Luceafărul

De Mihai Eminescu

Izvoarele filozofice ale

poemului filozofic
 Dragostea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850
-15 iunie 1889) pentru folclorul naţional a fost
profundă şi constantă, poetul simţindu-şi rădăcinile
spirituale adânc înfipte în sufletul neamului
românesc, după cum mărturisea el însuşi într-o
însemnare făcută pe marginea unui manuscris:
"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum
soarbe soarele un nour de aur din marea de amar".
 Eminescu a fost fascinat
de creaţiile populare,
culegând doine, legende şi
basme care l-au inspirat şi
i-au influenţat întreaga
creaţie. Basmele culese au
fost prelucrate şi
versificate, uneori
modificate atât în
conţinut, cât şi în
semnificaţii, adaptându-le
universului său poetic.
 Din cartea folcloristului
german Richard Kunisch,
cuprinzând şi basme populare
româneşti, culese de acesta din
Muntenia, Eminescu a fost
impresionat de "Fata în grădina
de aur" şi de "Fecioara fără
corp", pe care le-a versificat şi
le-a înnobilat cu idei filozofice în
două poeme de referinţă:
"Luceafărul" şi "Miron şi
frumoasa fără corp".
 Izvoare folclorice
Poemul "Luceafărul" are ca sursă
principală de inspiraţie basmul
popular românesc "Fata în grădina
de aur", cules de germanul Richard
Kunisch într-o peregrinare a sa prin
Oltenia. Eminescu ia cunoştinţă de
acest basm din cartea de călătorie
a folcloristului german, încă din
timpul studenţiei sale la Berlin, îl
versifică între anii 1870-1872,
păstrândul în manuscris.
 Mai târziu, poetul
creează cinci variante
succesive ale basmului,
între 1880 şi 1883, mai
întâi versificându-l şi
schimbându-i finalul, apoi,
îmbogăţindu-l cu idei
filozofice reflectând
condiţia geniului în lumea
superficială şi meschină,
transformându-l într-un
poem filozofic de unică
valoare ideatică şi
artistică.
 îndrăgostit de o pământeană, fată de împărat,
Zmeul merge la Creator să fie dezlegat de nemurire
şi să capete statut de om pentru a-şi putea împlini
iubirea. în acest răstimp, fata se îndrăgosteşte de un
pământean, Florin. întorcându-se, Zmeul îi vede
împreună şi, ca să se răzbune, prăvăleşte o stâncă
peste fata necredincioasă, Jăsându-i iubitul să
trăiască mai departe, chinuit şi neconsolat.
 De durere, Florin moare şi
el lângă stânca sub care
zăcea iubita lui. în prima
variantă versificată,
Eminescu modifică
răzbunarea Zmeului, acesta
căpătând detaşarea
superioară specifică
geniului, transformând-o
într-un blestem: "Fiţi fericiţi
- cu glasu-i stins a spus -/
Atât de fericiţi, cât viaţa
toată/ Un chin s-aveţi: de-a
nu muri deodată".
 Mitul "Zburătorului" este
valorificat în primul tablou al
poemului "Luceafărul", prin
visul erotic al fetei de
împărat care, ajunsă la
vârsta dragostei, îşi
imaginează întruparea
tânărului în ipostază angelică
şi în ipostază demonică,
pentru a putea dialoga cu
acesta după legile
pământene.
Apariţia poemului şi interpretări:
A cincea variantă versificată a
basmului popular românesc "Fata
în grădina de aur" este definitivă,
constituind cea mai frumoasă
stilizare şi cea mai bogată în
simboluri reflectate de Eminescu
în poemul "Luceafărul": "în cadrul
de basm se înalţă expresia cea
mai desăvârşită a lirismului
erotic şi filozofic al lui
Eminescu", spunea Tudor Vianu.
 Lectura poemului "Luceafărul"
s-a făcut la "Junimea", înainte de
apariţia lui în Almanahul Societăţii
Academice Social-Literare
"România Jună" din Viena, în
aprilie 1883. în luna august a
aceluiaşi an, poemul a fost
reprodus în revista "Convorbiri
literare" şi în revista "Familia", iar
la sfârşitul anului a apărut în
prima şi singura ediţie antumă de
"Poezii" eminesciene, îngrijită de
Titu Maiorescu.
 "Luceafărul" este un poem filozofic, în
care tema romantică a condiţiei omului de
geniu capătă strălucire desăvârşită.
Eminescu însuşi consemna pe marginea
unui manuscris sursa de inspiraţie a
"Luceafărului" şi definirea geniului în lume:
"în descrierea unui voiaj în ţările române,
germanul Kunisch povesteşte legenda
«Luceafărului». Aceasta este povestea
[...], iar înţelesul alegoric ce i-am dat este
că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte
şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe
de altă parte, aici, pe pământ nici
e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil
de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are
nici noroc."
 Problema geniului este ilustrată de poet prin
prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit
căreia cunoaşterea lumii este accesibilă
numai omului superior, singurul capabil să
depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească
pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Spre
deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălţa
deasupra concreteţii vieţii, nu-şi poate depăşi
condiţia subiectivă.

Arthur Schopenhauer
 22 februarie 1788 -  21 septembrie 1860
 O altă interpretare a poemului "Luceafărul" aparţine
lui Tudor Vianu, care consideră că toate personajele
sunt "măşti lirice" ale poetului, adică eul liric s-a
imaginat pe sine în mai multe ipostaze: aceea de geniu -
întruchipat de Luceafăr şi Hyperion -, de bărbat
îndrăgostit – simbolizat e Cătălin -, de forţă universală -
în ipostaza impersonală a Demiurgului.

Titu Maiorescu
 15 februarie 1840- 18 iunie 1917
Nume:Udrea Ștefăniță Denis
Clasa: a XI a C
Liceul: Liceul Teoretic "Tudor Arghezi" Craiova
Profesor coordonator : Neagoe Loredana Emilia