TANATOLOGIE

Conf. Dr. Anton Knieling

 TANATOLOGIA
știința care se ocupă cu studiul
stărilor terminale și a morții

gr. thanatos – moarte, logos – studiu

 TANATOGENEZA
știința care se ocupă cu studiul
mecanismului etiopatogenic al
morții.
 Moartea este un fenomen natural, complex,
obligatoriu pentru supraviețuirea speciei;
se caracterizează prin:
 modificări biofizice - flocularea coloizilor
celulari
 modificări biochimice - transformarea
substanțelor organice în substanțe anorganice
 modificări medicale - încetarea definitivă și
ireversibilă a vieții produsă prin oprirea
funcțiilor vitale
 Dpdv medical moartea are 4 faze

 preagonia
 agonia
 moartea clinică
 moartea biologică

Preagonia - stare de excitație psihosenzorială cu

începutul deprimării funcțiilor vitale.
Agonia
 deconectare cortico-subcorticală cu reglare bulbo-pontină a

funcțiilor vitale.
 reprezintă stadiul ireversibil între via ță și moarte.

În timpul agoniei:
 dispar funcțiile psihice

 apar halucinațiile

 dispare rațiunea

 are loc pierderea completă a contactului cu realitatea

 disocierea personalității

 scăderea funcțiilor de relație cu imobilitate totală

Muribundul prezintă facies hipocratic, își pierde treptat

simțurile (primul văzul, ultimul auzul), are loc scăderea și
alterarea haotică a funcțiilor vegetative (tulburări respiratorii,
aritmii, hipotermia, contracții antiperistaltice cu eliminarea
secrețiilor și excrețiilor
În funcție de cauza morții, agonia poate fi:
 absentă în morțiile foarte rapide (zdrobiri ale

capului, leziuni de trunchi cerebral, unele morți

subite);
 scurtă (asfixii, intoxicații, boli supraacute,

hemoragii);
 lungă (boli cronice).

Clinic agonia poate fi clasificată astfel:

 lucidă - fără tulburări ale stării de conștiență;

 inconștientă (cu delir) - cu tulburări grave ale

stării de conștiență (agitație, acte de violență);

 alternantă (boli acute, boli psihice).
 Moartea clinică - etapa intermediară între viață și moartea
definitivă, biologică.
 durează o scurtă perioadă de timp (5 min),
 caracterizată prin dispariția funcțiilor vitale
(cardiacă, respiratorie) și a activității reflexe, asociate
cu liniștea electrică (linie izoelectrică pe EKG).
 în acest interval aplicarea manevrelor de resuscitare
cardio-pulmonară pot readuce organismul la viață.
Moartea clinică trebuie diferențiată de moartea
aparentă (activitatea respiratorie, cardiacă și
circulatorie este prezentă, dar imperceptibilă clinic),
în care revenirea funcțiilor vitale are loc fără
aplicarea manevrelor de reanimare. Durata morții
clinice crește în hipotermii.
Moartea biologică - ireversibilă, fiind caracterizată
prin încetarea metabolismului celular și apariția
unor modificări structurale distructive ale celulelor
Moartea biologică se instalează în 2 stadii:
 somatic (sistemic) - încetarea completă și

ireversibilă a funcțiilor vitale;

 celulară (moleculară) - moartea celulelor și

țesuturilor, consecința directă a anoxiei;

celulele mor în ordine inversă pe scara
filogenetică (de la cele mai tinere și mai bine
diferențiate la cele mai vechi și mai puțin
diferențiate).
 Semnele morţii reale

Semne precoce
 dispariţia reflexelor

 absenţa respiraţiei

 absenţa activităţii cardio-circulatorii

 Semnele morţii reale

Semne semitardive
 răcirea cadavrului

 deshidratarea

 lividităţile cadaverice

 rigiditatea cadaverică

Semne tardive
 autoliza

 putrefacţia
 Diagnosticul de moarte se stabileşte pe baza unor constatări imediate:

 relaxarea musculaturii – hipotonia musculară

care apare în această fază se numeşte
flaciditate primară; aceasta persistă pînă la
instalarea rigidităţii cadaverice.
 imobilitatea feţei
 lipsa oricărei sensibilităţi
 Semne precoce
 Dispariţia reflexelor – anoxia determină distrugerea
celulelor nervoase; sensibilitatea lor la hipo/anoxie
este cu atât mai mică cu cât sunt mai vechi apărute
pe scara dezvoltării filo şi ontogenetice. Astfel,
reflexele arhaice dispar mai greu la anoxie faţă de
reflexele apărute mai nou în dezvoltarea
filogenetică. Moartea encefalică este certificată prin
linie izoelectrică pe electroencefalogramă.
Important
 auzul este ultimul dintre simţuri care dispare.

 reflexul corneean este ultimul reflex care dispare.

 Semne precoce
Absenţa respiraţiei – se evidenţiază prin:
 absenţa mişcărilor ventilatorii

 absenţa murmurului vezicular la ascultaţia pulmonară

 metode empirice: o oglindă pusă în dreptui gurii sau a orificiilor

narinare prin lipsa de aburire indică absenţa respiraţiei;

introducerea unui fragment de vată în orificiile narinare (se va
mişca în caz de persistenţă a respiraţiei).
În general, dispariţia respiraţiei precede dispariţia circulaţiei.

Absenţa activităţii cardio-circulatorii – se evidenţiază prin:

 - dispariţia pulsului
 - absenţa zgomotelor cardiace
 - paloarea cadavrului
 - diagnosticul sigur: electrocardiograma – linie izoelectrică
 Răcirea cadavrului (algor mortis)
Răcirea cadavrelor se datorează dispariţiei
circulaţiei şi a metabolismului bazal iar
ulterior prin schimbul de căldură dintre
cadavru şi mediul înconjurător.
Scăderea temperaturii se face lent de la suprafaţă
spre interiorul corpului.
Ordinea răcirii diverselor segmente ale corpului
este următoare:
 mâna – după 1 oră

 faciesul – după 2 ore

 trunchiul după 8-12 ore

 Factori care influenţează răcirea cadavrelor:
 masa cadavrului
 raportul masă/suprafaţă (în cazul sugarilor răcirea
este mai accelerată)
 temperatura corporală în timpul decesului
 poziţia cadavrului: extensia sau poziţia fetală
 îmbrăcămintea – tipul de material
 obezitatea – ţesutul adipos este un bun izolator termic
 temperatura mediului înconjurător
 alte condiţii de mediu: ploaie, umiditate, vânt etc
 scufundarea cadavrului în apă – un cadavru se
răceşte mai repede în apă decât în aer deoarece apa
este un conducător de căldură mai bun decît aerul
 boli infecto-contagioase care evoluează cu
hipertermie (ex. septicemie, tetanois etc)
 Important!
Temperatura cadavrului se măsoară prin
termometrizare intrarectală;
dacă temperatura măsurată intrarectal este de
20C, aceasta reprezintă un semn sigur de
moarte reală.
 Deshidratarea
Deshidratarea reprezintă pierderea apei prin
evaporare, proces care începe la nivelul
mucoaselor şi ulterior la nivelul tegumentului
(acolo unde acesta este mai subţire).
Acest proces mai poartă numele de pergamentare,
deoarece suprafeţele deshidratate sunt dure la
palpare, uscate, de culoare brună, amintind
aspectul pergamentului.
Pergamentare
 Mucoasele supuse acţiunii deshidratării sunt:
mucoasa labială – buzele se usucă, se întăresc şi au culoare brună
Mucoasa conjunctivală – la ochi mucoasa descoperită capătă
culoarea cenuşie care virează spre negru;
 Deshidratarea
Regiunile tegumentare supuse procesului de
deshidratare sunt:
 vârfurile degetelor – tegumentele devin mai

aspre şi se usucă
 scrotul – tegumentul la acest nivel este mai dur

la palpare şi capătă o coloraţie brună (aprox 24-

48 ore după deces)
Pergamentarea scrotului
 Lividităţile cadaverice
(pete cadaverice – „livor mortis”)

Apar ca o consecinţă a
încetării circulaţiei
sanguine cu migrarea
masei sanguine prin
vase în zonele declive
necompresate.
 Faza I – hipostatică

 sîngele este dispus decliv

 apar iniţial pete mici care
ulterior confluează
 lividităţile dispar la
digitopresiune pe pată
 lividităţile îşi schimbă
poziţia odată cu
modificarea poziţiei
cadavrului
 apar la 30’-1 oră şi se
generalizează în 12-16 h
 Faza II – difuziune

 o parte din hemoglobina

hemolizată impregnează
ţesutul interstiţial
 lividităţile pălesc la
digitopresiune
 lividităţile îşi schimbă
sediul la modificarea
poziţiei cadavrului, dar
nu dispar cele din poziţia
iniţială
 L apar după 15h pînă la
24h
 Faza III – imbibiţie
 culoarea L este roşie vişinie
 apare cel mai rapid după
18 ore de la deces
 L nu dispar la
digitopresiune
 L nu îşi modifică sediul cu
modificarea poziţiei
cadavrului

Lividităţile nu apar în zonele

în care tegumentul este
comprimat de planul dur
subjacent.
 Lividităţile cadaverice

Diagnostic diferențial –
cu echimozele
 Rigiditatea cadaverică
(rigor mortis)
Apare datorită scăderii ATP-ului muscular cu
formarea unui gel actomiozinic şi
imposibilitatea relaxării musculare.
Rigor mortis interesează atît muşchii somatici cît
şi netezi, cu predominenţă pe muşchii flexori.
Rigiditatea evoluează în 3 faze:
Faza I -de instalare
 durează 2-6 ore

 cuprinde muşchii în sens cranio-caudal,

evoluînd mai rapid la muşchii mici

 Rigiditatea cadaverică
(rigor mortis)
Faza II – de stare (generalizare)
 care durează 14-24h postmortem
 cuprinde toţi muşchii striaţi, în special flexori rezultînd
aspectul de semiflexie
 se învinge cu dificultate după care nu se mai reinstalează
Faza III – de rezoluţie
 debutează la 1-2 zile şi este completă la 3-7 zile
postmortem
 coincide cu începerea putrefacţiei
 dispariţia rigidităţii are loc în aceeaşi ordine în care
aceasta s-a instalat (legea lui Nysten)
Rigiditatea cadaverică
(rigor mortis)
 Autoliza
Autoliza - reprezintă procesul de alterare celulară
imediat cu încetarea metabolismului celular;
imediat după moarte se activează hidrolazele,
inhibîndu-se redoxidazele şi fosfotransferaza.
Organele parenchimatoase devin intumescente,
procesul autolitic imitînd degenerescenţa
hidropică şi granulară.
! proteoliza este mai rapidă în suprarenală,
pancreas, rinichi, porţiunea inferioară a ficatului,
splină.
 Semne tardive
Putrefacţia – este o modificare cadaverică distructivă de natură
microbiană prin care substanţele organice sunt descompuse
în substanţe anorganice.
Dpdv chimic se succed 2 faze:
 faza de fermentaţie care are ca rezultat descompunerea

glucidelor
 faza de proteoliză care are ca rezultat descompunerea

proteinelor
Iniţial, rolul principal în procesele de putrefacţie îl au microbii
saprofiţi din intestin, cavitatea bucală, laringe, trahee.
Semnul extern cel mai evident îl constituie pata verde de
putrefacţie din fosa iliacă dreaptă, de unde se generalizează
Circulație postumă
Putrefacția
 Procese conservatoare
Procese naturale care împiedică putrefacţia şi conservă
cadavrul

I. Mumifierea
Mecanism- deshidratare rapidă
Condiţii- căldură (oprirea activităţii
bacteriene)/ventilaţie
- 3-12 luni după moarte
 Mumifierea
Aspect
Pielea- uscată, dură, culoare maro-neagră,
aderentă de oase
Fără miros
Reducerea dimensiunilor corpului
Conservarea trăsăturilor şi a semnelor de violenţă
Organele interne- masă uscată
 Procese conservatoare
II. Adipoceara (saponificarea)
Hidroliza grăsimilor nesaturate
 Formarea de acizi graşi saturaţi (stearic,
palmitic), săruri de calciu
 3-12 luni

Factori
 Umiditate, căldură, absenţa aerului
 Prezenţa lecitinaztei- Clostridium Welchii
 Adipoceara (saponificarea)
Aspect
 Substanţă alb-gălbuie de consistenţă grăsoasă

 Miros rînced

- Pluteşte pe apă
- Poate fi tăiată cu uşurinţă
 Procese conservatoare
III. Lignificarea
Mediu cu concentraţie crescută în acid tanic şi humic
(mlaştină, lavă vulcanică, mină)
Aspect
 Piele maronie, dură
 Oase moi (pierderea calciului)
 Conservare bună pentru mult timp
Omul din Tollund
 Procese conservatoare
IV. Refrigerarea
Expunerea cadavrului la temperaturi scăzute

Aspect
 Corpul este înţepenit;
 Conservare perfectă pentru mult timp;
 Putrefacţie rapidă cînd cadavrul este adus la

temperaturi crescute