Componente structurale a

sistemului nervos central

Ponomari Dorina,
dr., lect. univ.
Subiecte:
• Neuronul, structura și funționalitatea.
• Structura și funcționalitatea creierului.
• Structura și funcționalitatea măduvei spinării.
 1. Neuronul, structura și funționalitatea.
• Unitatea de bază a SN este neuronul, o celulă specializată care transmite impulsuri neuronale (mesaje)
altor neuroni, glande sau mușchi. Neuronii dețin secretul funcționării creierului și sunt responsabili
pentru existența conștiinței. Neuronii răspund la stimuli, transportă semnale și procesează informație.
Aceste trei sarcini fac posibilă existența proceselor psihice. În SN se găsesc neuroni dispuși în serii
longitudinale sau în legături de tip serial. Aranjamentul serial formează două tipuri de circuite: reflex
(transportă impulsuri care conduc la un răspuns involuntar la un stimul; de exemplu, reflexul rotulian) și
de releu (circuitul somatic aferent general, care transportă impulsuri de la o parte la alta a SN, cum este,
de exemplu, transmiterea informației senzoriale la creier și formarea senzației).

• Circuitele reflexe se pot suprapune cu părți ale circuitelor somatice aferente. Semnalele ce sosesc către
SNC sunt numite aferente, iar cele care pleacă de la SNC către mușchi și organele efectoare se numesc
eferente.
• Neuronii sunt celule care acționează ca unității de transmitere a informației în interiorul SN, deși au
multe caracteristici în comun cu alte celule din corp, prezintă și caracteristici speciale care le permit să
îndeplinească sarcina de transmitere a informației.

• După funcția lor generală, neuronii se împart în neuroni senzitivi (transmit impulsurile nervoase de la
receptori la SNC), neuroni motori (transmit semnalele eferente de la SNC la mușchi și glande) și neuroni
de asociație sau intercalari (primesc semnalele de la neuronii senzitivi și le transmit altor neuroni). Deși
variază considerabil ca formă și mărime, ei au caracteristici comune. Un neuron tipic este format din
corp celular (soma) și procesele protoplasmatice (dendrite și un axon).

• Corpul celular este centrul metabolic al neuronului și conține nucleul și citoplasma. În SNC, un grup
format din mai multe corpuri celulare se numește nucleu, iar în SNP – ganglion.

• Nucleul este cel mai important element al neuronului, dar, după completa dezvoltare a SN, acesta, din
păcate, nu suferă mitoze – nu se poate reproduce. Nucleul conține nucleoplasma, un pigment numit
cromatină, un nucleol proeminent și, doar la femeie, un satelit nucleolar.
În funcție de procesele protoplasmatice, neuronii pot fi:

a) unipolari: conțin doar axonul, fără dendrite și se găsesc aproape numai în ganglionii spinali și pe post de
receptori în piele;

b) bipolari: prezintă un axon și o dendrită și sunt dispuși numai la nivelul căilor auditive, vestibulare și vizuale;

c) multipolari: toate celelalte celule din SN sunt multipolare și prezintă de la una la 20 de dendrite (fiecare
putând avea mai multe ramuri) și un axon.
• Citoplasma conține organitele celulare obișnuite: mitocondriile, aparatul Golgi, lizozomii, reticulul
endoplasmatic și corpusculi Nissl. Dendritele sunt scurte și transportă impulsul nervos către corpul
celular. Axonii nu conțin corpusculi Nissl, variază în lungime de la micrometri la metri și transportă
impulsuri nervoase de la soma către periferie. Axonii sunt singurele componente ale neuronilor care se
pot regenera, dar aceasta numai în SNP, în SNC nici măcar acestia neavând posibilitatea de regenerare.
• În interiorul unui axon sunt prezente două tipuri de fluxuri de lichide (axoplasmice): fluxul axoplasmic
anterograd (de la soma la periferie) și fluxul axoplasmic retrograd (de la periferie către soma).
Transportul axoplasmic anterograd este vital pentru creșterea axonului în cursul dezvoltării, pentru
menținerea structurii axonale și pentru sinteza și eliberarea neurotransmițătorilor.
• Transportul axoplasmic retrograd are importanță clinică, fiind calea pe care intră toxinele și virușii în
SNC. La capătul unui axon se găsesc niște terminații, numite și butoni terminali, prin intermediul cărora
se realizează sinapsa cu următorul neuron, cu un mușchi sau cu o glandă.
• Un nerv este un fascicul format din axoni lungi care aparțin mai multor sute de neuroni. Un singur nerv
poate conține atât axoni ai neuronilor senzitivi, cât și neuroni ai neuronilor motori. Mielina este o
substanță grasă, de culoare albă (un fosfolipid) care acoperă axonii unor anumiți neuroni pe care îi
izolează electric, crescând astfel viteza de transmitere a impulsului nervos. Mielina este dispusă de-a
lungul unui axon sub forma mai multor straturi – cu cât mai multe, cu atât mai bine. Nu este un produs
al celulelor nervoase, ci al unor celule de susținere (oligodendrocite în SNC).
• Sinapsa este joncțiunea, legătura dintre un buton terminal și un alt neuron (la nivelul corpului celular, al
dendritelor sau al altui axon), celulă musculară sau glandulară. Un fapt important este că între butonul
terminal și următoarea celulă nervoasă 1 există un mic spațiu numit fantă sinaptică. Când un impuls
neuronal coboară prin axon și ajunge la butonii terminali, acesta declanșează secreția unui
neurotransmițător, o substanță chimică eliberată în fanta sinaptică cu rolul de a stimula sau inhiba
următorul neuron. Sinapsele pot fi chimice (transferul se face prin intermediul neurotransmițătorilor) sau
electrice (cu ajutorul unor canale apoase deschise care conduc impulsul electric). Majoritatea sinapselor
sunt chimice. Procesele psihice sunt, practic, rezultatul sinapselor.

• Polarizarea este principiul fiziologic al sinapsei care face ca direcția impulsului să fie întotdeauna de la
axon către următorul neuron. Fiecare impuls poate fi: blocat, transformat în impulsuri repetitive sau
integrat alături de impulsurile provenite de la alți neuroni.
2. Structura și funcționalitatea creierului.
• Creierul este compus din 2 emisfere cerebrale (cele mai mari structuri), cerebel (localizat posterior de
emisferele cerebrale) și trunchiul cerebral (situate anterior de cerebel și postero-inferior de emisferele
cerebrale).
• Glanda pituitara, care secreta o parte importanta de hormonii în circulația sanguina, este localizata la
nivelul bazei creierului, chiar sub nervii optici care au rol in controlul vederii. Creierul este acoperit de
un înveliș dur – numit duramater, protejata la rândul sau spre exterior de oasele craniului.
• Emisferele cerebrale sunt compuse din 4 lobii:

-frontal
-temporal
-parietal
-occipital
• Telencefal – creierul anterior (emisferele);
• Diencefal – creierul intermediar (Este situat in prelungirea trunchiului cerebral, sub emisferele cerebrale. Este
formatdin 5 mase de substanta nervoasa: talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus si hipotalamus. Functii:
Diencefalul îndeplinește 2 funcții: statie de releu pe traseul cailor senzitive sisenzoriale; centrul de integrare
pentru funcțiile vegetative. Intreaga sa activitate este coordonata de cortexul cerebral);
• Mezencefal – creierul mijlociu

(conexiunea între trunchi, cerebel și diencefal);

• Mielencefal – bulbul rahidian;
• Metencefal – creierul posterior

(punte, cerebel).
• Lobii frontali
Au rol într-o varietate de funcții incluzând: Personalitate, comportament și aptitudini sociale; Emoții și
dispoziție; Raționament și luarea deciziilor; Inițiativa și planificare; Memorie; Mișcare; Miros; Vorbire
•  Lobii temporali
Au importanta pentru: Vorbire și înțelegerea cuvintelor; Memorie; Auz; Emoții;
•  Lobii parietali
Localizați posterior de lobii frontalii au rol în: Sensibilitatea tactila, termica și dureroasa (termo-algica);
Integrarea multiplelor informații senzoriale; Face posibil ca o persoana să realizeze diferența între
dreapta și stânga; Calcule; Citit și scris.
•  Lobii occipitali
Situați în porțiunea posterioara a creierului și sunt principalele zone ale creierului responsabile de vedere.
• Cerebelul
Localizat sub lobii occipitali este o importanta structura pentru: Echilibru; Vorbire; Controlul mişcărilor
(coordonare); Mers.
•  Trunchiul cerebral
Structura care realizează conexiunea dintre creier și măduva spinării si are un rol critic pentru: Respirația
(automata, involuntara); Bătăile cordului ( inimii); Tensiunea arteriala; Înghițire; Mișcarea ochilor; Mers
 3. Structura și funcționalitatea măduvei spinării.
• Măduva spinării este situata în canalul vertebral, rezultat prin suprapunerea găurilor vertebrale și este
legată de periferie prin intermediul nervilor spinali cu cele doua rădăcini - rădăcina anterioară, care
transmite exclusiv impulsuri motorii și rădăcina posterioara care transmite impulsuri exclusiv senzitive.

• Măduva spinării aparține de sistemul nervos central și este structura care conectează creierul cu restul
corpului; nervii, care apar din măduva spinării și sunt revărsați prin deschideri mici situate între vertebre
(foramina), se conectează cu anumite părți ale corpului. Tocmai datorită acestui fapt, deteriorarea
măduvei spinării poate duce la paralizia anumitor părți ale corpului.
• Controlul impulsurilor transmise prin rădăcina anterioara se face de către motoneuronii spinali din
coarnele anterioare, care la rândul lor se afla sub controlul etajelor superioare ale nevraxului. Se vorbește
de un control direct exercitat de centrii nervoși superiori asupra motoneuronilor alfa si de un control
indirect exercitat asupra motoneuronilor gama, cei din urma cu rol în contracția fibrelor intrafusale dar
conducând in final, datorita buclei gama, la excitația motoneuronilor alfa. Prin urmare controlul indirect
se răsfrânge tot asupra motoneuronilor alfa.

• Nervii din zona cervicală și cerebrali sunt conectați cu partea superioară a pieptului și cu brațele. Cei din
zona toracică inervează pieptul și abdomenul. Cei din partea inferioară a spatelui sunt direcționați în
schimb către intestin, vezică și picioare. Luate împreună, toate aceste fibre nervoase coordonează și
controlează diferitele părți ale corpului, organele și mușchii din organism.

• În plus, nervii poartă și semnale electrice de la periferia nervurilor corpului în creier. Acest lucru ne
permite să simțim senzații diferite, de la căldură la durere. Chiar și afectarea nervilor poate declanșa
senzații, cum ar fi durere, furnicături sau chiar amorțeală, în funcție de zona fluxului.
• Comanda motorie de la nivelul cortexului motor pleacă prin căile piramidale si extrapiramidale.

a) Căile piramidale răspund de motricitatea voluntara exercitând-și comanda în mod special la

musculatura distală a membrelor. Originea acestor cai este în aria motorie 4 (in cea mai mare parte), dar
și în zonele motorii învecinate. Aceste căi se încrucișează sau nu la nivelul piramidelor bulbare (căi
piramidale directe și încrucișate) și se distribuie motoneuronilor medulari din coarnele anterioare
medulare. Efectul exercitat de căile piramidale asupra motoneuronilor medulari poate fi activator direct,
intervenind în controlul contracției musculare voluntare, sau facilitator, intervenând în menținerea
tonusului postural (ca urmare a unei activități ritmice permanente a sistemului piramidal).
b) Căile extrapiramidale prezinta sinapse la diferite nivele ale nevraxului, realizând un circuit intre cortex,
zonele subcorticale și din nou cortex, dar și legătura cu cornul anterior medular. Rolul impulsurilor motorii
transmis de aceste căi este legat de motilitatea involuntară, de menținerea tonusului postural și de ajustare a
impulsurilor motorii comandate prin căile piramidale, controlând amplitudinea de mișcare și de stabilitate.
Pe traiectul lor aceste căi au ca relee motorii nucleii striați și nucleii mezencefalici.

Din punct de vedere al intervenției acestor căi asupra motoneuronilor medulari și implicit asupra
contractiei musculare se poate afirma ca prin sistemul extrapiramidal se intervine în comanda unor mișcări
ample, prin fixarea membrului respectiv pentru a putea realiza mișcarea voluntara comandata prin sistemul
piramidal. Cele doua sisteme acționează concomitent chiar în cadrul unei mișcări voluntare, în care primul
moment este realizarea unui anumit tonus postural, urmat de realizarea mișcării ce va fi rezultatul acțiunii
buclei gama, aflata sub controlul sistemului extrapiramidal.