștere Bisericii Ortodoxe Ruse).
 După proclamarea independenței de stat a României (9 mai 1877), au urmat tratative cu
Patriarhia de Constantinopol, în vederea recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
Aceasta recunoaștere a fost acordată pe 25 aprilie 1885 de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea. Din
perspectiva Patriarhiei de Constantinopol aceasta este data nașterii Bisericii Ortodoxe Române. De
facto Biserica Ortodoxă Română a luat ființă odată cu constituirea Sfântului Sinod de la București în
anul 1872, acest eveniment marcând transformarea mitropoliilor și episcopiilor ortodoxe din părți
componente ale Patriarhiei de Constantinopol în părți componente (subdivizuni) ale noii structuri.
 Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la București în 23 aprilie 1919: "La 23 aprilie 1919,
Sfântul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului(alcătuit pe atunci numai din episcopul Ioan Papp
al Aradului - care era și locțiitor de mitropolit - și dr. Miron E. Cristea al Caransebeșului) a hotărât să
intre în Sfântul Sinod din București, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș
'a format parte integrantă a Bisericii mame din România întregită' ". 7
 Din 1925 Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie. În acel an, pe 4 februarie, Sfântul
Sinod a hotărât sa înființeze Patriarhia Ortodoxă Română. Mitropolitul primat (Mitropolitul
Ungrovlahiei) a fost ridicat la treapta de patriarh. Legea pentru înființarea Patriarhiei a fost
promulgată la 25 februarie 1925. Pe 1 noiembrie 1925 a avut loc înscăunarea lui Miron Cristea ca
prim patriarh al României (1925-1939).
 In Descoperirea lui Dumnezeu. Care sunt izvoarele prin care putem
ajunge la cunoasterea credintei sau a Descoperirii lui Dumnezeu?
 Acestea sunt doua: Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie.