TEMA:

TULBURĂRILE PSIHOSOMATICE ȘI
SOMATOPSIHICE

Realizat:
conf. univ. - Mariana Cernițanu
 Structura:

 1. Domeniul medicinii psihosomatice.

 2. Conceptul de tulburare psihosomatică. Tulburare
psihosomatică (somatoformă).
 3. Impactul factorilor psihici în etiologia tulburarilor
psihosomatice.
 4. Psihologia pacientului psihosomatic.
 5. Clasificarea tulburărilor psihosomatice.
 6. Metode de tratament a tulburărilor
psihosomatice.
 7. Tulburarea somatopsihică. Problemele
psihologice ale pacientului somatic.
 Medicina psihosomatică


Termenul de psihosomatică - elaborat de
către J. L. Halliday (1943) şi derivă din
cuvintele greceşti psyche (suflet, minte) şi
soma (corp).
 Domeniul psihosomaticii se referă la
tulburările viscerale organice sau funcţionale
provocate de factori de natură psihoafectivă.
 Dezvoltarea concepţiei psihosomatice

 În civilizaţia greacă, Hipocrate a descris influenţele moralului

asupra fizicului şi considera că pentru a vindeca corpul uman
este necesar să avem o cunoaştere a întregului.

 În civilizaţia greacă târzie şi începutul celei romane, teoria

hormonală a lui Galen - boala este determinată de perturbări
ale fluidelor corpului.

 Concepţia psihosomatică modernă, dezvoltată de Heyer,

Kretschmer, Jaspers, Alexander promovează modul de
abordare unitară a persoanei, căutând să readucă în centrul
preocupărilor medicale, în primul rând, bolnavul, care suportă şi
influenţează, iar uneori dezvoltă şi autoântreţine, fenomenologia
chimică a bolii" (G. Ionescu, 1975).
 Caracteristicile medicinii psihosomatice:

1. o medicină a omului privit sub toate

laturile existenţei sale;
2. în vederea înţelegerii unitare a pacientului,
medicina psihosomatica pornește de la
aprofundarea relaţiilor dintre biochimie,
fiziologie, fiziopatologie, pe de o parte şi
sociologie, psihopatologie, psihologie, pe de
alta parte;
3. se situează pe o poziţie clinică, continuînd
şi promovând tradiţiile medicinii hipocratice.
Scopul medicinii psihosomatice

cum se combină variabilele sociale, psihologice şi

biologice pentru a determina boala şi cum poate fi
modificat comportamentul şi mediul ambiental
pentru a menţine sănătatea.
 Principalele obiective ale medicinii
psihosomatice:

1.- studierea etiologiei bolilor cu manifestare

somatică, în care un rol important îl au
factorii psihologici;

2. - cunoaşterea tipurilor de factori psihosociali

care conduc la declanşarea, la evoluţia
suferinţelor, ca şi a celor care conduc la
menţinerea stării de sănătate a individului;

3. - identificarea mecanismelor de producere a

tulburărilor psihosomatice;
 Principalele obiective ale medicinii
psihosomatice:
4.- abordarea comprehensivă a bolnavului, sub
aspectul biografiei acestuia şi al inserţiei sale în
mediul social (familial, profesional);

5.- pregătirea medicilor privind specificul

diagnosticării şi tratamentului persoanelor care
somatizează;

6.- abordarea bolii în perspectiva unei cauzalităţi

multifactoriale şi adoptarea tratamentului
corespunzător ierarhizării şi interrelaţiei dintre
factorii etiopatogenetici.
 Principalele obiective ale
medicinii psihosomatice:
7. - cercetarea şi stabilirea celor mai potrivite
tehnici de tratament a persoanelor care
somatizează stresul şi factorii psihici;

8. - realizarea unei legături între diversele

specialităţi clinice, psihologice și sociale;

9. - accentuarea tendinţei profilactice privind

reducerea factorilor de risc, dintre care stresul
psihic corelat cu factorii comportamentali care-l
favorizează (M. Manea, T. Manea).
 Tulburare psihosomatică (somatoformă;
Sindromul Briquet; Sindromul Brissaud-Marie)

 Ansamblul tulburărilor exprimate prin

simptome fizice care evocă o maladie
somatică, fără să poată fi găsită vreo
anomalie organică sau evocat vreun
mecanism fiziopatologic evident şi
pentru care există o prezumţie
puternică a unei origini
psihologice.
 Suferinţele psihosomatice sunt rezultatul
unor interacţiuni între somatic şi psihic,
constituind o „patologie" cu o configuraţie
psihic raportată la conflictele de viaţă (de
ordin fizic sau psihic) trăite de persoana
bolnavului, interiorizate de acesta şi
„exprimate” clinic prin suferinţe somatice.
Clasificarea tulburărilor psihosomatice
Părţile corpului cele mai frecvent afectate de tulburări
psihosomatice sunt sistemele gastrointestinal şl respirator

 Sistemul cardiovascular: - boala arterială coronariană; - hipertensiune

arterială; - aritmia cardiacă;
 Sistemul respirator: - astmul bronșic; - febra fînului; - sindromul de
hiperventilaţie; - tuberculoza.
 Sistemul gastrointestinal: - ulcerul peptic; - colitele ulceroase;-
obezitatea;- anorexia nervoasă; - boli neurologice (tumori creier, boli
degenerative ale creierului - Parkinson).
 Sistemul muscular-schelet: - artrite reumatoide; - dureri ale spatelui; -
fibromialgia; - dureri de cap; - migrene (vascular); - tensiuni (contracţii
musculare).
 Sistemul endocrin: - hipotiroidism; - diabet zaharat; - tulburări
endocrine la femei (tulburare disforică premenstruală, distres menopauză);
- infertilitatea.
Factori psihici care pot genera boli
organice sunt:

 aspiraţii nerealizate;
 decepțiuni;
 nemulţumiri;
 contrarietaţi;
 situații conflictuale;
 sentimente de culpabilitate;
 complexe de inferioritate şi
superioritate;
 dificultăți profesionale;
 conflicte refulate;
 frustrări.
Principalele caracteristici ale tulburărilor
psihosomatice I:
- prezenţa de simptome somatice multiple, adesea
produse în diferite organe, sau sisteme organice, care
nu sunt explicate complet de investigaţiile medicale
sau de efecte directe ale unei substanţe ori de o
tulburare mintală;
- simptomele determină o deteriorare semnificativă în
domeniul social, profesional, familial al persoanei;
- modificările apărute sunt ample şi de durată;
- simptomele au o desfăşurare cronică;
- pentru persoana respectivă disconfortul sau durerea
sunt reale;
- simptomele nu sunt intenţionate (sub control
voluntar) sau simulate;
Principalele caracteristici ale
tulburărilor psihosomatice II:
- etiologia sau mecanismele de producere sunt diferite
de la un tip de tulburare la altul;

- simptomele sunt întâlnite în mod relativ frecvent în

populaţie sau în unităţile medicale generale;

- diagnosticul acestor tulburări este dificil de realizat

(criteriile pentru determinarea şi diferenţierea
tulburărilor psihosomatice este dificil de aplicat în
practică), iar medicii găsesc aceste condiţii dificil de
descris în termeni satisfăcători (M. Manea, T. Manea).
 Simptomele prezentate pot
fi recunoscute la mulţi
pacienţi, dar sunt tipic
imposibil de evidenţiat
obiectiv (prin examen
medical) la pacienţii cu
somatizare (H. I. Kaplan, B.
J. Sandock, 1998).
 Tulburările psihosomatice
nu trebuie catalogate la fel
cu bolile somatice sau bolile
psihice.
 Persoanele afectate de
tulburări psihosomatice,
deşi sunt personalităţi
nevrotice, dau impresia
generală, cel puţin exterior,
de indivizi normali.
Teoriile de apariție a tulburării
psihosomatice
Teoria predispoziției constituționale (“unde-i mai
subțire acolo se rupe”). F. Alexander.
În apariţia bolii psihosomatice ar fi implicaţi trei
factori:
- conflictul specific,
- situaţia de debut specifică (factorii precipitanţi)
şi
- factorul "X" (constituţional).

Persoanele aflate în situaţii stresante, nu reprimă ci încorporează stresul, ceea

ce determină o suprastimulare a sistemului simpatic, cu stare de tensiune
psihică persistentă, care se exprimă clinic prin apariţia fie a artritei reumatoide,
a migrenei a hipertensiunii arteriale etc.
Teoria conversiei (S. Freud) .

Un conflict de natură
psihogenă va afecta organul
nemijlocit implicat in
manifestarea externa a
acestui conflict.

De ex: Astmul bronshic poate fi

conditionat și susținut de anumite
conflicte a persoanei in colaborare cu
anumiți oameni.
Acuzele bolnavului psihosomatic
 Bolnavii psihosomatici se manifestă în primul
rînd, prin numeroase vizite la mulți medici pînă
ce diagnosticul este descoperit. Motivul cel mai
important este durerea „din creștet pînă în
tălpi”.
 O alta neplăcere întîlnită frecvent este
oboseala cronică.
 La aproximativ jumătate dintre pacienți apar
senzații de amorțeli sau furnicături la nivelul
extremităților, mai frecvent la cele superioare.
Sunt frecvente alterări ale dispoziției şi
depresia. La mai bine de o treime dintre
bolnavi apar: constipație, diaree, balonări,
crampe, in cadrul unui sindrom al colonului
iritabil, etc.
Particularităţile relaţiei medic-
pacient psihosomatic presupun:
 - rezistenţa, împotrivirea, opoziţia pacienţilor să verbalizeze
distresul lor psihologic medicilor sau să-i comunice prin acuze
fizice;

 - pacientul ignoră responsabilitatea pentru boala sa, evidențiază

simptomele organului bolnav, prezentîndu-se medicului pentru
diagnostic şi vindecare. Astfel, pacientul, îşi satisface nevoia
infantilă de a fi îngrijit în mod pasiv;

 - preocuparea principală a pacientului este tulburarea fizică şi

nu boala cu semnificaţia şi cauzele ei;

 - negarea legăturii dintre situaţiile stresante şi boala somatică,

precum şi a faptului că la apariţia bolii pacientul se află sub
influenţa stresului;

 - noncomplianţa pacientului faţă de tratament.

Diagnosticul tulburării psihosomatice

O evaluare profesională a condiţiei medicale

presupune:
 - realizarea unei investigaţii medicale complete a
simptomelor;
 - anamneza pacientului (conflictele, aspecte sociale,
personalitatea, informaţii despre stresorii posibili);
 - examenul fizic şi analiza rezultatelor de laborator.

!!! Strategia include evidenţierea informaţiei despre

stresori în viaţa pacienţilor,(f. social) cunoaşterea
intereselor, valorilor şi nevoilor pacientului (f. psihologic).
Tratamentul tulburării psihosomatice
 Dintre metodele de psihoterapie, în
tratamentul psihosomatic, in special se
utilizează:
- psihoeducaţia,
- tehnicile de relaxare, relaxarea
progresivă (Iacobson).
- managementul stresului,
- terapia suportivă,
- terapia cognitiv-
comportamentală,
- etc.
 Tulburarea somatopsihică

Tulburarea somatopsihică vizează
impactul provocat de o boală
somatică asupra psihicului
pacientului.
 În dependență de parcticularitățile de
manifestare și decurgere a bolii,
impactul este mai mult sau mai puțin
evident.
 Reacţia unui individ în boală este o formă
complexă, de manifestare a mecanismelor de
apărare ale propriului său Eu.

 Nu trebuie neglijată latura psihologică în nici

o situaţie de boală, indiferent de natura
gravităţii sale.
 Tabloul “autogen” al bolii

 Imaginea bolii este însoţită de un

sentiment de nelinişte, de insecuritate, legat
de pericolul care ameninţă sănătatea,
integritatea şi, viaţa bolnavului respectiv.
Toate acestea creează, pe lîngă boala reală
existentă, o a doua suferinţă, psihică, de tip
reactiv, legată de trăirea subiectivă de
către bolnav a propriei sale boli.
 Bolnavul se încarcă emoţional-afectiv preluînd
şi prelucrînd senzaţiile sale organice
subiective, informaţiile din mediu, și alți
factori care fac să crească starea de tensiune
psihică a bolnavului. Acesta devine tot mai
preocupat de boala sa, care, în cîmpul
conştiinţei sale, preia un aspect din ce în ce
mai exagerat.
Psihoigiena bolnavilor somatici

Este un tip de acţiune de igienă

mintală, care cere un tact deosebit,
multă răbdare şi dăruire de sine din
partea medicului.
Se vor evita discuţiile inutile,
explicaţiile ştiinţifice pe care bolnavul
nu le poate înţelege, dar care pot
induce interpretări eronate din
partea acestuia.
Măsurile de psihoigienă
 vizează păstrarea echilibrului
emoţional-afectiv al bolnavilor,
crearea unei ambianţe comode,
liniştite şi securizante,
încurajare şi antrenare pentru a
se evita anxietatea, neliniştea,
instalarea depresiei, izolarea
bolnavului şi închiderea în sine.
Mulțumesc pentru atenție