Masele și dimensiunile stelelor.

Stelele variabile și nestaționare.

Meleșco Iulia
 Masele și dimensiunile stelelor
  O stea  este un obiect astronomic format dintr-un sferoid
 luminos de plasmă ținut împreună de propria sa gravitație. Cea
mai apropiată stea de Pământ este Soarele. Multe alte stele sunt
vizibile cu ochiul liber de pe Pământ în timpul nopții, apărând ca
o multitudine de puncte luminoase fixe pe cer datorită distanței
lor imense de Pământ. Istoric, cele mai proeminente stele au fost
grupate în constelații și asterisme, dintre care cele mai
strălucitoare au obținut nume proprii. 

Stelele duble sunt stele care privite cu ochiul liber, sau prin
telescop mic, se văd ca o stea, dar când sunt privite la putere
mare (sau telescop mai mare) se văd ca două. Sau trei, sau
uneori patru.

Sistemele binare sunt foarte importante în astrofizică deoarece

calculul orbitelor lor permite determinarea directă a maselor
 stelelor componente, care la rândul său permite estimarea altor
parametri stelari, cum ar fi raza și densitatea. Aceasta determină
și o relație empirică masă-luminozitate din care pot fi estimate
masele stelelor individuale.
În consecință, astronomii adesea grupează stelele după masa lor:

• Stele cu masă foarte mică cu mase sub 0,5 M☉. Sunt complet

convective și distribuie heliu uniform în întreaga stea în timp ce se află
în secvența principală. Ele nu devin niciodată gigante roșii, ci devin 
pitice albe și se răcesc încet după ce și-au epuizat hidrogenul. [54] Cu
toate acestea, întrucât durata de viață a stelelor de 0,5 M☉ este mai
lungă decât vârsta universului, nici o astfel de stea nu a ajuns încă la
stadiul pitică albă.
• Stele cu masă scăzută (inclusiv Soarele), cu o masă cuprinsă între 0,5
și 1,8-2,5 M☉ în funcție de compoziție, devin gigante roșii pe măsură ce
hidrogenul lor este epuizat și încep să ardă heliu. Dezvoltă un nucleu
degenerat carbon-oxigen mai târziu pe ramura gigant asimptotică; în
cele din urmă își aruncă învelișul exterior ca o nebuloasă planetară și
își dezvăluie nucleul sub forma unei pitice albe.
• Stele cu masă intermediară, între 1,8-2,5 M☉ și 5-10 M☉, trec prin etape
evolutive similare stelelor cu masă mică, dar după o perioadă relativ
scurtă pe ramura gigantă roșie petrec o perioadă extinsă în red clump
 înainte de a forma un nucleu degenerat de carbon-oxigen.
• Stele masive care au în general o masă minimă de 7-10 M☉. După
epuizarea hidrogenului din nucleu, aceste stele devin supergigante și
continuă să fuzioneze elemente mai grele decât heliul. Își încheie viața
când nucleele lor colapsează și explodează ca supernove.
Stelele variabile și nestaționare

  O cefeidă este o stea variabilă, gigantă sau supergigantă galbenă, de 4

până la 15 ori mai masivă decât Soarele și de 100 până la de 30 000 de ori
mai luminoasă, a cărei strălucire variază de la 0,1 la 2 magnitudini potrivit
unei perioade bine definite, cuprinsă între 1 și 135 de zile, de unde își trage
numele de stea variabilă. Ele au fost denumite după prototipul 
stelei δ din constelația Cefeu. Steaua Polară este o cefeidă (cel puțin până
în 1994 de când strălucirea sa a devenit stabilă, fără să fi fost găsită vreo
explicație. Vezi Alpha Ursae Minoris).

  Cefeidele joacă un rol foarte important ca etaloane ale scărilor distanței

în Univers mulțumită relației perioadă-luminozitate care le caracterizează:
cu cât o cefeidă este mai luminoasă cu atât mai mult perioada sa de
strălucire este mai lungă. Dacă se cunoaște perioada unei cefeide,
măsurabilă cu ușurință, relația perioadă-luminozitate permite să se
determine strălucirea intrinsecă a acestei stele. Printr-o simplă comparație
cu strălucirea sa, se deduce distanța ei, și, prin urmare, cea a galaxiei care
o adăpostește.
Novele fac parte din sisteme binare, sau duble, care se
numesc variabile cataclismice . Mai demult astronomii
foloseau termenul de nova (în latină nova, plural novae –
nouă, noi) pentru a descrie toate corpurile cerești care
deveneau brusc vizibile cu ochiul liber. Astăzi, astronomii
 pot să deosebească novele de supernove (asemenea
novelor dar care își schimba forma inițială) cu o tehnologie
numită spectroscopie.
O explozie nova este produsă în interacțiunea a două stele
care sunt foarte apropiate una de cealaltă. Forța
gravitațională a unei stele atrage atmosfera altei stele în
propria atmosferă. Când atmosfera devine destul de 
densă, explodează, strălucirea fiind vizibilă cu ochiul liber.
Apoi, stelele revin la forma lor inițială, relativ neschimbată.
Timpul necesar unei nove pentru a ajunge la maximul de
strălucire iar apoi pentru a reveni la forma inițială este
variabil. Există nove rapide care ajung la maximul de
strălucire în câteva zile păstrându-și strălucirea de la
câteva ore la o săptămână și nove lente (de obicei cele
mai strălucitoare) care strălucesc luni de zile sau chiar ani.
O supernovă este o explozie stelară mai puternică decât o novă.
Supernovele sunt extrem de luminoase și cauzează o explozie de
radiații care adesea este mai strălucitoare decât o întreagă galaxie,
înainte de a dispărea după câteva săptămâni sau luni. De-a lungul
acestui interval, o supernovă poate radia tot atâta energie cât ar putea
emite Soarele pe toată durata sa de viață.Explozia elimină mare parte
sau tot materialul unei stele cu o viteză de până la 30.000 km/s (o
zecime din viteza luminii), declanșând propagarea unei unde de șoc în
mediul interstelar înconjurător. Unda de șoc duce la răspândirea unui
nor de gaz și praf denumit rămășiță de supernovă.

În medie, supernovele apar o dată la fiecare 50 de ani într-o galaxie de

dimensiunile Căii Lactee. Ele joacă un rol semnificativ în îmbogățirea
mediului interstelar cu elemente de mase mari. Mai mult, undele de
șoc propagate după explozie pot declanșa formarea de noi stele.
Curiozități despre stele:
Stelele rosii sunt, de fapt, cele mai reci.
Suntem obisnuiti sa ne referim la lucruri care sunt fierbinti ca fiind rosii, iar
pe cele reci sa le asociem cu nuante de albastru. De fapt, obiectele
fierbinti isi schimba temperatura pe masura ce aceasta creste, iar rosul
reprezinta cea mai joasa temperatura si este culoare stralucirii acestui
obiect.
Stelele sunt corpuri negre.
Un corp negru este un obiect care absoarbe 100% din toata radiatia
electromagnetica (lumina, unde radio, etc.). O imagine comuna este
aceea a unui cuptor de caramiz, cu interiorul vopsit negru si cu o
deschidere micuta.
Toata lumina este absorbita in interiorul acestui cuptor si nimic nu este
reflectat in exterior. O stea absoarbe toata energia care o loveste, dar
in acelasi timp, aceasta radiaza inapoi in spatiu, mult mai mult decat a
absorbit, astfel, stelelele devin corpuri negere care radiaza cu
brilantete. Un corp negru este si gaura neagra, dar ea nu radiaza inapoi
pic de lumina.
Nu exista stele verzi.
Stelele emit un spectru (curcubeu) de culori, din care face parte si culoarea
verde, dar ochiul uman rareori le combina in asa fel incat stralucirea
obtinuta sa fie verde. O anumita culoare poate sa domine radiatia de
lumina, dar in cazul stelelor, verdele este amestecat cu alte culori si in
final, steaua apare alba. Culorile pe care le au stelele, in functie de
temperaturile lor sunt rosu, oranj, galben, alb si albastru. Deci, din cate
poate sa „spuna” ochiul uman, nu exista stele verzi.
 Întrebare: Este adevărat că toţi astronomii, începând cu cei vechi şi până la
Kepler cel puţin au fost şi astrologi?

Răspuns: Cu siguranţă că da. De altfel motivul cunoaşterii în detaliu a mişcărilor şi

poziţiilor corpurilor cereşti a fost tocmai acela al astrologiei. Mulţi dintre
„astronomii” celebri, cum au fost Tycho Brache sau Kepler, erau de fapt astrologi
profesionişti. Chiar şi vestitul Copernic a avut în vedere în principal aceste
preocupări.

Întrebare: Biserica recunoaşte existenţa zodiilor, astrologia?

Răspuns: Bineînţeles. În Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin se găseşte o

descriere sumară a zodiilor şi planetelor, conform astronomiei tradiţionale.
Dar, atenţie! Biserica a condamnat astrologia, în sensul horoscopului, al
ghicirii, fie a sorţii, fie a caracterului cuiva. Singurele aspecte demne de a fi
luate în seamă din astrologie, potrivit Părinţilor, sunt cele legate de semnele
vremurilor: mişcările soarelui (în special echinocţiul de primăvară), ale lunii
(mai ales fazele ei), şi alte semne cereşti, utile agriculturii şi navigaţiei.