Curs 6

PIAŢA DE CAPITAL
1. Conţinutul şi formele pieţei de capital
2. Funcţionarea pieţelor de capital
1. Conţinutul şi formele pieţei de capital

Piaţa de capital reprezintă o importantă piaţă

financiară pe termen lung pentru activele
financiare.

Este piaţa titlurilor financiare cu o durată mai

mare de un an, în care se includ instrumente ce
exprimă drepturi şi obligaţii pe o perioadă mai
mare de un an, acţiuni, obligaţiuni şi titluri de
ipotecă.
Activele sunt bunurile mobile şi imobile,
creanţele şi disponibilităţile băneşti pe care le
posedă o întreprindere şi care au capacitatea
de a genera fluxuri de venituri în viitor.

Cea mai generală grupare a lor o formează:

• activele fizice (corporale, reale, tangibile),
• activele financiare.
Activele fizice (corporale, reale, tangibile)
reprezintă o parte a patrimoniului unei
întreprinderi, constând în bunuri de capital fix
şi circulant, bunuri de consum de folosinţă
îndelungată, creanţe, titluri de plasament şi
disponibilităţi băneşti etc.
Activele financiare reprezintă depozitele monetare
şi semimonetare, implicit titlurile financiare pe
termen scurt şi pe termen lung.

Ele pot fi:

• active financiare bancare, care generează
dobânzi, au un grad redus de risc, însă nu sunt
negociabile;
• active financiare nebancare, care se
concretizează în titluri financiare, negociabile pe
piaţa financiară secundară.
Pieţele de active financiare sunt acelea în care se
tranzacţionează acţiuni, obligaţiuni, bilete la
ordin, ipoteci şi alte drepturi deţinute asupra
unor active reale.
Criterii de clasificare a activelor financiare

a) Din punctul de vedere al perioadei de valabilitate

sunt:
• pe termen scurt, acelea care favorizează
plasamente pe perioade mai mici de un an (titluri
comerciale, certificate de depozit, bilete de
trezorerie);
• pe termen lung, acelea care mijlocesc finanţări
externe, adică asigură plasamente pe perioade
mai mari de un an sau fără termen. În această
grupă, se includ acţiunile şi obligaţiunile.
b) Din punctul de vedere al venitului pe care îl
aduc:
• active cu venituri fixe (acţiuni privilegiate şi
obligaţiuni);
• active cu venituri variabile (acţiuni ordinare).
Instrumentele principale ale pieţei de capital
sunt: acţiunile, obligaţiunile, titlurile de
ipotecă.
În mod corespunzător, pieţele de capital cuprind
mai multe forme, ca:
• piaţa acţiunilor;
• piaţa obligaţiunilor (emise de firme mari,
emise de stat, emise de unităţile administraţiei
publice locale);
• piaţa titlurilor de ipotecă.
Pieţele financiare pot fi clasificate şi ca pieţe
primare şi pieţe secundare.

Pieţele primare includ emisiunea şi plasarea de

titluri financiare noi.
Emitenţii, adică vânzătorii, urmăresc obţinerea
de capital bănesc, iar posesorii de economii, în
calitate de cumpărători, urmăresc plasarea
economiilor, a capitalului bănesc, devenind
astfel investitori.
Pieţele primare sunt pieţele pe care firmele
achiziţionează capital nou şi unde se emit noi valori
mobiliare.
Veniturile obţinute din vânzările efectuate pe această
piaţă primară se vor vira firmelor care emit acţiunile.

Preţul de vânzare al titlurilor financiare se numeşte

curs şi este reprezentat de valoarea nominală,
respectiv de suma înscrisă pe titlu, fiind un preţ
ferm.
Operaţiunile pe pieţele primare se execută, în
principal, prin intermediul băncilor, care
percep un comision, ele realizând şi acţiunile
de publicitate, precum şi alte probleme
specifice care se ivesc.
Pieţele secundare includ totalitatea tranzacţiilor
cu valori mobiliare emise anterior.

Pe aceste pieţe se regăsesc valorile mobiliare,

deja emise şi vândute în prealabil unor
investitori, care se tranzacţionează între
aceştia.

Există pieţe secundare pentru ipoteci şi alte

active financiare.
Cea mai activă dintre pieţele secundare este
piaţa de valori mobiliare.

Există două tipuri de bază de pieţe de valori

mobiliare, astfel:
• pieţele organizate de valori mobiliare sau
bursele de valori (sau titluri);
• pieţele cele mai puţin formalizate de valori
mobiliare sau pieţele interdealeri.
Pieţele organizate de valori mobiliare sau
bursele de valori (sau titluri) sunt unităţi în
cadrul cărora se tranzacţionează valori
imobiliare listate (permise).

Părţile contractante sunt vânzătorii şi

cumpărătorii de titluri.
Aceştia efectuează tranzacţii prin intermediul
agenţilor de schimb, numiţi brokeri, care
execută ordinele clienţilor lor, prin respectarea
unor reglementări sau uzanţe clare, ferme şi
bine cunoscute.
Bursele sunt organizate ca societăţi pe acţiuni,
având un organism de conducere operativă
ales, numit Consiliul bursei sau Comitetul de
guvernatori.

Problema fundamentală a tranzacţiilor la bursă o

constituie formarea cursului (preţului)
titlurilor financiare, care se deosebeşte
considerabil de valoarea nominală a acestora.
Cursul se stabileşte într-o manieră specifică
(numită cotare).

Serveşte la realizarea a două tipuri principale de

operaţiuni bursiere:
• la vedere;
• la termen.
Pieţele cele mai puţin formalizate de valori mobiliare sau
pieţele interdealeri reprezintă orice facilitate care înlesneşte
tranzacţionările de valori mobiliare, care nu au loc pe
pieţele bursiere organizate.

Asemenea facilităţi sunt:

• un număr relativ mic de brokeri care posedă stocuri de
valori mobiliare şi despre care se spune că sunt „creatori de
piaţă” în sectorul valorilor mobiliare în care tranzacţionează;
• un număr mare de alt gen de brokeri, care acţionează ca
agenţi între primul tip de brokeri şi investitori;
• computere, terminale şi reţele electronice, care înlesnesc
comunicarea dintre brokeri.
 2. Funcţionarea pieţelor de capital

Funcţionarea pieţelor de capital presupune un

ansamblu de corelaţii între diverse
reglementări, uzanţe, instrumente, decizii etc.
menite să asigure îndeplinirea rolului şi
funcţiilor multiple ale acestor pieţe, ca
expresie a confruntării permanente între
cererea şi oferta de titluri financiare.
Cererea de titluri financiare înseamnă
solicitarea de titluri financiare de către
posesorii de capital bănesc, în scopul de a
deveni, prin aceasta, investitori.

Cererea de titluri financiare poate fi ierarhizată

astfel:
• cererea structurală de titluri financiare,
concretizate de investiţii productive şi pentru
acţiuni sociale, ca şi împrumuturi pentru
achiziţionarea de bunuri de investiţii;
• constituirea titlurilor financiare ale societăţilor
publice sau private, respectiv a instituţiilor
financiar-bancare şi de asigurări naţionale şi
internaţionale;

• finanţarea unor programe de dezvoltare şi

cererea legată de factori conjuncturali
tranzitorii, cum ar fi disponibilitatea resurselor
financiare interne pentru finanţări externe;
• cererea generală de impunere a unor restricţii
excesive de credite; necesităţi financiare
determinate de deficitele bugetare şi ale
balanţelor de încasări şi plăţi etc.
După activitatea economică debitorii sunt:
• guvernele centrale şi locale;
• întreprinderile publice şi private
nonfinanciare;
• băncile comerciale şi alte instituţii bancare;
• instituţiile monetare centrale;
• alte instituţii publice şi private cu caracter
financiar;
• organismele internaţionale etc.
După scopul urmărit de debitori distingem:
• industrie şi gospodărie comunală;
• petrol şi gaze naturale;
• resurse naturale;
• transport şi servicii publice;
• bănci şi finanţe;
• organisme internaţionale;
• debitori cu scopuri generale.
Oferta de titluri financiare este realizată de
către deţinătorii acestora, cum ar fi:
• organizaţii economice;
• bănci;
• case de economii;
• societăţi de asigurări-reasigurări;
• populaţie etc.
Motivaţia investiţiei în active financiare o
reprezintă capacitatea acestora de a genera
venituri în viitor.

În acest sens prezintă importanţă indicatorul

valoarea economică a unui activ, care relevă
capacitatea lui de a genera, pentru posesor,
venit în viitor.
Decizia de a investi într-un activ pe termen lung
este influenţată de diferiţi factori, cum ar fi:

• preţul activului, în sensul că acesta se compară

cu valoarea economică a activului;

• valoarea economică netă, care se determină

ca diferenţă între valoarea economică a
activului şi preţul lui;
• randamentul activului, care se realizează prin
compararea valorii economice a activului, cu
preţul lui; starea de siguranţă sau riscul
activului;

• starea de siguranţă reflectă situaţiile în care

anticipările sunt unice sau cuprinse între limite
foarte strânse;
• riscul reflectă situaţiile în care anticipările nu
sunt unice, însă pot fi apreciate probabilităţile
de realizare a fiecărei valori posibile.

Toţi aceşti factori constituie un fundament

ştiinţific pentru evaluarea cererii şi ofertei de
active financiare pe termen lung, contribuind
la elaborarea şi aplicarea unor decizii
profitabile pentru vânzătorii şi cumpărătorii
care operează pe pieţele de capital.
Funcţionalitatea pieţelor de capital presupune
înfăptuirea sistematică a transferurilor de
capital, între cei care economisesc şi cei care
necesită capital.

Acestea se pot realiza în mai multe feluri:

• transferul direct de lichidităţi şi de active
financiare atunci când o firmă vinde anumite
părţi din capitalul său social ori obligaţiuni în
mod direct posesorilor de economii pentru
investiţii, fără a se apela la un intermediar;
• transferul de active financiare indirecte printr-
un intermediar, numit dealer, care facilitează
emisiunea de active financiare;
• transferul de active financiare printr-un
intermediar financiar, cum ar fi o bancă sau un
fond mutual, prin emisiunea propriilor sale
active financiare şi apoi foloseşte fondurile
băneşti, astfel obţinute, pentru a cumpăra
active financiare ale altor firme.
Cursul titlurilor financiare depinde de mai mulţi
factori de ordin economic şi extraeconomic, dintre
care:
• raportul dintre cererea şi oferta de titluri financiare;
• dimensiunea veniturilor anterioare aduse de
titlurile financiare (dividendele) şi perspectivele de
viitor ale acestora;
• rata inflaţiei influenţează direct proporţional nivelul
cursului titlurilor financiare;
• rata dobânzii influenţează invers proporţional cursul
titlurilor financiare.
Schimbul titlurilor financiare pe bani, adică
tranzacţiile la bursa de titluri financiare (de
valori), se poate realiza prin mai multe
operaţiuni, care se includ în două mari tipuri:
• la vedere;
• la termen.

Operaţiunile la vedere, care presupun schimbarea

titlurilor financiare pe bani în momentul
tranzacţiei, la cursul existent (afişat).
Operaţiunile la termen, care presupun că
momentul contractării (To), adică al înţelegerii
referitoare la numărul titlurilor financiare, la
mărimea cursului şi la scadenţă, se separă de
momentul efectuării tranzacţiei (Tn), care are
loc ulterior, la ziua de scadenţă.

Unul dintre participanţii la tranzacţie câştigă, iar

celălalt pierde, în funcţie de evoluţia cursului
contractat (ferm) până la scadenţă.
Vânzătorul speră că va scădea cursul titlului
financiar şi astfel va câştiga, fiind considerat un
jucător „à la baisse”.

Cumpărătorul speră că se va mări cursul titlului

financiar şi astfel va câştiga, fiind considerat un
jucător „à la hausse”.