Meleșco Iulia Masele și dimensiunile stelelor O stea este un obiect astronomic format dintr-un sferoid luminos de plasmă ținut împreună de propria sa gravitație. Cea mai apropiată stea de Pământ este Soarele. Multe alte stele sunt vizibile cu ochiul liber de pe Pământ în timpul nopții, apărând ca o multitudine de puncte luminoase fixe pe cer datorită distanței lor imense de Pământ. Istoric, cele mai proeminente stele au fost grupate în constelații și asterisme, dintre care cele mai strălucitoare au obținut nume proprii.
Stelele duble sunt stele care privite cu ochiul liber, sau prin telescop mic, se văd ca o stea, dar când sunt privite la putere mare (sau telescop mai mare) se văd ca două. Sau trei, sau uneori patru.
Sistemele binare sunt foarte importante în astrofizică deoarece
calculul orbitelor lor permite determinarea directă a maselor stelelor componente, care la rândul său permite estimarea altor parametri stelari, cum ar fi raza și densitatea. Aceasta determină și o relație empirică masă-luminozitate din care pot fi estimate masele stelelor individuale. În consecință, astronomii adesea grupează stelele după masa lor:
• Stele cu masă foarte mică cu mase sub 0,5 M☉. Sunt complet
convective și distribuie heliu uniform în întreaga stea în timp ce se află în secvența principală. Ele nu devin niciodată gigante roșii, ci devin pitice albe și se răcesc încet după ce și-au epuizat hidrogenul. [54] Cu toate acestea, întrucât durata de viață a stelelor de 0,5 M☉ este mai lungă decât vârsta universului, nici o astfel de stea nu a ajuns încă la stadiul pitică albă. • Stele cu masă scăzută (inclusiv Soarele), cu o masă cuprinsă între 0,5 și 1,8-2,5 M☉ în funcție de compoziție, devin gigante roșii pe măsură ce hidrogenul lor este epuizat și încep să ardă heliu. Dezvoltă un nucleu degenerat carbon-oxigen mai târziu pe ramura gigant asimptotică; în cele din urmă își aruncă învelișul exterior ca o nebuloasă planetară și își dezvăluie nucleul sub forma unei pitice albe. • Stele cu masă intermediară, între 1,8-2,5 M☉ și 5-10 M☉, trec prin etape evolutive similare stelelor cu masă mică, dar după o perioadă relativ scurtă pe ramura gigantă roșie petrec o perioadă extinsă în red clump înainte de a forma un nucleu degenerat de carbon-oxigen. • Stele masive care au în general o masă minimă de 7-10 M☉. După epuizarea hidrogenului din nucleu, aceste stele devin supergigante și continuă să fuzioneze elemente mai grele decât heliul. Își încheie viața când nucleele lor colapsează și explodează ca supernove. Stelele variabile și nestaționare
O cefeidă este o stea variabilă, gigantă sau supergigantă galbenă, de 4
până la 15 ori mai masivă decât Soarele și de 100 până la de 30 000 de ori mai luminoasă, a cărei strălucire variază de la 0,1 la 2 magnitudini potrivit unei perioade bine definite, cuprinsă între 1 și 135 de zile, de unde își trage numele de stea variabilă. Ele au fost denumite după prototipul stelei δ din constelația Cefeu. Steaua Polară este o cefeidă (cel puțin până în 1994 de când strălucirea sa a devenit stabilă, fără să fi fost găsită vreo explicație. Vezi Alpha Ursae Minoris).
Cefeidele joacă un rol foarte important ca etaloane ale scărilor distanței
în Univers mulțumită relației perioadă-luminozitate care le caracterizează: cu cât o cefeidă este mai luminoasă cu atât mai mult perioada sa de strălucire este mai lungă. Dacă se cunoaște perioada unei cefeide, măsurabilă cu ușurință, relația perioadă-luminozitate permite să se determine strălucirea intrinsecă a acestei stele. Printr-o simplă comparație cu strălucirea sa, se deduce distanța ei, și, prin urmare, cea a galaxiei care o adăpostește. Novele fac parte din sisteme binare, sau duble, care se numesc variabile cataclismice . Mai demult astronomii foloseau termenul de nova (în latină nova, plural novae – nouă, noi) pentru a descrie toate corpurile cerești care deveneau brusc vizibile cu ochiul liber. Astăzi, astronomii pot să deosebească novele de supernove (asemenea novelor dar care își schimba forma inițială) cu o tehnologie numită spectroscopie. O explozie nova este produsă în interacțiunea a două stele care sunt foarte apropiate una de cealaltă. Forța gravitațională a unei stele atrage atmosfera altei stele în propria atmosferă. Când atmosfera devine destul de densă, explodează, strălucirea fiind vizibilă cu ochiul liber. Apoi, stelele revin la forma lor inițială, relativ neschimbată. Timpul necesar unei nove pentru a ajunge la maximul de strălucire iar apoi pentru a reveni la forma inițială este variabil. Există nove rapide care ajung la maximul de strălucire în câteva zile păstrându-și strălucirea de la câteva ore la o săptămână și nove lente (de obicei cele mai strălucitoare) care strălucesc luni de zile sau chiar ani. O supernovă este o explozie stelară mai puternică decât o novă. Supernovele sunt extrem de luminoase și cauzează o explozie de radiații care adesea este mai strălucitoare decât o întreagă galaxie, înainte de a dispărea după câteva săptămâni sau luni. De-a lungul acestui interval, o supernovă poate radia tot atâta energie cât ar putea emite Soarele pe toată durata sa de viață.Explozia elimină mare parte sau tot materialul unei stele cu o viteză de până la 30.000 km/s (o zecime din viteza luminii), declanșând propagarea unei unde de șoc în mediul interstelar înconjurător. Unda de șoc duce la răspândirea unui nor de gaz și praf denumit rămășiță de supernovă.
În medie, supernovele apar o dată la fiecare 50 de ani într-o galaxie de
dimensiunile Căii Lactee. Ele joacă un rol semnificativ în îmbogățirea mediului interstelar cu elemente de mase mari. Mai mult, undele de șoc propagate după explozie pot declanșa formarea de noi stele. Curiozități despre stele: Stelele rosii sunt, de fapt, cele mai reci. Suntem obisnuiti sa ne referim la lucruri care sunt fierbinti ca fiind rosii, iar pe cele reci sa le asociem cu nuante de albastru. De fapt, obiectele fierbinti isi schimba temperatura pe masura ce aceasta creste, iar rosul reprezinta cea mai joasa temperatura si este culoare stralucirii acestui obiect. Stelele sunt corpuri negre. Un corp negru este un obiect care absoarbe 100% din toata radiatia electromagnetica (lumina, unde radio, etc.). O imagine comuna este aceea a unui cuptor de caramiz, cu interiorul vopsit negru si cu o deschidere micuta. Toata lumina este absorbita in interiorul acestui cuptor si nimic nu este reflectat in exterior. O stea absoarbe toata energia care o loveste, dar in acelasi timp, aceasta radiaza inapoi in spatiu, mult mai mult decat a absorbit, astfel, stelelele devin corpuri negere care radiaza cu brilantete. Un corp negru este si gaura neagra, dar ea nu radiaza inapoi pic de lumina. Nu exista stele verzi. Stelele emit un spectru (curcubeu) de culori, din care face parte si culoarea verde, dar ochiul uman rareori le combina in asa fel incat stralucirea obtinuta sa fie verde. O anumita culoare poate sa domine radiatia de lumina, dar in cazul stelelor, verdele este amestecat cu alte culori si in final, steaua apare alba. Culorile pe care le au stelele, in functie de temperaturile lor sunt rosu, oranj, galben, alb si albastru. Deci, din cate poate sa „spuna” ochiul uman, nu exista stele verzi. Întrebare: Este adevărat că toţi astronomii, începând cu cei vechi şi până la Kepler cel puţin au fost şi astrologi?
Răspuns: Cu siguranţă că da. De altfel motivul cunoaşterii în detaliu a mişcărilor şi
poziţiilor corpurilor cereşti a fost tocmai acela al astrologiei. Mulţi dintre „astronomii” celebri, cum au fost Tycho Brache sau Kepler, erau de fapt astrologi profesionişti. Chiar şi vestitul Copernic a avut în vedere în principal aceste preocupări.
Întrebare: Biserica recunoaşte existenţa zodiilor, astrologia?
Răspuns: Bineînţeles. În Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin se găseşte o
descriere sumară a zodiilor şi planetelor, conform astronomiei tradiţionale. Dar, atenţie! Biserica a condamnat astrologia, în sensul horoscopului, al ghicirii, fie a sorţii, fie a caracterului cuiva. Singurele aspecte demne de a fi luate în seamă din astrologie, potrivit Părinţilor, sunt cele legate de semnele vremurilor: mişcările soarelui (în special echinocţiul de primăvară), ale lunii (mai ales fazele ei), şi alte semne cereşti, utile agriculturii şi navigaţiei.