9.

RAZE X
A. PRODUCERE ŞI EMISIE
În anul 1895, savantul german Roentgen a
descoperit o radiaţie extrem de penetrantă. Pentru a
sublinia natura necunoscută a acestei radiaţii, la
momentul descoperirii, savantul a numit-o raze X.
Printr-o serie de experienţe s-a constatat că
această radiaţie este de natură electromagnetică, cu
lungimea de undă de ordinul 10-10 m. În prezent sunt
bine cunoscute nu numai natura, ci şi modul de
producere, proprietăţile, interacţiunea cu materia,
domeniile de utilizare, însă denumirea tradiţional a
rămas aceiaşi – raze X (R. X).
 Pentru a produce raze X trebuie ca
electronii puternic acceleraţi să bombardeze
un corp metalic.Schema de principiu a
dispozitivului de bază, utilizat în acest scop,
este reprezentată în Fig. 1.
 Electronii sunt emişi de filamentul catodului
încălzit de curentul Ic de câţiva amperi şi
acceleraţi spre anod de o diferenţă de potenţial
V de zeci de kV.

Deplasarea electronilor de la catod spre anod

corespunde unui curent de direcţie inversă, cu
intensitatea i de câţiva miliamperi, numit curent
anodic.Marimea acestui curent pentru tubul dat
depinde de temperatura filamentului şi de
diferenţa de potenţial .
Fig.2
 Dacă vom cerceta spectrul de emisie a unui
tub de raze X (Fig. 2), vom constata că el are
forma unui fond continuu, pe care sunt
suprapuse câteva maxime. Această compoziţie
dublă corespunde unui dublu mecanism de
producere: ionizant şi de frânare .
 Fig.3

Mecanismul de formare a RX de frânare

 Când un electron cu energia cinetică Ec trece
în apropierea unui nucleu, sub acţiunea forţei
de atracţie electrostatică, îşi schimbă direcţia şi
este frânat, dând naştere unui foton de RX.
Energia acestui foton:
h  E c  E c '

În dependenţă de distanţa traectoriei

electronilor de la nucleu (care poate fi oricare)
energia fotonilor de frânare variază de la 0
până la Emax ( când toată energia cinetică a
electronului incident este comunicată fotonului
de RX), formând un spectru continuu.
 –Radiaţie X caracteristică
Când electronii puternic acceleraţi (de o
tensiune V31800 volţi) pătrund în atomii
anodului, ei pot smulge electroni de pe nivelele
profunde. De exemplu dacă un electron
incident are o energie cinetică mai mare decât
energia de ionizare a unui electron de pe
pătura K, ultimul va fi expulzat. Atomul
respectiv devenind excitat va reorganiza
aranjarea electronilor. Când un electron de pe
pătura L va ocupa locul liber de pe pătura K ,
se va emite un foton hν de RX.
 M

Fig.4

M L K

h ka  WL  WK

h k  WML  WK
 Radiaţia X formată, în rezultatul acestui
mecanism, are spectru de linii, caracteristic
atomilor anodului, de unde denumirea – raze X
caracteristice (Fig. 2)
Razele X caracteristice sunt utilizate în
domeniul ştiinţific (cristalografie).
Fig.5
B. METODE DE DIFRACŢIE CU RAZE X
În primii ani ai seculului trecut au fost
întreprinse multe încercări de a determina
lungimea de undă a RX ,însă rezultatele au
fost negative, până când pe fizicianul german
Max Laue nu l-a sugerat ideea de a folosi în
calitate de reţea de difracţie aranjarea
periodică a straturilor de atomi în cristale.
În 1912 Laue a reuşit să primească tabloul de
difracţie a razelor X pe cristalul de calcit, şi să
determine lungimea de undă a radiaţiei X.
 Difracţia razelor X schematic este
reprezentată în figura 6, unde prin puncte este
aratată distribuţia ordonată a atomilor, într-o
reţea cristalină simplă.

Fig.6
 d- distanţa dintre straturi (constanta reţelei).
Se precaută două raze defragheate sub
unghiul θ, în raport cu direcţia fluxului incident,
diferenţa de drum al cărora este dsinθ. Din
acest motiv pe placa fotografică, stabilită la o
anumită distanţă de la cristal, se va înregistra
tabloul de interferenţă al acestor două raze.
Interferenţa va fi constructivă, când diferenţa
de drum conţine un număr întreg de lungimi
de undă:

d sin   n (10)
 Deoarece cristalul este un sistem atomic
tridimensional,numărul direcţiilor în spaţiu care
corespunde interferenţei constructive este
foarte limitat. În rezultat difracţia pe cristal
formează un ansamblu de pete luminoase pe
un fond întunecat.
Acest tablou de difracţie se numeşte
lauegramă. Daca distanţa dintre planele
atomice în cristal d este cunoscută, măsurând
distanţele dintre petele lauegramei, se poate
determina lungimea de undă a radiaţiei
incidente.
 Practic, mai frecvent, este folosită metoda
inversă: cu ajutorul difracţiei razelor X, cu
lungimea de unda cunoscută, se determină
dimensiunile si structura reţelei spaţiale a
cristalului.
Din evaluarea exactă a unui număr suficient
de valori d pot fi descifrate şi structurile spaţiale
a diferitor macromolecule biologice, cum ar fi
acizii nucleici, proteinele etc. Tot prin această
metodă s-a stabilit structura triunghiulară a
moleculelor de apă şi structura stratului bilipidic
din membranele celulare.
 Există mai multe metode experimentale, în
general grupate în două categorii de tehnici:
- metode cu cristal turnat;
- metode cu pulberi.
În cazul metodelor cu cristal turnat , cristalul
se plasează astfel încât una din axele lui
principale să fie perpendiculară pe direcţia
fasciculului incident de raze X. Prin rotirea
cristalului în jurul acestei axe, razele care cad
succesiv pe toate feţele sale vor determina
apariţia unor maxime de difracţie (Fig. 7).
Maximele de difracţie apar pe placa
fotografică sub formă de puncte, tabloul fiind
numit difractogramă sau lauegramă.
 Fig.7

Schema metodei cu Lauegrama cristalului

cristal turnat de NaCl
 În metoda pulberilor (Fig. 8) substanţa
cristalizată,sub formă de pulbere,se plasează în
calea razelor X. Întreaga probă se roteşte în
aşa fel, încât policristalele din pulbere să ia
toate orientările posibile faţă de fasciculul
incident. Fasciculul dispersat va forma diferite
conuri a căror axă este paralelă cu direcţia
fasciculului incident. Dacă se plasează o placă
fotografică perpendicular pe direcţia fasciculului
incident, maximele de difracţie vor avea
aspectul unor cercuri concentrice.
 Fig.8

a b
Metoda cu pulberi Refractograma
policristalelor de Al