Adaptarea la o nouă

cultură

Negrii Ioana Zina

Moldovan Maria Alexandra
 Adaptarea la noua cultură presupune în mod particular o serie de schimbări
majore, urmate de un interval de relativă stabilitate, de intrare în rutină şi
aşezare.
 Procesul de construcţie a unei noi identităţi este oarecum similar cu cel
parcurs de individ la ieşirea din adolescenţă şi intrarea în viaţa adultă (Schrauf
& Rubin, 1998).
 După unele studii, noua identitate este ancorată inclusiv lingvistic; de
exemplu, Marian & Neisser (1997) au arătat că memoria autobiografică a unor
studenţi bilingvi ruso-englezi, emigranţi în SUA, a fost activată diferenţiat, în
funcţie de contextul lingvistic: amorsele în limba rusă au dus la apariţia unor
amintiri mai timpurii, şi a unor evenimente petrecute în Rusia, iar cele în
limba engleză au amorsat amintiri mai târzii, corespunzătoare unor
evenimente petrecute în SUA.
 Studiind memoria autobiografică a unor adulţi (61-69 ani) de origine
hispanică, imigranţi în SUA între 20-35 ani, Schrauf & Rubin (1998) au
constatat o creştere a numărului amintirilor acestora din perioada în care a avut
loc emigrarea şi aşezarea/ ajustarea la noua cultură.
 Curba normală a reamintirii presupune ca intervalul 10-30 ani să fie cel critic
pentru actualizarea majorităţii informaţiilor de ordin autobiografic
(reminiscence bump). Dar, în cazul celor care au emigrat la 34-35 ani, un
număr mult mai mare de informaţii autobiografice corespund intervalului de
timp proxim stabilirii şi adaptării la noua cultură.
 Pornind de la un studiu al lui Lysgaard (1955) focalizat pe procesul de adaptare
la mediul SUA al unor bursieri norvegieni Fulbright, s-a conturat ideea că, după
o perioadă de entuziasm şi euforie, de trăire a „aventurii”, de „lună de miere”
cu noul mediu sociocultural, se instalează o criză de adaptare, cauzată de
dificultatea individului de a se integra în grupurile ţării-gazdă, şi de a stabili
relaţii personale intime, ceea ce duce la dezvoltarea unor sentimente de
singurătate şi „dor de casă”.
 Iniţial, a fost propusă sintagma „şoc cultural” (Oberg, 1960) pentru a descrie
contactul cultural dintre membrii unor culturi diferite, mai precis experienţele
unui „străin” la intrarea într-un nou mediu cultural.
 În ceea ce priveşte procesul adaptării culturale, Oberg (1960) sugerează că
acesta ar parcurge un traseu în formă de U, cu patru stadii distincte: „lună de
miere”, criză, rezolvarea crizei, şi ajustare propriu-zisă.
 După Bochner (2003), adaptarea la o nouă cultură este un proces dinamic,
care se desfăşoară la nivelul unor multiple dimensiuni:
 emoţională – presupune experienţierea unor emoţii negative, precum
confuzie, neajutorare, anxietate, „dor de casă”, „doliu”, stimă de sine
scăzută, dar şi a unor emoţii pozitive;
 comportamentală – implică prezenţa unor abilităţi sociale instrumentale (de
navigare în noul mediu – de ex., la cumpărături), de interacţiune (solicitare
de indicaţii), relaţionare (stabilirea unor relaţii de prietenie cu indivizi din
noua cultură) şi lingvistice;
 cognitivă – adaptarea este facilitată de prezenţa interesului pentru alte
culturi, a toleranţei faţă de diferenţele culturale, a atitudinii pozitive faţă de
un mediu cultural nou, nefamiliar.
 O problemă încă deschisă este cea a existenţei unei posibile perioade
sensibile pentru învăţarea culturală (Heine & Lehman, 2004).
 De exemplu, un studiu realizat de Minoura (1992) pe emigranţi japonezi
stabiliţi în SUA sugerează că un astfel de interval critic ar putea fi cel al
vârstei de 9-15 ani: persoanele născute în Japonia dar care au emigrat înainte
de 9 ani s-au dovedit a fi puternic americanizate şi distante faţă de
moştenirea culturală de origine; persoanele care au emigrat după 15 ani au
întâmpinat dificultăţi în îmbrăţişarea noii culturi, mai ales din punctul de
vedere al experienţei emoţionale.
 Doar cei care au emigrat în intervalul 9-15 ani s-au dovedit a-şi păstra
sensibilitatea culturală pentru ambele culturi.
 Dintre factorii individuali care prezic adaptarea culturală, Nevo & Chawarski (1997)
invocă inteligenţa practică, capacitatea de a rezolva probleme în viaţa de fiecare
zi.
 Victor Savicki et al. (2004) sugerează, pe baza Intercultural Adjustment Potential
Scale (Matsumoto et al., 2001), că dimensiunile cheie ar fi: capacitatea de
autoreglare emoţională – controlul impulsivităţii, al anxietăţii şi al furiei în faţa
unor experienţe din noua cultură, flexibilitatea - capacitatea de a genera noi
răspunsuri, noi moduri de a gândi despre experienţele din noua cultură, deschiderea
(openness) – căutarea unor noi experienţe, gândirea critică – capacitatea de a
reflecta asupra experienţelor trăite în noua cultură pentru a le putea înţelege.
 Alte studii invocă toleranţa la ambiguitate, autoeficacitatea, automonitorizarea,
asertivitatea, sau chiar dimensiuni temperamentale – extraversiune versus
neuroticism.
 Alţi factori care constrâng adaptarea cu succes sunt legaţi de cantitatea şi
calitatea relaţiilor cu ţara/cultura gazdă (Van Oudenhoven, Ward & Masgoret,
2006).
 Mai ales studiile realizate în cazul adaptării pe termen mediu la o nouă
cultură sugerează importanţa diferenţelor culturale percepute sau mai precis
a distanţei culturale – discrepanţa percepută între cultura de origine şi
cultura gazdă.
 Distanţa culturală percepută este amplificată de prezenţa unor seturi de
valori fundamentale diferite în cele două culturi.
 Reîntoarcerea în ţara de origine, în cazul celor care au petrecut o perioadă
semnificativă de timp într-o altă cultură (sojourners) se asociază cu un
spectru întreg de reacţii posibile.
 Dacă modelul propus de Gullahorn & Gullahorn (1963) postula cu necesitate
prezenţa unei perioade critice la întoarcerea acasă (modelul W), datele din
literatură indică faptul că unii indivizi pot să nu experienţieze nici un fel de
efect negativ al reîntoarcerii, în vreme ce în cazul altora problemele pot să se
menţină chiar timp de peste un an (anxietate, depresie, ostilitate, conflict de
identitate culturală, dificultăţi interpersonale, probleme profesionale sau
academice) şi ar necesita apelul la consiliere psihologică.
 Fontaine (1996) sugerează care ar putea fi cauzele instalării unui asftel de
„şoc al reîntoarcerii”. Pe de o parte, individul a acumulat noi experienţe, noi
abilităţi, o nouă înţelegere a lumii, şi a dobândit chiar, în unele cazuri, o
veritabilă nouă identitate.
 Pe de altă parte, viaţa de acasă nu a rămas pe loc, oamenii au crescut/au
îmbătrânit, o serie de evenimente importante s-au petrecut şi în vieţile lor.
Cei de acasă pot să nu fie interesaţi de experienţele celui care se reîntoarce,
pot să îl „taxeze” pe acesta drept snob, privilegiat, „răsfăţat”, sau pot să
aştepte ca el să „revină la normal” cât mai repede.
 Revenirea psihologică în ţara de origine se încheie abia atunci când este
rezolvată această „criză”, care, poate avea o amplitudine variabilă de la un
individ la altul.
Întrebare: Ați experimentat vreun efect
negativ al reîntoarcerii în țara de origine?