Etică și Integritate Academică

Concepte și distincții fundamentale

Curs 1.
 Noţiuni generale ale conceptului de etică
Studiul problematicii ”Eticii și Integrității” Academice, provine din suprapunerea parțială a problemelor de
care ne lovim în mod curent, în analiza funcție de domeniul sau studiul dezvoltat, de forma sau
intensitatea analizei (cercetare de laborator, cercetare pe subiecți vii/ cazuri, cercetare
fundamentară/teoretică), alcătuind un instrument/model util dar incomplet.
Analiza și evaluarea unei competențe/comportament, din punct de vedere etic, presupune familiarizarea
minimală a unui set de concepte și instrumente argumentate pe baza:
* mecanismele instituționale în domeniul managementului eticii - sunt comune pentru toți;
* argumentele morale împotriva plagiatului rămân aceleași - chiar dacă regulile de citare (tehnicile) pot
fi diferite;
* hărțuirea este respingătoare și când aceasta este întâlnită (se întâmplă) într-un mediu superior
(civilizat) sau când se identifică într-un spațiu lucrativ sau productiv. Cazuistica poate varia, dar
caracteristicile structurale ale situațiilor se suprapun de cele mai multe ori.
Etica este interesantă atunci când:
- se pun în joc intuițiile morale sau valori diferite, și
- când ne confruntăm cu dileme în care decizia nu este evidentă, iar dezacordul este rezonabil.
Etica (din greacă = datină, obicei) – este una din principalele ramuri ale filosofiei, ea se ocupă cu
cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări precum:
- ce este bine/rău?
- cum trebuie să ne comportăm?
Immanuel Kant susține că etica se fondează în împrejurul răspunsului la întrebarea ”ce trebuie să fac?”.
Când spune acestea, el pleacă de la premisa crasă că există o etică veritabilă, universal acceptată.
Întrebarea eticii nu a fost pe atât de corect formulată de Kant, ea fiind nu “Ce pot să știu despre ce
trebuie să fac?”.
Ca denumire a unei discipline filosofice conceptul de "etică" a fost prima dată folosit de Aristotel. Prin acesta
Aristotel intenționa să denumească ansamblul de obiceiuri și tradiții omenești. Important de reținut
este că etica fusese deja mutată în centrul discuțiilor filosofice o dată cu apariția lui Socrate.
Integritate – însușirea de a fi integru, de a fi sau de a rămâne intact, indivizibil, întreg, cinstit, incoruptibil.
Integritate = probitate (cinste, onestitate, respect, stimă, considerație, prețuire). Principiu de bază al
dreptului internațional potrivit căruia fiecare stat are dreptul să-și exercite deplin și nestingherit
suveranitatea asupra teritoriului său. Întregime morală, onestitate perfectă: integritatea unui funcționar.
În rezolvarea/explicitarea problemelor legate de etică, dilemele și întrebările deschise generează dezbateri și
prilejuiesc reflecții. Sentințele tind să ucidă discuția și să prilejuiască mai curând reacții de respingere
vehementă sau îmbrățișare profundă a verdictului. În comunitățile profesionale și în societate se
impune astfel dialogul – să vorbim mai mult uni cu alții și mai puțin uni la alții sau chiar uni despre alții –
direcția corectă pentru dezvoltarea unei atitudini morale.

De ce oamenii fac uneori acțiuni imorale?

 
Uneori, răspunsul poate fi dat de lipsa cunoștințelor – nu știu că, prin acțiunea lor încalcă o regulă, un
principiu, o cerință morală.
Deficitul de moralitate nu este generat (de cele mai multe ori) de lipsa cunoștinței sau a informației.
Prejudiciu ar fi astfel rezolvat prin accesarea informației. Situația cel mai des întâlnită este identificat
prin interes.
Cel mai adesea, atunci când oamenii reali nu fac ceea ce trebuie din punct de vedere moral, este datorat
lipsei motivației și nu numai a lipsei cunoașterii. Chiar dacă nu internalizează norma, este conștient că
încalcă (morala/legea) prin acțiunea sa.
Hoțul fură deși știe că nu este moral.
Un șofer beat conduce deși știe că încalcă legea.
Un copil se opune educației fiindcă-i este comod acum, deși conștientizează că-i va fi mai greu ulterior.
Akrasia (slăbiciunea voinței) – caracteristica ființelor umane care produc deficit tipic de moralitate.
Organizațiile academice și instituțiile, ca și subiecții de interacțiune umană, nu sunt imune la
comportament imoral. În măsura în care sunt populate de ființe umane, akrasia este o posibilitate
mai mult decât plauzibilă.
Astfel, etica academică identifică intersecția rezultată din aplicarea instrumentelor specifice a:
- eticii profesionale;
- eticii cercetării și managementului;
- eticii și integrității organizațiilor la zona vieții academice.
Sintagma ”etică academică” este adesea folosită pentru a identifica două lucruri diferite:
- un domeniu de cercetare, cu toate caracteristicile atașate (publicații, reviste, conferințe, proiecte
de cercetare), și
- o mișcare mai generală, care își propune să crească gradul de atenție pentru cerințele etice și de
internalizare a lor în viața academică.

Moral, imoral, non-moral

 
Conceptul de Moral (din latină moralitas, moralis, sau franceză morall) – caracterizează noțiunea de
maniere, caracter, comportament adecvat. Este o percepție a comportamentului care diferențiază
intențiile, deciziile și acțiunile între cele bune (sau corecte) și rele (sau greșite). Un cod moral e un
sistem de moralitate, bazat pe o anumită filozofie, religie sau cultură. Morala este o ramură a eticii,
disciplină a filozofiei.
Moral, - care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate. Un concept etic, care este
conform cu morala, care este cinstit, bun, moralicesc. Conține o învățătură și/sau este moralizator. 
Morala, derivă din cuvântul latin care înseamnă obicei, se referă la obiceiuri, valori și comportamente
care sunt acceptate de un anumit grup. Mai poate desemna o concluzie (lecție) înțeleasă dintr-o
poveste sau experiență.
Moral, aparține psihicului, spiritului, intelectului, se face referință la psihic, spirit sau intelect, spiritual,
intelectual. Caracterizează ansamblul facultăților sufletești și spirituale.
- stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a
suporta pericolele, oboseala, dificultățile. Curaj, tărie sufletească.
 
Trăsături ale moralului:
1. Care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei
2. Care aparține moralei
3. Care se referă la morală
4. Care provine de la morală
5. Care moralizează
6. Care aparține psihicului, spiritului, intelectului sau caracterului
7. Care se referă la psihic, la spirit, la intelect sau la caracter
8. Calitate de a fi moral
9. Ansamblu al facultăților sufletești
10. Stare, dispoziție sufletească
11. Curaj, tărie sufletească
Principii etice recunoscute ca atare de specialişti, în funcţie de nevoi:
1. Principiul respectului autonomiei
2. Principiul binefacerii
3. Principiul nefacerii răului
4. Principiul dreptăţii
5. Principiul respectului demnităţii
6. Principiul vulnerabilităţii
7. Principiul publicităţii
8.  Principiul egalităţii
9. Principiul fericirii

Imoral - care este în contradicție cu principiile moralei; lipsit de integritate morală, fiind contrar moralei.
De fapt nemoral.
- este contrar moralei, contrar principiilor moralei, care calcă principiile moralei, care nu are nici un
principiu moral.
- ne-etic, nemoral, corupt.
- depravat, desfrânat, destrăbălat, dezmățat, stricat, curvar, preacurvar, preacurvitor.
Un bărbat imoral – un bărbat obscen. O femeie imorală - o femeie depravată.
 non-moral – fără legătură cu morala; neavând nici o legătură cu etica sau morala; neimplicând
considerații etice sau morale.
– care nu se încadrează sau nu există în sfera moralei sau eticii
– neavând nici o legătură cu moralitatea; nici moral nici imoral
– A dezvolta o problemă complet non-morală care a implicat numai judecăți cu privire la eficacitate.
 
În cadrul conceptului moral, apar alte două concepte care sunt, fiecare în felul său, antonime și care nu
trebuie confundate.
Unul este conceptul este cel cunoscut drept imoral - care se referă la tot acel comportament sau la
persoana care, in mod deliberat, încalcă (violează), o anume moralitate sau vreo socială morală. Când
se spune că o persoană acționează imoral, înseamnă că el acționează incorect, producând rău
(producând pagubă).
Celălalt conceptul, de amoral (sau de amoralitate) - se referă la o postură în care persoanele sunt
considerate ca lipsite de moralitate, și prin urmare care nu au capacitatea de a percepe că actele sau
faptele lor sunt rele sau bune, corecte sau incorecte. Cea mai mare apărare a amoralității o manifestă
taoismul, în cadrul căruia se consideră că moralitatea  corupe ființa umană, constrângând-o să facă
lucruri bune atunci când nu este preparată pentru asta și interzicându-i să facă lucruri rele atunci când
ar fi trebuit să experimenteze spre a-si da seama de repercusiunile actelor (acțiunilor) sale.
Tot ce este moral implică forțarea naturii ființei umane și este fructul neîncrederii și fricii față de ceilalți, a
ceea ce ar putea face dacă nu ar fi supuși strictei guvernări ale unor legi care să le controleze
(conducă, călăuzească).
Ființa umană este o ființă morală, deoarece are capacitatea de a alege atunci (in momentul) când
acționează, este responsabilă pentru acțiunile sale și este capabilă să evalueze consecințele care
derivă din ele.
Conștiința morală se manifestă în întrebarea: Ce trebuie să fac? Pentru a-si răspunde, omul trebuie să
reflecteze (să cântărească) asupra a ce este bine să facă și a ceea ce este rău (păgubos) să facă.
Ceea ce o persoană consideră bun devine o valoare morală, iar normele morale dezvoltă și
protejează aceste valori. Normele și valorile nu au pentru ele nici un sens, deoarece nu au
capacitățile reflexive necesare. Cineva este imoral dacă nu respectă, standardele morale
ale comunității sale.
Spunem adesea că anumite bunuri, fapte, comportamente, intenții și chiar persoane sunt morale sau
imorale în funcție de rezultatul acceptat. Criteriile după care facem astfel de evaluări pot fi diferite
sau semnificativ diferite, în funcție de importanță și moment, fiind încadrate în trei mari categorii:
- acțiuni care contravin cerințelor moralității – imorale;
- acțiuni care realizează o cerință morală – moralmente dezirabile;
- acțiuni oarecum indiferente sau neutre din punct de vedere morală – acțiuni comune.
Unul din obiectivele tradiționale ale eticii este cel a identificării tipurilor de criterii în funcție de care
putem distinge între ceea ce este moral și ceea ce este imoral, moralmente corect și incorect în
cazul acțiunilor pe cere le întreprindem, ca membrii ai comunității.

Principii, valori și reguli morale

 
1. Tratează umanitatea, atât în persoana ta cât și în persoana altora, întotdeauna la fel, în același
timp ca scop în sine, fără delimitări, și niciodată doar ca mijloc.
2. Libertatea este o valoare importantă a vieții academice.
3. Să nu furi.
 
Fiecare dintre aceste trei principii fundamentale ne comunică viziuni despre moralitate. Există diferențe
notabile între nivelurile de generalitate și cele de stringență ale cerințelor pe care le formulează.
În primul principiu, se evidențiază formula umanității a imperativului categoric, concept aparținând lui Kant,
fundament justificativ pentru ideea respectului demnității persoanelor, pe care mulți autori o consideră ca
stând la baza culturii morale europene moderne, fiind preluată în constituții, în legislații, în reglementări
comportamentale și/sau instituționale și menționată continuu în lucrări de etică.
Cel de-al doilea principiu face trimitere la valoarea libertate. Statului valorilor a fost intens dezbătut, ba chiar
se stabilește sub-diviziunea acestei, axiologia – care se ocupă de elucidarea conceptului de valoare.
Valorile morale reprezintă standarde ale binelui pe care îl asumăm, la nivel individual sau
comunitar/colectiv.
Al treilea enunț, reprezintă o regulă. Spre deosebire de principii, regulile morale tind să fie mult mai bine
specificate și să prevadă cu mai multă precizie, calea de urmat într-o situație dată.
 

Principii, valori și reguli morale

 

Putem afirma cert, că religia nu este același lucru cu moralitatea. Pentru mulți, etica se reduce la religie,
întrucât primii pași ai educației morale se bazează pe cunoașterea, învățarea, aprofundarea și
respectarea celor zece porunci biblice. E la îndemână să credem că religia reprezintă un sistem de reguli
etice. Întrucât diferitele confesiuni religioase, diferitele rituri susțin o serie de principii conforme
propriilor fundamente religioase, între etică și religie vor exista răspunsuri diferite la o serie majoră de
întrebări.
Nici moralitatea nu se identifică cu legalitatea. Este ușor să le confundăm întrucât ne așteptăm ca legile să fie
drepte și în conformitate cu valorile morale universale. Legile codifică și impun prin sancțiuni juridice (sau
restricții permisive) o serie de reguli considerate a fi esențiale pentru bunul mers al societății.
Sfera moralității este însă destul de largă/mare, iar reguli morale nu sunt menționate sau prinse în sistemul
legislativ decât în măsura în care aceste fapte generează prejudicii de natură financiară sau juridică.
(sclavia – imoral dar practicat; interzicerea drepturilor femeilor de a vota, de a practica anumite meserii).
 Normativ și descriptiv

Atributele de tipul ”bun” sau ”rău”, aplicate unei anumite persoane, sau unui anumit bun economic
(obiect), creează o evaluare făcută sub impulsul unei judecăți de valoare. Statutul lor este mai
complicat decât al unei propoziții prin care comunicăm prin simple stări de fapt (propoziții descriptive).
Prin simpla afirmație, părere, nu mai este la fel de clar ce trebuie să fac pentru a verifica afirmația sau a
putea contrazice. În susținerea argumentului, putem folosi standarde care să confere apreciere,
mulțumire sau încredere.
Relația dintre normativ și descriptiv ridică multe dificultăți și a fost intens și dezbătută în filozofia morală.
Astfel, s-a ajuns la concluzia la argumentarea că, propoziției de tip ”trebuie” (normative) nu pot deduse
doar utilizând (din) propoziții de tipul ”este” (descriptive). Ca să avem o evaluare ca și concluzie a unui
argument, trebuie să regăsim cel puțin o altă propoziție normativă printre premise, care să-i întărească
susținerea. Propozițiile (afirmațiile) factuale (care se referă la fapte, care prezintă numai faptele (fără a
le interpreta), oricât de complexe și de concludente ar fi, nu sunt suficiente pentru a deduce din ele
norme, nu susțin o poziție expresă sau o delimitare radicală între fapte și valori.
Chiar dacă nu se pot deriva logic normele din fapte, nu rezultă că între cele două domenii se realizează o
prăpastie de netrecut și că nu poate exista un alt fel de relație. Devine tot mai clar ce este mai
important să distingem între normativ și descriptiv dacă ne gândim la dezacordurile tipice dintre noi
(persoană) și sursa lor (obiect). Uneori certurile sau contradicțiile apar doar în mod aparent în
susținerea valorii morale.
O altă problemă legată de atribuirea valori morale, o reprezintă stabilirea noțiunii apreciative care țin de
normative ale eticii. Facem evaluări estetice, tehnice, logice și de comportament. Problema clarificării
relației acestora cu faptele, este una care nu privește exclusiv etica.
S-ar cuveni să se observe că se apelează la o paletă (serie) de mijloace pentru a semnaliza că ceea ce
comunicăm este doar o evaluare. Există o serie de ”semnale” strict lingvistice pe care le folosim, dar și o
serie de ”elemente suplimentare” în comunicare cu care reușim să transmitem aprobarea sau
dezaprobarea noastră morală.