Infractiuni la regimul de navigatie

maritima si fluviala
Cursul nr. 3 - Infractiunea
 Într-o primă accepţiune infracţiunea se poate defini ca
fapta descrisă în legea penală, în partea specială a Codului
Penal sau în alte legi speciale.
Într-o altă accepţiune, infracţiunea reprezintă fapta omului
prin care se aduce atingere unor valori sociale.
Definiția infracțiunii este regăsită în art 15 al 1. Cod
penal :
Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală,
săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă
persoanei care a săvârșit-o.

Infracţiunea reprezintă unicul temei al răspunderii penale.

 Noul Cod penal a regândit instituția infracțiunii,
renunțând la vechea definiție, instituind una nouă.
Astfel, s-a renunțat la pericolul social ca una dintre
trăsăturile esențiale a infracțiunii, din definiția prevăzută
în Codul penal reieșind următoarele 4 trăsături esențiale
-Prevederea în legea penală ( tipicitatea )

-Vinovăția ( atitudinea psihică față de faptă )

-Antijuridicitatea ( fapta să nu fie una justificată )

-Imputabilitatea ( fapta să fie imputabilă făptuitorului)

 1. Prevederea faptei în legea penală
-TRĂSĂTURĂ ESENȚIALĂ A INFRACȚIUNII-
Această condiţie de existenţă a infracţiunii apare înscrisă în art. 1 al (1) Cod
Penal unde se statuează că „legea penală prevede care fapte constituie
infracţiuni”. Aşadar, în conformitate cu aceste dispoziţii, o faptă, oricât de
periculoasă ar fi pentru societate, devine infracţiune doar dacă este
prevăzută de legea penală.
Prevederea faptei în legea penală realizează modelul legal abstract (tip) în raport
cu care se verifică tipicitatea (concordanţa) faptelor concrete. În practică se
va proceda la o comparare a faptei concrete cu modelul abstract descris
în norma de incriminare; concordanța dintre fapta concretă și fapta
abstractă descrisă în norma de incriminare reprezintă caracterul de tipicitate.
Noţiunile de infracţiune şi faptă prevăzută de legea penală nu sunt identice.
O faptă prevăzută de legea penală nu este infracţiune decât dacă
prezintă şi celelalte trăsături esenţiale ale infracţiunii: săvârşirea cu
vinovăţie, caracterul nejustificat ( antijuridic ) şi imputabil.
Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, care este şi nejustificată poate duce la
aplicarea unor sancţiuni de drept penal ( măsuri de siguranţă, art. 107 alin. 2 NC.p. ),
chiar dacă nu îndeplineşte şi celelalte trăsături ale infracţiunii.
 2.Vinovăţia
-TRĂSĂTURĂ ESENȚIALĂ A INFRACȚIUNII-
Potrivit art. 15 cod penal, pentru ca o faptă să constituie
infracţiune nu este suficient să prezinte fie nejustificată,
imputabilă şi să corespundă unei norme de incriminare, ci se
impune ca aceasta să fie comisă cu vinovăţie, adica
subiectul să fi acţionat cu acea poziţie psihică de care legea
condiţionează săvârşirea infracţiunii.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului

faţă de faptă şi urmările sale periculoase
Factorii vinovăţiei :
a) intelectiv – deliberarea
b) volitiv – manifestarea de voinţă (acţiunea/inacţiunea)
între cei doi factori se impune a exista o concordanţă, în caz
contrar nu va exista vinovăţie
 Vinovăţie există când fapta este săvârşită cu intenţie, din culpă, sau cu
intenţie depăşită. ( art 16 Cod penal )
1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin
săvârşirea acelei fapte; ( intenţie directă )
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui. ( intenţie indirectă )

2. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei
că el nu se va produce; ( culpă cu prevedere )
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
( culpă simplă )

3. Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune ori

inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, datorită culpei
făptuitorului
 1. Intenţie directă există când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale (factorul intelectiv) urmărind
producerea lui prin săvârşirea acelei fapte ( factorul
volitiv )

Ceea ce este specific intenţiei directe este un anumit

caracter al voinţei rezultatului, aceasta fiind o voinţă
îndreptată spre o anumită finalitate.

Ex : Intenţie directă regăsită cu privire la

infracţiunea de omor există atunci când făptuitorul trage
la distanţă mică către capul victimei cu arma de foc .
 2. Intenţia indirectă se caracterizează prin faptul că
făptuitorul prevede (factorul intelectiv), şi deşi nu
urmăreşte producerea rezultatului, acceptă totuşi
eventualitatea producerii lui (factorul volitiv).

Ca modalitate a vinovăţiei, intenţia indirectă se

întâlneşte la infracţiuni care sunt susceptibile de cel puţin
două rezultate. Faţă de un rezultat făptuitorul acţionează
cu intenţie directă, urmărind producerea lui, iar faţă de cel
de-al doilea rezultat atitudinea lui este de indiferenţă, de
acceptare a posibilităţii producerii lui.

Ex : intenţie indirectă la infracţiunea de omor :

aruncarea unei persoane dintr-un tren aflat in miscare
 3.Culpa cu prevedere ( cunoscută sub numele de
usurinţă ) există atunci când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale însă nu îl acceptă considerând
fără temei că acesta nu se va produce.
Temeiurile pe care se bazează făptuitorul pot avea o
natură obiectivă sau o natură subiectivă, însă în toate
cazurile trebuie să aibă aptitudinea de a conferi
făptuitorului credinţa justă că rezultatul periculos nu se va
produce.
Dacă făptuitorul se întemeiază exclusiv pe hazard, nu se
pune problema unei culpe, ci în cauză va fi reţinută intenţia
indirectă în producerea rezultatului socialmente periculos.
Ex : conducătorul auto care, cunoscând defecţiunile
sistemului de frânare, are încredere în propriile abilităţi
conduce pe carosabil, producându-se un accident
datorită defecțiunilor cunoscute de acesta
4. Culpa simplă ( sau neglijenţa ) există când făptuitorul
nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea şi trebuia să
îl prevadă.

Obligaţia de prevedere se deduce de cele mai multe ori

din acte normative, iar posibilitatea de prevedere se
apreciază în concret faţă de personalitatea făptuitorului,
experienţa de viaţă, pregătirea profesională a acestuia etc .
Culpa simplă este singura formă de vinovăţie în care
făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale.

Ex : militarul aflat in timpul serviciului care lasă o

armă nesupravegheată lângă un grup de copii care o
folosesc.
 5. Intenţia
depăşită ( cunoscută sub numele de
praeterintenţie ), este acea formă de vinovăţie care
combină intenţia şi culpa şi intervine în situaţia în care o
faptă este săvârşită cu intenţie, dar se produce un
rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat, rezultat
ce se impută făptuitorului sub forma culpei.

Aşadar, infractorul acţionează cu intenţie directă în

sensul producerii unui anumit rezultat, dar din culpă se
produce alt rezultat mai grav, neurmărit şi neacceptat.

Ex: cel care loveşte o persoană cu intenţia de a îi

aplica o corecţie, însă victima cade, şi, lovindu-se la cap,
decedează.
 3.Caracterul nejustificat.
-TRĂSĂTURĂ ESENȚIALĂ A INFRACȚIUNII-
Reprezintă antijuridicitatea faptei, caracterul său ilicit, nepermis de ordinea
juridică. Va exista caracter nejustificat oridecâteori fapta este tipică şi nu există
cauze justificative.
Organele judiciare trebuie să stabilească, prin probe, dacă o faptă prevăzută
de legea penală este nejustificată.
Reprezintă fapte justificate cele săvârşite în:
A.legitimă apărare (ex: fapta persoanei care loveşte pe cel ce ridică
revolverul pentru a ucide o a altă persoană – Art 19. C.pen.),
B.stare de necesitate ( ex: fapta vecinului care sparge usa apartamentului
pentru a salva o persoană imobilizată de incendiu- art 20. C.pen.)
C. exercitarea unui drept ( fapta părintelui de a nu îşi lăsa copilul minor să
iasă din casă după o anumită oră ) sau în îndeplirea unei obligaţii (cauzarea
unor vătămări prin imobilizarea de către poliţist a unui cetăţean violent), - art 21.
C.pen
D. faptele exercitate cu consimţământul persoanei vătămate (fapta
zilierului care demolează garajul la cererea proprietarului –art 22 C.pen)
 Există o serie de cauze justificative speciale, care se aplică doar anumitor
infracţiuni. Ex:
-Cauza justificativă prevăzută de art 203 alin (2) C.pen, când fapta nu constituie
infracţiunea de lăsare fără ajutor dacă prin acordarea ajutorului, autorul s-ar
expune unui pericol grav pentru viaţa sa
-Cauza justificativă prevăzută de art 272 alin (2) C.pen, potrivit căreia nu constituie
infracţiune de influenţare a declaraţiilor înţelegerea patrimonială dintre infractor şi
persoana vătămată, pentru o infracţiune pentru care este posibilă împăcarea
-Cauza justificativă prevăzută de art 302 alin(5) C.pen, conform căreia nu
constituie infracţiunea de violare a secretului corespondenţei dacă făptuitorul
surprinde săvârşirea unei infracţiuni

Indiferent dacă este vorba de cauzele justificative generale sau de o

cauză specială, efectul acestora îl reprezintă înlăturarea caracterului
antijuridic al faptei prevăzute de legea penală.
Fapta nu reprezintă o infracţiune, cauza justificativă producând efecte in
rem, pentru toţi participanţii
 4.Imputabilitatea
Imputabilitate există atunci când făptuitorul a putut să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale și a putut să le
controleze. Este acea stare de anormalitate,în care făptuitorul nu îşi poate controla acţiunile. Prevăzute în Codul penal, stările în
care o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, care nu i se poate imputa sunt următoarele, prevăzute de 23-31
C.pen. :
A.constrângerea fizică ( lucrătorul CFR este imobilizat de o persoană, drept urmare nu îşi va putea îndeplini obligaţiile de
dirijare a trenului )
B.Constrângerea morală ( gestionarul unei case de schimb valutar ameninţat cu o armă, ce pune la dispoziţie valuta )
C.Excesul neimputabil ( cel care, ameninţat constant cu violenţe, îşi procură un obiect contondent pentru a se apăra, şi
când atacul se întamplă, îl foloseşte)
D.Minoritatea ( minorul sub 14 ani care fură )
E.Iresponsabilitatea ( distrugerea provocată de o persoană cu boală psihică ce îi aboleşte discernământul )
F.Intoxicaţia ( unei persoane i se dau din greşeală de către doctor medicamente care îl fac să nu îşi dea seama de acţiunile
sale )
G.Eroarea ( O persoană ia din cuier un pardesiu pe care îl credea al său, însă era al altei persoane, semănând între ele )
H.Cazul fortuit ( conducătorul auto are o stare de leşin, pe neaşteptate, provocând un accident auto )

Organele judiciare trebuie să stabilească, prin probe, dacă o faptă prevăzută de legea penală este nejustificată.
Reprezintă fapte justificate cele săvârşite în:
A. legitimă apărare (ex: fapta persoanei care loveşte pe cel ce ridica revolverul pentru a ucide o a altă persoană – Art
19. C.pen.),
B. stare de necesitate ( ex: fapta vecinului care sparge usa apartamentului pentru a salva o persoană imobilizată de
incendiu- art 20. C.pen.)
C.exercitarea unui drept ( fapta părintelui de a nu îşi lăsa copilul minor să iasă din casă după o anumită oră ) sau în
îndeplirea unei obligaţii ( cauzarea unor vătămări prin imobilizarea de către poliţist a unui cetăţean violent), - art 21. C.pen
D. faptele exercitate cu consimţământul persoanei vătămate (fapta zilierului care demolează garajul la cererea
angajatorului –art 22 C.pen)
Pentru a putea imputa săvârşirea unei infracţiuni unei persoane, aceasta trebuie să fie
responsabilă ( factor intelectiv ) şi stăpână pe acţiunile sale (factor volitiv ).
Imputabilitatea trebuie să existe pe parcursul luării hotărârii și al punerii ei în
practică. Imputabilitatea nu este necesară și în momentul producerii rezultatului.
Imputabilitatea trebue să existe în tot timpul în care agentul poate influența
procesul cauzal, deci pînă în momentul în care mai poate modifica cursul dat al
procesului cauzal; influența pe care o poate exercita agentul asupra procesului cauzal
inițiat, poate consista în aceea, că îl oprește, îi dă altă direcțiune sau împiedecă
producerea rezultatului.

Spre deosebire de cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate produc efecte

numai in personam, fiind strict legate de cel care nu este stăpân pe acţiunile sale.
Excepţia este dată de cazul fortuit, care produce efecte in rem
CONSECINŢELE INEXISTENŢEI TRĂSĂTURILOR ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII

Infracțiunea va exista numai dacă există trăsăturile sale esențiale; absența oricăreia
dintre acestea determină absența infracțiunii .

În aceste ipoteze acțiunea penală nu poate fi exercitată, iar dacă a fost exercitată nu mai
poate continua, impunându‐se soluțiile următoare:
- clasarea ( art. 315 alin. 1 lit. b C.pr.pen), dată de procuror

- achitarea ( art. 396 alin.5 C. pr. pen), dată de judecător