Tema 6:

Filosofia
contemporană
 Plan:
1. Caracteristica generală a filosofiei
contemporane.

2. Curentele filosofiei contemporane.

6.1. Caracteristica generală a
filosofiei contemporane
 Filosofia contemporană reprezintă un
teritoriu imens.

Sfera acesteia se extinde de

la sfârşitul sec. XIX (cu excepţia
filosofiei clasice germane) până în
zilele noastre.
 Filosofia contemporană:

• înregistrează o ”cotitură lingvistică” în urma căreia

domeniul comunicării verbalizate, al limbii, este abordată ca
un mediu fundamental al existenței, cunoașterii și acțiunii;

• abordează finitudinea existenței umane ca un reper

fundamental al existenței și caută să reconstruiască întreg
tabloul lumi;

• abordează sensul cunoștințelor și acțiunilor ca o problemă

cheie a cunoașterii și practicii;

• abordarea tehnicii ca un domeniu distinct al vieții.

6.2. Curentele filosofiei
contemporane
 Curentele filosofiei contemporane:

• pozitivismul
• neopozitivismul
• existențialismul
• hermeneutica
• personalismul
• antropologia filosofică
• neotomismul ș.a.
 Pozitivismul
-teză principală este: că singura cunoaștere
autentică este cea științifică, iar aceasta nu poate
veni decât de la afirmarea pozitivă a teoriilor
prin aplicarea strictă a metodei științifice.
(Auguste Comte)
Stările progresului intelectual

Stadiul teologic

Stadiul metafizic
Stadiul pozitiv
 Formele principale ale pozitivismului:

• pozitivismul social, cu un caracter predominant

practic
• pozitivismul evolutiv, cu un caracter teoretic

Ambele forme urmăresc ideea de progres, unde

pozitivismul social deduce progresul considerând
societatea şi istoria, iar pozitivismul evolutiv se
bazează pe domeniile ştiințelor exacte, fizica si
biologia.
 Neopozitivismul
Bazele neopozitivismului au fost puse de
Cercul de la Viena, pornind de la teoriile logice
ale lui Bertrand Russell.

Neopozitiviștii au dat filosofiei un caracter

riguros, exact, eliminând din ea ceea ce ei
numeau speculații arbitrare și înlocuindu-le cu
logica științei.
 Existențialismul
Doctrină filosofică și de acțiune caracterizată printr-o
accentuare a individualității, propagarea libertății
individuale și a subiectivității.
Existențialismul își are originea în lucrările lui
Kierkegaard, și dezvoltat de contribuțiile lui Husserl și
Heidegger devenind faimos după sfârșitul celui de-al
doilea război mondial prin lucrările lui Jean-Paul Sartre
și ale autorilor grupați în Franța.
Existențialismul cuprinde deopotrivă un sistem
ideatic, o morală și o doctrină de acțiune.
12 teme principale ale gândirii existențialiste:
• Contingența ființei umane Ființa umană nu este o ființă
necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie.
Omul există, pur și simplu, este o ființă de prisos.

• Neputința rațiunii. Rațiunea nu îi este de ajuns omului

pentru a-și lumina destinul.

• Devenirea ființei umane. Existențialismul nu este o

filosofie a chietudinii (stare de liniște, de calm, de
seninătate). El îl invită pe om să-și construiască viața prin
efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale
prezente.
• Fragilitatea ființei umane. Omul este mereu
expus propriului său sfârșit, distrugerii sale ca
ființă umană, deoarece el nu există ca atare,
decât prin efortul său. De aici, sentimentul de
angoasă care ne însoțește existența.

• Alienarea. Omul în perspectiva sfârșitului este

înstrăinat de el însuși, nu mai are nici
stăpânirea, nici posesiunea sinelui.
• Finitudinea și urgența morții. Filosofii existențialiști
reacționează hotărât împotriva tendinței noastre de a
ne ascunde acest adevăr fundamental, că existența
noastră este finită și se îndreaptă către moarte.

• Singurătatea și secretul. Fiecare ființă umană se

simte solitară, impenetrabilă (de nepătruns) celorlalți.

• Neantul. Existențialiștii atei subliniază ideea că omul

este o ființă-a-neantului, el survine din neant și se
îndreaptă către el.
• Devenirea personală. Omul nu trebuie să-și trăiască
viața de pe o zi pe alta, în inconștiență față de destinul
propriu, ci trebuie să acceadă (să ajungă) la o viață cu
adevărat personală și conștientă.

• Angajarea. Omul înseamnă libertate. Pentru a-și

construi viața, el trebuie să opteze, să aleagă în
permanență, să se angajeze în raport cu destinul său și
cu al celorlalți. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a
nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este
preferabilă alegerea conștientă, angajarea într-un destin
personal alături de ceilalți.
• Celălalt. Omul constată că în realitate nu este
singur: el este o ființă alături de cei cu care e
nevoit să existe; ființa umană este ființa-
împreună (Heidegger).

• Viața expusă. Omul trebuie să acționeze, să

îndrăznească, să-și pună în joc viața - sub
permanenta privire și judecata inevitabilă a
celorlalți.
 Hermeneutica
- metodologia interpretării și înțelegerii textelor

Hermeneutica are tendința de a da un sens

comprehensibil (clar) tuturor scrierilor greu de
înțeles, devine astfel o teorie generală a regulilor
de interpretare.
 Personalismul

- curent filosofic care pune la baza existenței o

pluralitate de entități spirituale înzestrate cu
atributele personalității și subordonate lui
Dumnezeu ca persoană supremă.
 Antropologia filosofică
- curent filosofic care oferă un tablou al lumii
ce implică cercetările despre om, încearcă să
răspundă la întrebări privind esenţa omului ca
formă specifică de existenţă, raporturile sale cu
natura, despre relaţiile lui cu lumea valorii și
culturii, despre modul în care individul uman
devine personalitate.
 Neotomismul
- doctrină filosofică a catolicismului modern,
este o reactualizare a sistemului tomist (Toma
d’Aquino), având ca scop concilierea ştiinţei
contemporane cu religia.

Ca filosofie religioasă tradiţională el tratează

problemele corelaţiei dintre credinţă şi raţiune,
dovada existenţei lui Dumnezeu.
Mulțumesc pentru atenție!