Bizanțul și

Cruciadele
Coordonator: Asist. Univ. Dr. Alexandru PRELIPCEAN
Student: Bulai Ioan-Alexandru
Dinastia
Comnenilor
   Numele grec de Comneni, menționat în
izvoare pentru prima dată sub Vasile al
II-lea, provenea de la un sat situat nu
departe de Adrianopol. Mai
târziu, Comnenii au devenit mari
proprietari de pământuri în Asia Mică.
Primii trei Comneni au reușit să păstreze
tronul pentru un secol și să îl transmită
din tată în fiu.
Împăratul Alexios I (1081-
1118)
Prin domnia sa energică și pricepută, Alexios I (1081-1118) a
știut să protejeze Imperiul în fața pericolelor externe serioase
care, uneori, amenințau existența acestuia ca stat. Dar
succesiunea la tron a creat dificultăți. Cu mult înainte de
moartea sa, Alexios l-a numit pe fiul său, Ioan, moștenitor la
tronul imperial și a nemulțumit-o astfel pe fiica sa cea mare,
Ana, celebra autoare a operei istorice Alexiada.
Ana Comnena

Ana a urzit un complot complicat

pentru a-l îndepărta pe Ioan și a
forța recunoașterea ca moștenitor
la tron a soțului ei,
Nichifor Bryennios. Totuși, bătrânul
Alexios a rămas ferm în hotărârea
sa, iar după moartea lui, Ioan a fost
proclamat împărat.
Ioan al II-lea Comnenul
Imediat după ce a urcat pe tron, Ioan al II-lea (1118-1143) a
trebuit să treacă printr-o experiență neplăcută. A fost descoperit
un complot organizat împotriva lui, sub conducerea surorii sale
Ana, în care era implicată și mama lui. Conspirația a căzut, dar
Ioan îi trată pe conspiratori cu multă îngăduință, pedepsindu-i pe
majoritatea doar prin deposedarea de averi. Datorită înaltelor
sale calități morale, Ioan s-a bucurat de un respect general. El a
fost numit Caloioan (Caloyan), adică Ioan cel Bun (sau „cel
Frumos"). Inamic al luxului extravagant și al cheltuielilor excesive,
Ioan și-a pus amprenta asupra curții, care, sub domnia sa, a dus o
viață strictă și cumpătată. Nu au mai existat distracții, festivități,
cheltuieli enorme. Pe de altă parte, domnia acestui împărat
milostiv, calm și de o înaltă moralitate a fost dominată de
campanii militare.
Manuel I Comnenul
Fiul și succesorul său, Manuel I (1143-1180), s-a dovedit a fi total
diferit de Ioan. Noul împărat, un admirator convins al
Occidentului, care își alesese ca tip de ideal cavalerul occidental,
a schimbat imediat viața severă a curții impusă de tatăl său. 
 Manuel a fost căsătorit de două ori, de fiecare dată cu o prințesă
occidentală. Prima sa soție, Bertha de Sulzbach, al cărei nume a
fost schimbat în Bizanț în Irina, era cumnata regelui Germaniei,
Conrad al III-Iea. Cea de-a doua sa soție, Maria, era o
franțuzoaică de o rară frumusețe, fiica prințului Antiohiei.
 Întreaga domnie a lui Manuel a rost dominată de idealurile sale
occidentale, precum și de visul său iluzoriu de a restaura unitatea
de odinioară a Imperiului Roman.
Alexios al II-lea
Alexios al II-lea (1180-1183), fiul și succesorul lui Manuel,
avea 12 ani la moartea tatălui său. Mama sa, Maria de
Antiohia, a fost numită regentă, dar, practic, toată puterea a
trecut în mâinile preferatului regentei, Alexios Comnenul,
nepotul lui Manuel.
Andronic I Comnenul
 Andronic, nepot al lui Ioan al II-Iea și văr al lui Manuel I,
aparținea ramurii tinere a Comnenilor, care fusese
îndepărtată de la tron și care se remarcase printr-o energie
extraordinară, uneori greșit direcționată.
Andronic reprezenta „tipul perfect al bizantinului secolului al
XII-lea cu toate virtuțile și viciile sale", frumos, elegant și
spiritual, atlet și războinic, bine educat și fermecător, în
special pentru femeile care îl adorau, frivol și pasional, sceptic
și, la nevoie, ipocrit și sperjur, conspirator ambițios și
intrigant, teribil în ultimele sale zile prin ferocitatea sa.
Masacrul latin din 1182
“Populaţia a alergat la arme; din părţile Asiei tiranul şi-a trimis trupele şi
galerele sale au urmat răzbunarea naţională; şi rezistenţa neputincioasă a
străinilor nu a servit decât de a motiva şi redubla furia asasinilor. Nici vârsta,
nici sexul, nici legăturile de prietenie sau de sânge nu au putut salva victimele
consacrate urei, avariţiei şi fanatismului. Latinii au fost masacraţi pe străzi şi în
casele lor; cartierul lor a fost redus în cenuşă; s-au ars ecleziasticele în bisericile
lor şi bolnavii în spitalele lor. Se poate face o idee despre carnagiu prin actul de
clemenţă pe care l-a terminat: s-au vândut turcilor 4000 de creştini care au
supravieţuit proscripţiei generale. Preoţii şi călugării s-au arătat cei mai activi şi
cei mai îndârjiţi la distrugerea schismelor; cântau puternic un Te Deum atunci
când capul unui cardinal roman, legat al papei, a fost separat de corpul său,
legat de coada unui câine, şi tras, cu urlete feroce, pe străzile oraşului.”
Cruciadele
Epoca cruciadelor este una dintre cele mai importante din istoria lumii, mai ales din
punctul de vedere al istoriei economice și al culturii în general. Pentru o perioadă
îndelungată de timp, problema religioasă a împins în plan secund celelalte
aspecte ale acestei mișcări complexe și diverse. Firește, cruciadele sunt cea mai
importantă epocă din istoria războaielor dintre cele două lumi religioase, creștină
și islamică, războaie care au fost duse din secolul al VII-lea. Dar în această
evoluție nu au fost implicate doar motive religioase idealiste. Chiar la prima
cruciadă, care a scos cel mai mult în evidență idealurile mișcării cruciate de a
smulge Țara Sfântă din mâinile necredincioșilor, scopurile și interesele lumești
sunt deja evidente, existau două partide printre cruciați, unul al celor motivați
religios și celălalt al politicienilor. Cu fiecare nouă cruciadă, duhul lumesc se
simțea din ce în ce mai puternic: în cele din urmă, acest punct de vedere secular
a învins definitiv ideea inițială a mișcării, așa cum au demonstrat-o cucerirea
Constantinopolului și întemeierea Imperiului latin de către cruciații din 1204.
Bizanțul a jucat un rol atât de important în acea epocă, încât cunoașterea Imperiului
de Răsărit este necesară pentru înțelegerea completă a originii și evoluției
cruciadelor.