PROBLEMA

COMPORTAMENTULUI
DEVIANT ÎN CONTEXTUL
DIZABILITĂȚILOR

Ponomari Dorina, dr., lector universitar

Catedra Psihopedagogie specială
SUBIECTE:
• definirea devianțelor comportamentale;
• abordarea biologică, psihologică, sociologică, juridică a
devianțelor comportamentale;
• abordarea psihopedagogică și logopedică a devianțelor
comportamentale;
• Până în prezent, nu există un punct de vedere unic cu privire la definirea conceptului de
comportament deviant și gradele de manifestare. Există diferite abordări pentru
determinarea unui comportament deviant.

• Comportamentul deviant este un sistem de acțiuni sau acțiuni particulare care contrazic
standardele legale sau morale acceptate în societate, un comportament care se abate de la
normele și standardele stabilite de societate, de drept, culturale, moralitate sau de sănătate
mintală, (V.V. Kovalev, I.S. Kon, V. G. Stepanov, D.I. Feldstein și etc.), precum și
comportamentul care nu răspunde așteptărilor sociale ale unei societăți date într-o anumită
perioadă de timp (N. Smelser, T. Shibutani).
Abordarea biologică presupune existența unor caracteristici fiziologice sau anatomice
nefavorabile ale corpului copilului care împiedică adaptarea sa socială:

• genetică, moștenită, pot fi cauzate o tulburare a dezvoltării mentale, a deficitelor de auz și

a vederii, anomalii corporale, lezări a SNC;

• psihofiziologice, asociate cu factori de altă natură, situații de conflict, poluări ale

mediului, surse noi de energie, care pot duce la diverse boli somatice, alergice, toxice;

• fiziologice, TL și C, neatractivitate externă, particularități constituțional-somatice, care

frecvent provoacă o atitudine negativă din partea celorlalți, ceea ce duce la o denaturare a
sistemului de relații interpersonale ale copilului cu cei din jur.
• Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală,
afectivă) – a unei persoane într-o anumită împrejurare.

• Prin această reacţie, organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de

stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.

• Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă 

situaţia sau contextul social la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări
şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelaţie atât cu specificul situaţiei,
cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale.
• Odată cu dezvoltarea procedeelor şi tehnicilor de înregistrare a reacţiilor organismelor au
fost descoperite şi urmărite nu numai reacţiile exteriorizate ale organismului dar şi
modificările interne ce ţin de procesele gândirii, de emoţii şi limbajul.

• Astfel, s-au distins două modalităţi de răspuns comportamental (Ciofu, 1974).

• a)    comportamentul aparent, care include reacţiile exteriorizate ale persoanei, observabile
direct, cum ar fi limbajul verbal sau mimic-gestual, mişcări ale membrelor sau corpului;

• b)    comportamentul inaparent, care include modificările interne, indirect decelabile, ce

însoţesc procesele gândirii, emoţiile, limbajul (modificările ritmului respirator, cardiac, a
secreţiei salivare, intensificarea activităţii glandelor sudoripare, a compoziţiei chimice şi
hormonale a sângelui, creşterea conductanţei electrice a pielii).
 Comportamentul deviant poate fi înţeles în două moduri:

• fie ca produs al incapacităţii funcţionale a individului, datorată unor deviaţii fiziologice

sau anormalităţii psihice;

• fie ca rezultat al unui comportament perfect normal (din punct de vedere al sănatății
somatice și psihice), dar incompatibil, cu standardele de normalitate de grupuri.
Observaţiile ştiinţifice propun o interpretare diferenţiată a abaterilor de la normele sociale:

• comportament deviant – se referă la abaterile de la normele sociale;

• comportament aberant – se referă la aspectele medico-legale  psihiatrice sau

psihopatologice.

De cele mai multe ori când trebuie să explicăm semnificaţiile producerii unei infracţiuni,
motivaţia capătă coerenţă logică prin apelurile repetate la polaritatea normal – patologic.

Invariabil, dilema se concentrează în jurul întrebării: cât este normal şi cât este patologic
într-o infracţiune.
• Abordarea psihologică are în vedere comportamentul deviant în legătură cu un conflict
intrapersonal, distrugerea și autodistrugerea unei persoane, blocând creșterea personală, precum și
stări de defecte mentale, degenerare, demență și psihopatie. Cauza abaterilor în comportamentul și
dezvoltarea unui copil poate fi lipsa formării anumitor sisteme funcționale ale SNC care asigură
dezvoltarea funcțiilor mentale superioare (DMC, deficit de atenție, hiperactivitate).

• Abateri de acest fel sunt luate în considerare în cadrul neurologiei și neuropsihologiei. Cu toate
acestea, în multe cazuri, forme neobișnuite de comportament care diferă de la anumite norme
adoptate de majoritate sunt asociate cu particularități ale caracterului sau personalității.

• Abordarea socio-psihologică explică motivele care influențează apariția unui comportament

deviant: comportamentul deviant este rezultatul unei interacțiuni complexe a proceselor care apar
în societate și în mintea umană.
• Abordarea sociologică definește abaterea ca o abatere de la stereotipurile de comportament
general acceptate și mediate în societate; și distinge două tipuri de comportament deviant
de orientare creativă și distructivă. Comportamentul deviat de orientare distructivă este
comisia de către o persoană sau un grup de oameni de acțiuni sociale care se abat de la
așteptările și normele socioculturale care domină în societate și regulile general acceptate.
Drept urmare, această abordare identifică abaterea distructivă (asocială) doar cu un
comportament infracțional, pedepsit penal, interzis de lege și este doar o formă a acestui
tip de comportament deviant.
• Psihologia judiciară este interesată în primul rând  de ceea ce reprezintă devianţa în
materie de comportament. Devianţa reprezintă o abatere de la normele unui grup.
Comportamentul deviant  ca atare – semnifică deviaţiile în sens negativ, antivaloric,
de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici, comportament antisocial,
criminalitate sau infracţionalitate.
În 1938, T. Sellin şi R.K. Merton, doi cunoscuţi sociologi americani, fiind preocupaţi de
identificarea obiectului de studiu al sociocriminogenezei, ajung la două constatări, care ceva
mai târziu, vor fi catalogate drept primele tentative de formulare a noţiunii de
„comportament deviant”, aceste constatări se prezintă astfel:

• T. Sellin: comportamentul deviant reflectă ansamblul comportamentelor îndreptate

împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale;

• R.K. Merton: comportamentul deviant redă o reacţie normală a oamenilor normali plasaţi în
condiţii anormale.
• În aceste situaţii autorul unei infracţiuni este supus unei expertize medico-legale, activitate care apreciază starea psihică a
personalităţii deviante  prin precizarea diagnosticului şi excluderea simulării, stabileşte trăsăturile esenţiale ale personalităţii
expertizate şi poziţionează stadiul evolutiv în care se află tulburările comportamentale ale individului. În eventualitatea că
reliefarea trăsăturilor celui în cauză  prezintă forme de periculozitate socială sau de potenţă infracţională este obligatorie
instituirea unor măsuri de ordin medical, pedagogic sau social-juridic, toate acestea vizând protecţia sa socială şi corectarea
propriu-zisă.
-    comportamentul antisocial sau infracţional când se referă la aspectele judiciare, la abaterile şi încălcările normelor
juridice penale fiind definit ca totalitatea manifestărilor individuale şi sociale care se abat  de la prevederile normelor pe care
societatea le instituie şi a căror respectare  o impune tuturor membrilor săi.
• Gradul de periculozitate al unui comportament  antisocial depind în mare măsură, de caracterul  coercitiv sau dimpotrivă 
permisiv al normelor sociale.
• Sistemul penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă.
• Conform Codului Penal, infracţiunea este definită ca o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută
de legea penală.
• Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă – ce constă în încălcarea
unor norme codificate de către societate, manifestare cu conţinut antisocial, faţă de care se iau anumite atitudini, prin
aplicarea de sancţiuni penale.
Până în prezent, punctul de vedere potrivit căruia comportamentul deviant semnifică
anormalitate rămâne, în fond, imuabil, fiind susţinut de majoritatea cercetătorilor axaţi pe
problematica câmpului social. Câteva exemple, preluate din varii surse de specialitate :

• J. Maisonneuve: devianţa nu se referă la orice variaţie în conduite, ci la variaţii care se

situează în afara câmpului conduitelor tolerate în mod curent de grup pentru o normă sau
alta;

• V.T. Dragomirescu: comportamentul deviant se referă la abaterile de la normele și valorile

sociale;

• Ph. Besnard: comportamentul deviant este o transgresiune, identificată ca atare şi

sancţionată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat;
• P. Popescu-Neveanu: comportamentul deviant desemnează abaterea de la normele acceptate în
interiorul unui grup sau al unei societăţi, putând conduce la conflicte între individul care încalcă
aceste norme şi grupul sau societatea respectivă;

• J. Selosse: comp. deviant se raportează la indivizii care nu respectă normele, încălcându-le;

• A. Neculau: comportamentul deviant redă o situaţie de abatere de la normele unui grup, faţă de care
se încalcă sistemul de reguli şi consemne, atitudini şi aspiraţii;

• G. Ferréol: devianţa simbolizează comportamente (individuale sau colective) care, îndepărtându-se

de normă, creează disfuncţii şi atrag o sancţiune;

• M. Cusson: devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă
drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească
din partea lor reprobare şi sancţiuni.
Abordarea psihopedagogică și logopedică a devianțelor comportamentale –
comportamentele deviante pot fi simptoame a diverselor dizabilități care
perturbă dezvoltarea copilului și activitățile corecțional-dezvoltative, astfel
apar următoarele sarcini:
• evaluarea particularităților comportamentale a persoanelor cu dizabilități;
• asistența psihopedagogică și logopedică în vederea diminuării manifestărilor
comportamentului deviant;
• preîntâmpinarea devianțelor comportamentale persoanelor grupului de risc.