STICLA

Cecan Sebastian
• 1. Densitatea
• Densitatea sticlei este de 2,5, adică o masă de 2,5 kg pe m² și pe mm grosime.
v
• Masa volumică, exprimată în sistemul internațional de unități, este de 2.500 kg/mᶾ. Un m² de sticlă de 4 mm
are, deci, o masă de 10 kg.
•  
• 2. Rezistența la compresiune
• Rezistența sticlei la compresiune este foarte mare: 1.000N/mm² sau 1.000 MPa.
• Înseamnă că, pentru a sparge un cub de sticlă cu latura de 1 cm, sarcina necesară este de ordinul a 10 tone.
•  
• 3. Rezistența la îndoire
• Un geam supus acțiunii de încovoiere prezintă o față comprimată și o față dilatată.
• Rezistența la rupere prin încovoiere este de:
• 40 MPa (N/mm²) în cazul sticlei float recoapte;
• 120-200 MPa (N/mm²) în cazul sticlei călite (în funcție de grosime, fasonarea marginilor și tipul de lucrare).
• Rezistența mare a sticlei călite se datorează faptului că, prin tratare, fețele sticlei sunt puternic comprimate.
 sticla

• 4. Elasticitatea
• Sticla este un material perfect elastic: nu se deformează niciodata permanent.
• Cu toate acestea, este fragilă, adică dacă este îndoită din ce în ce mai tare, se sparge fără nici un semnal.
• 
• 5. Modulul lui Young, E
• Acest modul exprimă forța de tracțiune care ar trebui aplicată, teoretic, unei mostre de sticlă, pentru a se obține
o alungire egală cu lungimea sa inițială.
• Se exprimă în forța pe unitate de suprafață.
• În cazul sticlei, conform standardelor europene:
• E = 7 x 1010 Pa = 70 Gpa
• Coeficientul lui Poisson, Ó
• (coeficientul de contracție transversală)
• Atunci când mostra este supusă unei alungiri sub acțiunea unei tensiuni mecanice, se constată deformarea
secțiunii sale.
Sticlele sunt solide amorfe, necristaline, adesea transparente, care au aplicații practice,
tehnologice și decorative diverse (sticlă de geam, sticlărie de masă, optoelectronică
 etc.). Se obține prin topirea unui amestec format din nisip, sodă și calcar. Cel mai
cunoscut tip de sticlă (precum și cel mai vechi) este „sticla de siliciu”, având la bază 
dioxid de siliciu, constituentul primar al nisipului. Dintre multele tipuri de sticlă
existente, sticla de geam este cea mai cunoscută. Acesta este fabricată din circa 75%
dioxid de siliciu (SiO2), oxid de sodiu (Na2O) obținut in situ prin descompunerea 
carbonatului de sodiu (Na2CO3), oxid de calciu (CaO), precum și alți câțiva aditivi
minori.
 Primele forme de sticlă
• Plinius menționează în Istoria naturală o poveste despre descoperirea sticlei. Pe scurt, un grup de marinari fenicieni de pe un vas ce transporta sodă
a venit la țărm spre a face focul. Plaja întinsă era plină de nisip, dar nici un bolovan pentru a ține vasul la foc. Marinarilor le-a venit ideea de a folosi
câțiva bulgări de sodă de pe corabie. Și au făcut focul, pregătindu-și mâncarea și apoi dormind. Dimineață, scormonind din întâmplare prin cenușa
focului, un marinar a găsit câteva pietricele lucioase, care nu semănau cu nici un material obișnuit. Erau bucățele de sticlă.
• Întâmplarea a fost verificată de oamenii de știință, care au dovedit că focul făcut pe plajă, chiar și pe bază de cărbune, nu poate duce la temperaturi
suficient de mari pentru producerea topirii nisipului (prima condiție pentru apariția sticlei). Povestea lui Pliniu a fost catalogată ca fiind falsă.
Indiferent dacă povestea cu bulgării de sodă este sau nu adevărată, pe plajele și deșerturile nisipoase din zonele bântuite de furtuni cu trăsnete se
găsesc destul de frecvent forme de sticlă naturală, formată de temperatura ridicată a trăsnetului. În anumite locuri din SUA (ex. Florida sau California
) acestea se comercializează, fiind vândute turiștilor fie în formele ciudate naturale, fie cu anumite prelucrări.
• Sticla naturală, creată de lovitura trăsnetului, este prima formă de sticlă cunoscută de catre om.
• Prima industrie a sticlei s-a dezvoltat însă în Egiptul antic. Aici s-a descoperit faptul că, acoperind pereții unui vas din lut cu un amestec de nisip
umed și sodă, la ardere acesta se transforma în smalț, adică într-o peliculă subțire de sticlă. Ulterior amestecul din care se obținea smalțul a fost
îmbogățit cu var, acesta devenind un element de primă importanță în producerea sticlei. Prin intermediul altor adaosuri (ca fier, cupru, mangan etc),
egiptenii au obținut smalț de mai multe culori (albastru, galben, violet, prupuriu etc). Ulterior s-au obținut din amestecul ce producea smalțul, odată
ars în cantități mai mari decât subțirea pojghiță de pe un vas, bulgărași de smalț sau sticlă. Astfel au apărut primele obiecte făcute din sticlă - 
mărgelele. Se apreciază că cele mai vechi mărgele din sticlă au cca. 5000-6000 ani vechime.
• În urmă cu cca. 3000 de ani se ajunsese deja, de la mărgelele de sticlă inițiale, la felurite obiecte din sticlă, de mici dimensiuni în imensa lor
majoritate: flacoane pentru parfumuri, cupe pentru băut, vase pentru îmbălsămare etc.
• Trebuie subliniat că în toată această epocă sticla produsă de egipteni era opacă! Din amestecul simplu (fără adaosuri) se obținea o sticlă verde-
maronie, asemănătoare ca aspect cu zahărul ars din zilele noastre. Pentru obținerea unei sticle transparente era nevoie de o temperatură de
minimum 1500 grade Celsius, ce nu puteau fi obținute cu tehnologia egipteană.
• Realizarea vaselor din sticlă se făcea cu mare greutate. La capătul unei vergele de fier se fixa un amestec de lut și nisip, de forma dorită. Sticla
fierbinte, vâscoasă, se turna pe o masă din piatră și se întindea cu altă vergea din fier. Apoi meșterul sticlar răsucea bila, făcând sticla vâscoasă să se
 Exista mai multe tipuri de sticla cela mai raspindite sunt urmatoarele tipuri :
• Sticla obișnuită (sticla de sodiu sau potasiu)[Sticla de sodiu are compoziția aproximativă 6SiO 2·CaO·Na2O. Se întrebuințează la fabricarea geamurilor și a
ambalajelor de sticlă. Sticla de potasiu are compoziția  6SiO2·CaO·K2O și este rezistentă la variații de temperatură. Se folosește la fabricarea vaselor de laborator.
• Cristalul (sticla de plumb)[Cristalul (sticlă de plumb) este o sticlă în care sodiul și calciul s-au înlocuit cu potasiu și plumb (6SiO 2·PbO·K2O) și se caracterizează prin
proprietăți de refracție bune și densitate mare. Flintul și ștrasul conțin un procent de plumb mai mare decât cristalul. Flintul se folosește pentru prisme și lentile
optice.
• Sticla Jena, Pyrex sau Duran Prin adăugarea unor cantități mici de oxid de aluminiu (Al2O3) sau trioxid de bor (B2O3) se obțin sticle rezistente la variații bruște de
temperatură care se folosesc la fabricarea vaselor de laborator. Au o rezistență chimică mare și un coeficient de dilatare mic.
• Sticlele colorate Se obțin dacă se adaugă în topitură unii oxizi metalici (de Fe,Co,Cr,Cu etc.), care formeaza silicatii colorați. În industria sticlei se utilizează drept
coloranți un număr foarte mare de substanțe care se încadrează de obicei în trei categorii: coloranții ionici, coloranții moleculari și coloranții coloidali.
• Coloranții ionici sunt, în general, oxizii metalici. De exemplu, sticla roșie conține și oxid de cupru, sticla galbenă sulfat de cadmiu, sticla albastră oxid de cobalt, sticla
verde oxid de crom, sticla violetă oxid de mangan. Trioxidul de uraniu dă o culoare galben-verde însoțită de o frumoasă fluorescență verde.
• Coloranții moleculari sunt reprezentați de seleniu care dă o culoare roz, de sulf care dă o culoare galbenă sau galbenă-cafenie si mai ales de sulfurile și seleniurile
diferitelor elemente. Foarte utilizat este amestecul CdS + CdSe care dă o culoare roșie-rubinie a cărei nuanță depinde de raportul dintre cei doi componenți.
• Coloranții coloidali sunt, de fapt, metalele care, prin tratamente termice adecvate, sunt dispersate sub formă de soluție coloidală imprimând sticlei culori ce depind
de dimensiunile particulelor coloidale. Astfel, aurul fin dispersat în sticlă dă o culoare roșie-rubinie foarte frumoasă. Argintul dă nuanțe de la galben la cafeniu.
• Sticlele colorate se topesc în creuzete cu capacități de ordinul sutelor de litri sau în cuptoare mici în care temperatura, și mai ales caracterul mediului, se pot
controla riguros.
• Sticlele colorate se utilizează, în afara obiectelor de menaj, în numeroase domenii importante.
• Marii consumatori de sticlă colorată sunt transporturile aeriene, navele, terestre. Semnalizările luminoase în transporturi au o deosebită importanță; culorile
utilizate de obicei fiind roșul, verdele, albastrul și galbenul. Sticlele colorate se utilizează și drept filtre pentru anumite radiații. Pentru protejarea ochilor sudorilor
sau a celor ce privesc în cuptoare incandescente se utilizează așa-numitele sticle de cobalt dar și alte sticle care pot reține radicali calorici sau ultraviolete. Filtrele
colorate intra în componenta unor aparate optice sau de analiză, utilizate în laboratoare de fizică, chimie sau tehnică fotografică.
Exemple de cele mai raspindite tipuri de
sticla