ROLUL MEMORIEI INVOLUNTARE ȘI VOLUNTARE ÎN

ACTIVITATEA DE ÎNVĂȚARE
Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea
și reproducerea senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc.
din trecut. Memoria definește dimensiunea temporală a organizării
noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului
temporal – trecut, prezent, viitor. 

Unul dintre criteriile de delimitare a formelor memoriei este prezenţa

sau absenţa intenţiei şi a controlului voluntar care ne permite
identificarea a două forme mari ale memoriei: memoria involuntară
(neintenţionată) şi memoria voluntară (intenţionată).

Capacitatea copiilor de a memora voluntar variază de-a lungul anilor de

școală. Elevii școlari, dar și preșcolarii au o memorie involuntară bine
dezvoltată, care înregistrează informații luminoase, bogate din punct de
vedere emoțional și evenimente din viața unui copil. Cu toate acestea, nu
tot ceea ce trebuie să-și amintească un elev de clasa întâi la școală este
 Memoria involuntară este aceea care, se realizează fără
existenţa unui scop mnezic precis şi fără controlul voinţei conştient
focalizat. Deşi se desfăşoară permanent, nu numai pe fondul stării
de veghe, ci, uneori, şi în somn, prezenţa ei se înregistrează de către
conştiinţă post festum. Ne dămm seama că în repertoriul experienţei
anterioare apar „elemente” pe care nu ne puseserăm în gând să le
memorăm şi să le păstrăm sau că, la un moment dat, câmpul
conştiinţei ne este invadat de „amintiri”, pe care nu le-am
„comandat” în mod intenţionat.
Memoria involuntară acoperă un vast teritoriu al existenţei
noastre
cotidiene şi ne înzestrează zilnic, fără să depunem vreun efort de
concentrare a atenţiei, cu informaţii, impresii şi experienţe ce pot fi
mai târziu de un real folos.
 Forţa ei de manifestare este atât de mare, încât îi permite să se
realizeze chiar în paralel cu memoria voluntară, ea operând exact
asupra acelor elemente pe care aceasta din urmă le sare sau le
omite. Acest fapt a fost demonstrat prin cercetări experimentale
speciale, dar el poate fi ilustrat prin exemple din experienţa
comună. Astfel, ştim din experienţă că învăţarea unei formule sau
a unei definiţii se însoţeşte de exerciţii, care nu constituie obiect
special de memorare.
Totuşi, la sfârşit, la o verificare, se constată că putem să
reproducem nu numai formula sau definiţia pe care ne-am străduit
să le reţinem, dar şi multe date, elemente din exerciţiile pe care le-
am făcut. În mod asemănător, în reţinerea identităţii unor obiecte,
pe lângă formă, ca însuşire principală ce face obiectul memorării
voluntare, neintenţionat se reţin şi însuşiri secundare – culoare,
mărime, poziţie spaţială etc.
 Posibilitatea realizării în paralel a memoriei involuntare şi a celei
voluntare ne sugerează ipoteza că funcţionarea sistemului mnezic
este structurată la două niveluri de activare:
o activare specifică – focalizată, care susţine memoria voluntară, şi

o activare nespecifică, care susţine memoria involuntară. Acest din

urmă nivel poate fi, la rândul său, mai ridicat sau mai scăzut, în
funcţie de implicarea subiectului în situaţia mnezică: contemplare
pasivă sau acţiune directă cu şi asupra elementelor situaţiei.
Memoria voluntară este forma esenţială de organizare şi manifestare
a capacităţii mnezice a omului, ea fiind strâns conectată şi integrată
motivelor şi scopurilor activităţilor specifice, începând cu activitatea
de joc şi terminând cu activitatea de creaţie.

Caracteristica ei principală rezidă în prezenţa şi formularea

expresă a sarcinii şi scopului de fixare (memorare) şi păstrare, în
vederea uzului ulterior, mai apropiat sau mai îndepărtat în timp.
Sarcina pe baza căreia se montează şi funcţionează mecanismele
memoriei voluntare poate fi formulată din afară sau de către subiectul
însuşi, şi ea vizează grade diferite ale completitudinii şi exactităţii.
 Dacă luăm ca exemplu activitatea de învăţare în şcoală, putem
constata cu uşurinţă cum se gradează şi se diversifică obiectivele şi
sarcinile mnezice. Astfel, în cazul învăţării poeziilor, a denumirilor,
formulelor (matematice, chimice)etc., acestea trebuie fixate, păstrate şi
reproduse integral aşa cum sunt date;
în cazul învăţării conţinutului unor bucăţi literare, a lecţiilor la istorie,
geografie, biologie, psihologie, filosofie etc., memoria se centrează cu
precădere pe reţinerea, păstrarea şi reproducerea ideilor esenţiale, care
pot fi exprimate prin cuvintele proprii ale elevului.

Mecanismul de bază ce realizează memorarea este repetarea.

Eficienţa memorării depinde de modul în care este e&ecutată repetarea
materialului deînvăţat.Bepetarea eficientă presupune satisfacerea a două
condiţii:
* număr optim de repetiţii ale materialului;
* intervale optime dintre repetiţii. De asemenea eficienţa memorării mai
depinde şi de metoda de memorare. În cazul cînd materialul de memorat
este de volum mic se recomandă memorarea globală, însă cînd volumul
materialului este mare se recomandă memorarea pe părţi.
 Pentru dezvoltarea memoriei voluntare la copiii de vârstă preșcolară,
este necesar:
1) să-și dezvolte memoria involuntară, acumulând material pentru
reproducerea arbitrară ulterioară (este important să existe ceva de
folosit, ce să-ți amintești);
2) să încurajeze copilul să se reproducă la început atunci când
îndeplinește sarcini practice și în joc, iar mai târziu în procesul de
activitate educativă;
3) stabilește sarcini mnemonice pentru copii, antrenând preșcolarii în
memorare, antrenându-și memoria în activități care au un anumit
sens pentru ei. Condițiile favorabile în această privință au tot felul
de activități, inclusiv multe clase speciale ținute la grădiniță: desen,
modelare, proiectare, unde copiii au sarcina să-și amintească un
model, o explicație a profesorului; diverse jocuri didactice; clase
pentru familiarizarea cu ceilalți, dezvoltarea vorbirii, învățarea
poeziilor etc .;
4) să învețe diverse moduri de memorare, acordând o atenție deosebită
dezvoltării memoriei logice.